România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
Ion Iuga Cîntec Şi ne rostim ca muntele frumos cu ţara duh cu ţara dreaptă am moştenit de la bătrîni pios acest urcuş din verb în faptă acolo sus şi-n cer de şesuri jos grădini smarald cuvintele aşteaptă ţîşnirea mîinii care-a scos din prea adine nou ochi în treaptă testamentar cum niciodată-n timp aripa orelor ne strigă iară cu-nţelepciunea noului olimp mai sus prin focul neam prin ţară durat în noi drept veşnic nimic ziuă rostită-n fruct de vară Răsărit de ziuă Incendiu din scorburi ies fetele tâmpului îmbrăţişate-n mare ospăţ fără cîntec îmbătate pietrele sîngeră şi stele împrăştie neştiutele arcuri prin mine cel fără de oase cel legănat de scînteie aerul fuge mai sus să piară cu văzul deschis negre rădăcinile mă vor în ape freatice în copacii vecini dar va stîrni miine vîntul singur voi pluti flăcări furînd somnul meu într-o singură noapte înveşmîntat de lumină Sunetul din adinealuri sapă ceaţa stejarului coboară duhu-n oale nordul în rame şi cumpene cad înverzite pe braţe izvor duhul doare la margini Lumina cumpenelor Culcuş pentru paseri sapă luna-n mine şi lacuri negre-mi cresc in somn să nu-mi văd rădăcinile galben penaj duc in umeri şi-mi cîntă ochii corabia care lunecă legat de catarg un om cu-nfăţişarea mea doame-n tufişul iernatic al nopţii în mîinile cîmpului Foc în mijlocul cîmpului se trec coroanele se macină sămînţa mina bărbatului din cenuşă nalţă aripi din nord pentru zeii sortiţi hrană văpăii albastră iarba apă întoarce peste degete iertate fumegă vatra prin seară umeri de ceaţă plînge lutul în seminţe clopot in fereastra dinspre miazănoapte numai ele seminţele şi eu amestecaţi de jeratic în cer şi busuioc la masa celor ce ne strigă ._______________________ _) 4 România literară Reflecţii profane despre artă şi filozofie Există actualmente, în special în Occident, un interes nemăsurat pentru curentele care reneagă tradiţiile esteticii ca ştiinţă umanistă şi reclamă în cercetarea fenomenului artistic o răceală programatică, aceeaşi detaşare cu care omul de ştiinţă cercetează natura unui virus sau stabileşte exactitatea unei formule chimice. Orice participare afectivă este considerată drept o derogare de la exigenţele spiritului ştiinţific, drept o slăbiciune „umanistă“, care propune o interpretare subiectivă a operei de artă în locul unei constatări riguros exacte a calităţilor ei estetice. Multe asemenea încercări pozitiviste, pe care le-am urmărit cu o vie curiozitate, ajung pe o cale savantă la constatări de bun simţ pe care un critic cu puţină intuiţie le poate face şi fără o pregătire matematică, cibernetică, lingvistică sau etnografică atît de aprofundată. Fireşte, n-am să pretind niciodată că asemenea cercetări sînt totalmente sterile şi s-ar putea ca într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat să putem, datorită lor, stabili cu precizie cînd avem de-a face cu o capodoperă şi cînd ne aflăm în faţa unui produs estetic inferior. Probabil atunci cînd şi maşina va înlocui total omul. Mă uimeşte însă generalitatea schemei în care, abordat astfel, se pierde fenomenul artistic care îşi datorează şi-şi justifică existenţa tocmai prin originalitatea lui sau, dacă vreţi, prin excepţia de la regulă. Să zicem că structura metaforei poate fi mai bine pusă în lumină printr-o analiză lingvistică de natură să descopere elementele recurente ale limbajului şi mecanismul general căruia i se supune gîndirea omenească. Dar aceste structuri în care opera de artă trebuie să intre ca într-un tipar nu explică încă de ce nu toţi oamenii sunt artişti şi de ce nu toate produsele lor sunt opere de artă. Dacă omul nu gîndeşte, ci este gîndit de o structură preexistentă cum afirmă Michel Foucault, de ce suntem totuşi şi diferiţi unii de alţii sau de ce ne folosim în mod atît de diferit de aceeaşi structură ? Nu intervine oare aici un element, aş spune pasional, o tensiune care este tocmai rezultatul relaţiei dintre schema generală şi capacitatea personală de a o folosi, sau de a o intui într-o măsură mai redusă sau mai completă, sau poate chiar de a o inventa, din