România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
16 România literară ROLURI FRAGMENT DE ROMAN (Capitolul I) Alexandru IVASIUC Alexandru IVASIUC Mă întrebam ce lucruri, ce fapte trebuie să-şi ierte acum, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, îmi aduceam aminte, văzînd figura palidă a văduvei cu ochii uscaţi, fără pic de lacrimă, ce s-a întîmplat atunci cînd a murit tatăl meu. Şi-au distrus, el şi mama, întreaga viaţă, mai ales el ei, tensiunea a crescut mereu, certurile şi conflictele se ţineau lanţ, fiecare lucru, fiecare întîmplare era un bun pretext să le declanşeze, ca să se poată jigni în voie, mai ales el pe ea. Nu-mi dau seama de ce, poate pentru că îşi pierduse el creditul, s-a dovedit slab, fără energie, pradă ratării. Pentru că la început a promis, a părut, şi acum, în ochii ei, se dezvăluia aşa cum însuşi se ascundea de propriii lui ochi. Ea devenise o oglindă, cea care-l cunoştea prea bine, în faţa căreia nu se putea preface. Apoi au urmat anii aceia de boală, mizeria fizică mai mare decit cea socială, ascunzînd-o. Nopţile cu hemoptizii, cînd eram trezit în miezul nopţii şi mă strecuram după picăturile de heroină de-a lungul curţii pustii, cu fîntîna părăsită, care fusese pe vremuri a unuia dintre străunchii mei, cînd neamul mamei stăpînise o bună parte din strada liniştită, mărginită de salcîmi. îmi aduceam aminte cum de-abia mă culcasem, foarte tîrziu, şi cum s-a deschis uşa înaltă, vopsită în galben, cu canaturi duble, s-a deschis încet de tot şi tata a părut mai înalt decît de obicei, cu o mînă împingea uşor uşa şi în alta ţinea scuipătoarea şi pe bărbie i se prelingea sîngele aprins, roşu, ce se lăţea curbîndu-se pe bărbie, se agăţa de barba aspră, nerasă. Şi spaima aceea în ochi, de neuitat, paloarea şi imposibilitatea de a scoate un singur cuvînt, toate mişcările vorbind, fiind gesturi de frică şi cereri de ajutor şi credinţa fermă că nu poate fi nici un ajutor. Ţipătul mamei, către mine, nu către el , îmbracă-te repede şi fugi după medic. Nu simţeam propriu-zis nici un fel de emoţie, o ciudată răceală, jena de a-l trezi, lanţul de la poartă tras cu timiditate şi veghea, aşteptîndu-1. După ce se făcea puţin mai bine şi înceta hemoptizia, devenea şi mai rău, şi mai tiranic, ca să-şi afirme existenţa, prezenţa printre noi, atît cît îi mai rămăsese. Şi asta chiar în anii mei de formare şi de firească revoltă împotriva a orice, a tot, din sălbatică dorinţă de afirmare că sînt eu, deosebit şi altceva decît ei toţi. Şi totuşi, cînd a murit, s-au împăcat. Noi am plecat de acasă şi ea a dormit singură, n-a acceptat tovărăşia nimănui, nici a celor două mătuşi bătrîne care s-au oferit, nici a noastră. Noaptea, înainte de culcare, a străbătut marea sufragerie întunecată (probabil a lăsat deschisă uşa camerei de culcare ca să-i lumineze calea), a ocolit mobilele grele, impracticabile, din alte timpuri şi s-a dus în camera lui. Ea mi-a povestit asta. „M-am dus şi mi-am luat rămas bun de la el, i-am spus noapte bună, băiatule, am mai stat cinci minute lîngă el, nu-mi era frică deloc, absolut deloc, şi ştii, nu-mi aminteam decît de lucrurile bune de la început de tot, cînd am plecat împreună la Sibiu, ai mei n-au vrut să-mi dea nimic, nici un leu, şi am împrumutat bani de la Ghiţă, care era student. Cinci sute de lei. Şi încă o dată, după atîţia ani, veghindu-i câteva minute, i-am luat partea, ca atunci, de la început, deşi au avut şi ei dreptate, nu l-am putut schimba, a rămas uşuratic pînă la sfîrşit. Dar ce importanţă mai avea, mi-am luat rămas bun de la el, doar am trăit împreună 18 ani şi mi-am adus aminte, ridicînd din umeri, ce-mi spuneau ei, toţi deodată, parcă eram pusă la judecată şi înconjurată . Cum ai să poţi trăi tu, amîndoi, dintr-un simplu salariu de profesor ? Cum o să puteţi ? Uite că am putut, şi nici n-ar fi