România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)

1971-12-02 / nr. 49

D CLIMAT LITERAR ESPRE importanţa climatului literar s-a vorbit şi se vor­beşte foarte mult. Climatul condiţionează literatura: o literatură valoroasă şi adevărată, capabilă să contribuie la formarea conştiinţei socialiste, devenind un factor activ în procesul revoluţionar pe care-l trăim, are nevoie de un climat gene­ros şi principial, întemeiat pe res­pect reciproc, dar şi pe spirit critic, pe înţelegere, dar şi pe fermitate. Scriitorii alcătuiesc, cine nu ştie, o dificilă comunitate, ei sunt persona­lităţi puternice şi adesea intolerante. Dar, dincolo de toate acestea, ei pot şi trebuie să găsească un limbaj co­m­­un, să se înţeleagă şi să se respecte. Un climat literar sănătos nu în­seamnă, însă, după cum s-a subli­niat mereu în cuvîntările Secretaru­lui General al Partidului, în docu­mentele de Partid, uniformitate de gusturi, de opinii, de stiluri. Din contră, un astfel de climat presupu­ne discuţii şi polemici, puncte de vedere îndrăzneţe, spirit de iniţia­tivă, afirmare a personalităţii. Literatura este astăzi chemată să-şi îndeplinească mai bine rolul ei social şi moral, să-şi ocupe locul ce i se cuvine în mersul înainte al so­cietăţii noastre socialiste. E normal ca, tocmai în virtutea acestor nobile sarcini, să existe şi un climat literar favorabil confruntăril­or adevărate, onestităţii, eticii profesionale. Un cli­mat ambiguu întreţine o literatură ambiguă, falsitatea în viaţă se răs­­frînge în falsitatea operelor noastre. Ca atare, nici revistele scriitoriceşti nu se pot transforma în simple re­ceptoare de poziţii şi atitudini ade­sea strict personale, de interese în­guste ; şi dacă dreptul la replică se cuvine a fi oricui respectat, aceasta nu vrea să însemne o derogare de la conştiinţa responsabilităţii unei re­dacţii în afirmarea deschisă a direc­ţiei sale, bine definite, ci, dimpotri­vă, concretizarea lămuritoare a aces­tei responsabilităţi în spiritul şi li­nia conducerii de către Partid a vieţii noastre ideologice şi culturale. Aşadar, e vorba de a marca, odată mai mult, răspunderea scriitoru­lui faţă de societatea în care trăieşte şi scrie. Răspundere dublă , morală şi literară. Scriitorului nu-i pot fi in­diferente problemele, frămîntările, viaţa contemporanilor lui din fabrici, de pe şantiere, de pe ogoare, din in­stituţiile de învăţămînt, de pretutin­deni. Şi, în acelaşi timp, purtător de cuvînt al celor mai înalte aspiraţii ale epocii sale, el trebuie să-şi ono­reze profesia prin calitatea operelor sale. Altfel zicînd, să-şi facă meseria cu de­plină conştiinciozi­tate şi respect faţă de sine însuşi. Dan Erceanu : „Omagiu tinerilor constructori“ Filogravură din „Salonul de desen şi gravură ’71“ Galaţi, noiembrie-decembrie Memoria muzelor Artele se întilnesc , numai şi pentru faptul că actul creaţiei le hrăneşte pe toate deopotrivă. Dacă pri­vim trecutul istoriei şi al civilizaţiilor, profilul spiri­tual al epocilor e dat de valoarea comună pe care artele, în întregul lor, au reuşit să o impună. Şi dacă există o măsură care desparte artele întreolal­­tă, există o altă măsură, mai înaltă şi mai adevăra­tă, care le reuneşte: aceea pe care o dă sentimen­tul vieţii. Nu cred că se poate crea fără o stare poetică, stare