cînd în cînd ? Pentru că şi această măsură universală trebuie să aibă o istorie nu se poate să fi fost de la început şi dată o dată pentru totdeauna în oameni, mai înainte chiar ca ei să fie oameni. Pe măsură ce omul, în procesul muncii şi al relaţiilor sale cu ceilalţi oameni, s-a creat pe sine însuşi, a creat şi valorile, şi regulile existenţei sale atît materiale cit şi spirituale. Mi se pare mai probabil să se fi petrecut astfel lucrurile. Comunicînd, a inventat comunicarea, limbajul şi regulile limbajului, cîntînd a inventat cîntecul şi regulile cîntecului. Şi nimic nu e dat o dată pentru totdeauna. Ce frumos descria Marx acest proces dialectic în care omul apare drept un demiurg care s-a creat pe sine însuşi . ....aşa cum muzica trezeşte simţul muzical al omului, aşa cum cea mai frumoasă muzică nu are sens pentru urechea nemuzicală, uineste obiect pentru ea, deoarece obiectul meu poate fi numai confirmarea uneia din forţele mele esenţiale, neputînd deci exista ca aptitudine subiectivă pentru sine, pentru că sensul unui obiectare sens numai pentru un simţ corespunzător lui) se mărgineşte pentru mine exact la atît cit cuprinde simţul meu, de aceea simţurile omului social sînt altele decît cele ale omului nesocial; abia prin complexitatea obiectiv desfăşurată a esenţei umane se dezvoltă în parte şi, în parte se produce, complexitatea simţurilor umane subiective, ca o ureche muzicală, un ochi care percepe frumuseţea formei, într-un cuvînt, simţurile capabile să perceapă plăceri omeneşti, adică simţuri care se confirmă ca forţe esenţiale umane“. Dacă există un raport dialectic între om şi propria lui istorie, de ce să renunţăm la om tocmai în artă? Ştiu, s-a adus esteticienilor marxişti o obiecţie asemănătoare : cu viziunea voastră despre lume transformaţi artistul într-o schemă ideologică. Puteţi să demonstraţi că Valéry e un mic burghez, dar nu puteţi să explicaţi de ce nu orice mic burghez este Valéry. Sigur că asemenea obiecţii se pot aduce unor esteticieni marxişti, mai bine zis incompetenţei unor esteticieni, nu însă şi esteticii marxiste. In viziunea marxistă despre lume, oricît s-ar părea de curios, problema care se pane e tocmai cum a putut un mic burghez ca Valéry să fie Valéry? Nu a formulat astfel Engels contradicţia lui Balzac ? Nu ne-a dus Lenin în faţa unui „moşier scrîntit întru Hristos“ pentru a ne arăta cit de mare a fost Tolstoi ? E drept, clasicii marxismului n-au avut timp să pună la punct şi o estetică marxistă, dar, cel puţin, au găsit răgazul să formuleze problemele la care ea trebuie să răspundă. Şi ei au raportat întotdeauna valoarea estetică a unei opere de artă la viziunea despre lume a artistului, e drept mai ales în exemple care ilustrează capacitatea marilor artişti de a depăşi propriile lor convingeri filozofice şi politice mărginite sau chiar reacţionare. Dar astfel ne-au atras atenţia că destinul creatorului se joacă în această zonă a relaţiei sale cu istoria şi cu societatea. Şi toată neliniştea acestei estetici în formare, care este estetica marxistă, provine din nevoia de a înţelege originalitatea unui artist care este în acelaşi timp, şi în mod inevitabil, purtătorul unei concepţii colective despre lume a unei viziuni sociale Balzac a fost un mare artist, în clida concepţiei sale sociale eronate, în timp ce Jules Vallas, în ciuda concepţiei sale sociale înaintate, n-a fost un foarte mare artist. Ce se poate deduce de aici ? Ar fi prea simplu să credem că atitudinea artistului faţă de destinul general al semenilor săi nu are nici o importanţă. Nu cred că toate drumurile duc la om la artist ca expresie pasionalî a unei permanente dialectici ce transformă omul în istorie şi istoria în omenesc. De aceea este exagerată pretenţia unor criteri de a se nara total artistul de operă. R'gul, biografiile, minele însele nu spun mare lucru. Dar, dacă n-am şti nimic despre Dostoievski, pare personajul cel mai interesant din toată opera lui n-ar rămîne el însuşi şi din cărţile lui n-am căuta să reconstituim nu anecdota vieţii lui Feodor Mihailovici, ci atmosfera Intelectuală, climatul moral şi concepţia