fost aşa rău, dacă el n-ar fi fost atît de insuportabil. Dar uite, am făcut doi copii şi dacă n-ar fi fost şi ai lui, nu erau aşa. Ar fi fost poate blegi şi aş fi umplut liceul cu repetenţi. Voi sînteţi nebuni, dar altfel, înţelegi, aşa cum era şi el nebun. Fermecător de nebun, cînd era tînăr. Şi l-am iubit enorm, şi uite, au venit comuniştii acum şi am rămas cu dragostea. N-au vrut să-i dea nimic, nici măcar lucrurile care se dau oricărei fete, pentru că le va prăpădi. Probabil că le-ar fi şi prăpădit, arunca banii, dar nici ei n-au folosit nimic. Asta a fost viaţa mea, înţelegi, şi am stat cîteva momente lîngă el, apoi m-am dus şi m-am culcat în camera mea şi nu mi-a fost de loc frică, de ce să-mi fie frică, am dormit şi nu m-am trezit decît înspre ziuă, singură, tristă, dar într-un fel împăcată. Asta a fost viaţa mea, înţelegi.“ Aşa vorbea mama, cînd a început să îmbătrânească, copleşită de griji şi de singurătate. In cerc, repetînd nişte lucruri, trecînd prin păduri de amănunte poate fără rost şi revenind la ideea ei, subliniind-o, şi accentul ei ardelenesc devenea din ce în ce mai pronunţat, ca şi cum ar fi obosit de atîta efort să vorbească literar. Sau poate devenea, atunci cînd spunea asemenea lucruri, pe care le accentua prin repetare, la fel cu strămoaşele ei din Dragomireşti, nu cu partea mai răsărită a familiei, nu mai semăna cu aprigele mici nemeşiţe, ci cu ţărăncile de pe valea Izei, cu care de altfel şi semăna la chip, era mică, solidă şi cu ochi negri, foarte negri. La fel ca ele, putea să-şi privească toată viaţa înapoi, să ierte pe oricine, să zică , doar asta a fost viaţa mea, am trăit împreună 18 ani şi am făcut copii. Atunci uita şi de lecţiile de pian, zdrăngănite mai bine de un deceniu, şi de orele de franceză şi de engleză, şi de tenis şi-şi contempla întreaga existenţă cu un mare calm, chiar dacă existenţa asta era plină de necazuri şi de eşecuri mari şi mici. Iar cînd a venit moartea ei, a bănuit-o cu cîteva săptămîni înainte, deşi nu ştia cît este de bolnavă şi iar a repetat nişte lucruri pînă ce eu mă jenam şi mă întrebam dacă n-a început să se senilizeze prematur, la numai 50 şi ceva de ani, ea, atît de vioaie şi neînfricată. Şi din nou a povestit conflictul ei cu familia, însă pe ei nu i-a iertat, poate pentru că nu i-a ales, s-a născut pur şi simplu printre ei, aşa cum erau, trăind un vis de prosperitate şi de nobleţe, atunci cînd prosperitatea era pe ducă şi nobleţea era pe de-a-ntregul ridicolă. Iar cînd a murit, mie mi s-a întîmplat un lucru foarte simplu : am început să-mi trag, mai bine de o săptămînă, un picior şi mişcăm greu o mînă (spasm vascular probabil), pentru că ştiam absolut sigur că s-a întîmplat un lucru cu adevărat ireparabil, la fel de ireparabil ca viitoarea mea moarte. De acum nimeni nu mă va iubi necondiţionat, indiferent ce-aş face, o crimă, sau aş avea cel mai mare succes ce se poate închipui. Adică pe mine, în afara faptelor mele, dacă se poate concepe aşa ceva. La aceste lucruri mă gîndeam la înmormântarea bătrînului specialist, privind ochii uscaţi de lacrimi ai văduvei luc şi tristeţea, poate nu de circumstanţă, a tuturor celor prezenţi, a conducerii marii noastre întreprinderi, în frunte cu directorul general, plus alte feţe simandicoase dintre autorităţile locale. Toţi aveau chipurile puţin solemne, iar eu nu puteam să particip la această înmormîntare, compunîndu-mi o mască exterioară, de circumstanţă. Trebuia să stabilesc o punte de legătură cu propria mea experienţă, deşi poate era şi asta un fals, întrucît nu mai eram copleşit de ceea ce s-a întîmplat acestui fost om şi acestor oameni, ci ceea ce mi s-a întîmplat cîndva, destul de demult, mie însumi Deci mă întrebam, oare ce au să-şi ierte, oare şi-au iertat, oare se gândesc şi ei la o întreagă existenţă, privind-o global, în urmă ? Şi eu însumi ce