de graţie din care s-a născut şi statuia pe care am închinat-o lui Bacovia. L-am cunoscut sau nu pe omul Bacovia ? Pot spune că da. Mi-a spus cineva că Bacovia pe care l-am făcut are ceva de Hamlet. Şi asta m-a bucurat. M-a bucu­rat că în Bacovia al meu cineva a recunoscut exis­tenţa la modul ei superior. Bacovia nu este o transcripţie ; dacă cineva ar crede că sculptura lui Bacovia a luat naştere in mine ca formă, după lectura poeziilor lui, i-aş spune că se înşeală. Dacă ar fi fost aşa, sculptura lui Bacovia ar fi fost simplul rezultat al unei lec­turi : un artificiu care adună în el o atitudine li­­vrescă (dacă aşa ceva se mai poate numi atitu­dine), indiferent cît de adîncă, înaltă sau largă ar fi această atitudine. Pot spune că Bacovia mi-a apă­rut ca formă sculpturală, prin starea de poezie, şi nu prin lectura poeziei, şi asta cred eu că e o distinc­ţie foarte importantă. De ce ? Ca să întăresc ce am spus mai sus trebuie să adaug că atunci chiar cînd n-aş fi ştiut nimic despre Bacovia ca om, chiar dacă n-aş fi ştiut de loc cum arată, tot aşa l-aş fi făcut. Ba, dacă cineva mi-ar fi spus că Bacovia e gras, aş fi refuzat să cred şi aş fi continuat să mi-l închipui tot cum simţeam eu că trebuie sau merită să fie. Asta e un lucru care îmi spune—mai ales mie ca sculptor ce sînt - că expresia pe care o are omul, expresia mîinilor, a fiecărui gest, a mersului şi a ţinutei întregului corp nu este de loc întîmplă­­toare , că toată expresia fizică a omului este de natură spirituală. Deşi eu, în sculptura lui Bacovia, mi l-am închipuit pe Bacovia ca fiind un anumit tip de existenţă, ca pe o valoare de existenţă pe care cineva o trăieş­te într-un fel anumit şi tot ce s-a născut ca formă în statuia lui Bacovia era absolut necesar legat de destinul spiritual al unui individ care are măsura vieţii. Toate aceste lucruri precise s-au trezit în mine de la sine — şi nu le-am vrut eu, eu numai le-am recunoscut şi m-am simţit dator să le explic. Dar dacă ele s-au trezit, şi s-ar fi trezit şi fără să ştiu despre Bacovia altceva decit că a scris versurile pe care eu le citisem, însemnează că izvorul care a dat viaţă statuii şi existenţei care este obligată să se trăiască pe sine in această statuie, că acest izvor este în poezia lui Bacovia, în poezie şi nu în lectura ei — adică în starea, şi nu în înregistrarea ei. Poezia lui Bacovia a devenit trupul meu; poezia s-a întîlnit în mine cu ceea ce mai exista acolo înăuntru, şi din întîlnirea asta s-a născut o stare de existenţă pe care eu o datorez acelei poezii. Me­moria vieţii face ca artele să asculte de o singură muză. Constantin POPOVICI R. I. gmu niiiH***^ Spre aceeaşi mare Cerul cu mina n-ai să-l ajungi Nici de eşti scund, nici de eşti nalt. Rouă cade numai pe iarbă, Nicicînd n-am văzut-o căzînd pe asfalt. Cîmpu-nflorit e frumos în zori, Mai frumos e parcă-n amurg. Cu ape limpezi sau cu ape tulburi Spre aceeaşi mare gîrlele curg Mieii pe pajişti zburdă voioşi, Clopotul sună-n cătun asfinţitul. Nici unul nu ştie că peste un ceas Ascuţit îl aşteaptă cuţitul. Noaptea văzduhu-i mai liniştit, Mai aromat şi parcă mai greu. Toate cîntecele au un sfîrşit, Un sfîrşit va avea şi cîntecul meu. Zaharia STANCU Gând — Belgia, 27 noiembrie 1971 i­mu IBM.....in im iui ......ii— iifiim­mr——

Next