despre lume a acestui excepţional artist care trece prin sufletele noastre provocînd o iremediabilă arsură ? Şi reconstituind atitudinea lui Dostoievski faţă de viaţă, intuind temperatura înaltă la care trăia artistul, relaţia sa cu semenul, cu ceilalţi oameni, oare nu suntem aproape şi de o înţelegere exactă a valorii pur estetice a operei ? în viaţa de toate zilele Dostoievski n-a ucis pe nimeni, dar artistul a trăit cu o sfîşiere incomparabilă această supremă răspundere pe care şi-o poate asuma un om pe lume. Ceea ce a trăit şi a gîndit artistul în opera sa şi prin opera sa ne dă măsura unei tensiuni formidabile între om şi istorie, tensiunea care se revarsă într-o imensă lavă incandescentă pe care o numim emoţie estetică. Nu, poezia nu se face cu cuvinte, ci cu obsesii. Iar critica literară trebuie să ţină neapărat seama de acest lucru. Georgeta HORODINCA Scris şi datorie Citeam zilele acestea noua carte a lui Sütő András, Mierla şi apostolul. Sub titlul ei, autorul specifică : „Reflecţii de drum“. Să fi stat în fruntea noului volum o intenţie conştientă a scriitorului sau numai un criteriu cronologic după scrierea închinată Cămăraşului de Cîmpie, din volumul Mama iţi urează somn uşor (despre care cititorii României literare s-au putut informa acum două săptâmini) ? Oricum ar fi, e mai mult decît o simplă coincidenţă, mărturisind legătura organică, un sistem de corelaţie tematică şi în primul rînd de concepţie între cele două cărţi aparent deosebite ca specie şi obiect. Oricâte distanţe străbate Sütő András în timp şi spaţiu, punctul de plecare e mereu pămîntul natal, colectivitatea de acasă, grija şi răspunderea ce derivă din aceasta, ale cărei raze întreţes, mai firesc decît cercurile paralelelor şi meridianelor, pămîntul aşternut în faţa picioarelor scriitorului, de la Roma la Teheran. Distanţele pe care le-a străbătut în cartea sa sînt în egală măsură mari din punct de vedere social, istoric şi geografic. Şi cu toate acestea, putem afirma fără ezitare că Mierla şi apostolul e o continuare a volumului Mama îţi urează somn uşor. Fireşte nu în înţelesul comun al cuvîntului, căci între publicistica literară calificată drept „reflecţii de drum“ şi romanul ce întruneşte elemente de eseu, sociografie literară, confesiune lirică şi literatură-realitate, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Baza înrudirii, corelaţiei, e şi mai puţin şi mai mult decit aceasta : acea atitudine scriitoricească, acel mod de concepţie, acea arie de probleme cu multiple ramificaţii şi totuşi avînd un singur focar, pe temeiul cărora ambele opere pot fi caracterizate, datorită raportului dintre ele, drept confesiune despre angajare. Permanenta prezenţă spirituală, grija şi răspunderea obligatorie, fidelitatea faţă de moştenirea istorică, de trecut, prezent şi viitor, de perspectiva lor unitară, iată ce alcătuieşte acest gen specific, a cărui esenţă constă în preocuparea faţă de cauza comună, cu alte cuvinte, de cauza colectivităţii. Mi-am reamintit de cartea lui Süte datorită acelor idei pe care le-au sugerat propunerile Secretarului general al partidului nostru cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, precum şi Cuvîntarea rostită la şedinţa de lucru cu activiştii de partid din acest sector. Aceste îndrumări mobilizatoare, de importanţă capitală, privesc nemijlocit şi activitatea de creaţie literară şi artistică, îndemnîndu-ne să ne gîndim cu profunzime ce însemnătate are pentru noi, pentru literatură, datoria. Ele ne stimulează pe toţi ca în munca noastră de zi cu zi să afirmăm cu mai multă conştiinţă a responsabilităţii şi cu mai multă fermitate acele principii de bază — principii ale literaturii şi artei partinice, închinate cauzei poporului, pătrunse de ideile umanismului socialist — pe care le-am afirmat şi pînă acum. Societatea aşteaptă de la noi o literatură şi o artă care, în felul ei specific, variat, multilateral, ia naştere din realităţile noastre, din adevărurile socialiste de zi cu zi, o literatură care ne ajută să trăim, să credem, să avem încredere şi să transformăm, să îndrumăm lumea sub semnul înaltelor