ştiam despre acest bătrîn inginer de mare reputaţie, sub conducerea căruia într-un fed am lucrat în ultimul timp ? Aveam elemente ca să mă întreb cum a fost existenţa lui, acum că ea s-a sfîrşit ! Inginerul Tiberiu Domşa stătea întins şi faţa lui nu-mi revela nimic mai mult decît îmi revelase pe vremea cînd era viu. Rigidă era şi atunci, avea un fel de solemnitate întreruptă de o dorinţă perpetuă de a ricana, grabnic şi prudent reprimată. Se bucurase de un imens prestigiu şi la un moment dat am crezut, şi poate n-am greşit, că una din cauze era tocmai această rezervă, jumătatea lui de absenţă. El juca un rol şi acest rol era admis de către toată lumea, prin consens general şi tacit. Avea un loc nu numai în economia uzinei, dar şi în a întregii noastre existenţe sociale, aş spune a istoriei noastre. Un fel de moment util al unui trecut care a dispărut, el era „specialistul-burghez-care-lucreazăcinstit-şi-s-a-integrat-noii-vieţi-şi-trebuie-folosit“. Desigur, nu era chiar de-ai noştri, dar absolut corect, care nu sabotează şi n-a sabotat niciodată, care ne-a ajutat la început, cînd nu era uşor. Importanţa lui în ultima vreme crescuse, pentru că era un fel de tradiţie care trebuie continuată. Aşa mi s-a şi spus, cînd am fost trimis să lucrez cu el. Trebuia să învăţ de la el : „Are o mare experienţă, şi în condiţiile noastre, şi mai înainte. Hehehhe, a fost un om foarte important“. Fusese cu adevărat, în felul său. Făcuse studii temeinice la politehnici cu mare renume, apoi promovase rapid, fiind foarte capabil, dar şi pentru că se însurase strălucit (deci această doamnă slabă fusese marea partidă), şi a ajuns în conducere, unul din directorii unei mari întreprinderi cu capital mixt, român şi străin, fusese unul dintre întemeietorii industriei metalurgice din România. Apoi a fost folosit ca expert şi de noul regim, a avut numai foarte trecătoare greutăţi (despre una mi-a povestit chiar el, ricanînd uşor) şi a ajuns şi în conducerea noastră, lumea s-a luptat să nu fie pensionat şi a mai rămas cîţiva ani, pînă acum. Iar el îşi juca bine rolul. Masca făcea parte din rol, trăsăturile acelea îngheţate şi puţin ironice care i-au încremenit pe faţă şi acum, mort pe catafalc, ca şi cum de ani de zile s-ar fi pregătit de moarte. Colţurile gurii lăsate puţin în jos, ridicarea sprâncenelor într-o mirare reţinută. Ca şi îmbrăcămintea puţin sportivă, haina groasă de tweed, cravata de lînă în culori şterse, pantofi solizi cu tălpi groase. Ca şi cum ar fi fost într-o expediţie în ţinuturi mai puţin civilizate, ca un englez în colonii pierdute în ţările reci. Şi pipa pe care şi-o scutura şi şi-o curăţa, apoi o umplea tacticos cu un tutun negru şi tare, cu miros nesuferit, scos încet şi cu atenţie dintr-o pungă de piele de căprioară, beige. Asta în timp ce vorbea încet şi tărăgănat şi urmărea cu cea mai mare atenţie operaţia de umplere a pipei. Cînd era întrebat în legătură cu o decizie importantă, nu-şi privea interlo-Textul de faţă reprezintă primul capitol al romanului la care lucrez, care se va numi, probabil, Roluri. Titlul vrea să spună că adeseori suntem împinşi de convenţii şi de comoditatea altora să jucăm „un rol“, adică să ne cantonăm într-o singură imagine despre noi înşine — impusă şi acceptată. Dar această fixare are consecinţe grave pentru viaţa noastră interioară, pentru capacitatea noastră de a reacţiona viu, de a fi nou, de a participa dincolo de stereotipie şi reflex. O critică a imobilismului deci, a neparticipării, a alienării. Personajul romanului va refuza să joace un rol, să poarte o mască, el va refuza să accepte „locul său în lume“. Acţiunea se petrece in aceşti ani, intr-o mare întreprindere socialistă — cartea vrea să deceleze forţele progresului şi ale stagnării şi conservatorismului în luptă, şi mai ales mecanismele lor psihologice, curajul și teama.