România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-12-02 / nr. 49
D CLIMAT LITERAR ESPRE importanţa climatului literar s-a vorbit şi se vorbeşte foarte mult. Climatul condiţionează literatura: o literatură valoroasă şi adevărată, capabilă să contribuie la formarea conştiinţei socialiste, devenind un factor activ în procesul revoluţionar pe care-l trăim, are nevoie de un climat generos şi principial, întemeiat pe respect reciproc, dar şi pe spirit critic, pe înţelegere, dar şi pe fermitate. Scriitorii alcătuiesc, cine nu ştie, o dificilă comunitate, ei sunt personalităţi puternice şi adesea intolerante. Dar, dincolo de toate acestea, ei pot şi trebuie să găsească un limbaj comun, să se înţeleagă şi să se respecte. Un climat literar sănătos nu înseamnă, însă, după cum s-a subliniat mereu în cuvîntările Secretarului General al Partidului, în documentele de Partid, uniformitate de gusturi, de opinii, de stiluri. Din contră, un astfel de climat presupune discuţii şi polemici, puncte de vedere îndrăzneţe, spirit de iniţiativă, afirmare a personalităţii. Literatura este astăzi chemată să-şi îndeplinească mai bine rolul ei social şi moral, să-şi ocupe locul ce i se cuvine în mersul înainte al societăţii noastre socialiste. E normal ca, tocmai în virtutea acestor nobile sarcini, să existe şi un climat literar favorabil confruntărilor adevărate, onestităţii, eticii profesionale. Un climat ambiguu întreţine o literatură ambiguă, falsitatea în viaţă se răsfrînge în falsitatea operelor noastre. Ca atare, nici revistele scriitoriceşti nu se pot transforma în simple receptoare de poziţii şi atitudini adesea strict personale, de interese înguste ; şi dacă dreptul la replică se cuvine a fi oricui respectat, aceasta nu vrea să însemne o derogare de la conştiinţa responsabilităţii unei redacţii în afirmarea deschisă a direcţiei sale, bine definite, ci, dimpotrivă, concretizarea lămuritoare a acestei responsabilităţi în spiritul şi linia conducerii de către Partid a vieţii noastre ideologice şi culturale. Aşadar, e vorba de a marca, odată mai mult, răspunderea scriitorului faţă de societatea în care trăieşte şi scrie. Răspundere dublă , morală şi literară. Scriitorului nu-i pot fi indiferente problemele, frămîntările, viaţa contemporanilor lui din fabrici, de pe şantiere, de pe ogoare, din instituţiile de învăţămînt, de pretutindeni. Şi, în acelaşi timp, purtător de cuvînt al celor mai înalte aspiraţii ale epocii sale, el trebuie să-şi onoreze profesia prin calitatea operelor sale. Altfel zicînd, să-şi facă meseria cu deplină conştiinciozitate şi respect faţă de sine însuşi. Dan Erceanu : „Omagiu tinerilor constructori“ Filogravură din „Salonul de desen şi gravură ’71“ Galaţi, noiembrie-decembrie Memoria muzelor Artele se întilnesc , numai şi pentru faptul că actul creaţiei le hrăneşte pe toate deopotrivă. Dacă privim trecutul istoriei şi al civilizaţiilor, profilul spiritual al epocilor e dat de valoarea comună pe care artele, în întregul lor, au reuşit să o impună. Şi dacă există o măsură care desparte artele întreolaltă, există o altă măsură, mai înaltă şi mai adevărată, care le reuneşte: aceea pe care o dă sentimentul vieţii. Nu cred că se poate crea fără o stare poetică, stare de graţie din care s-a născut şi statuia pe care am închinat-o lui Bacovia. L-am cunoscut sau nu pe omul Bacovia ? Pot spune că da. Mi-a spus cineva că Bacovia pe care l-am făcut are ceva de Hamlet. Şi asta m-a bucurat. M-a bucurat că în Bacovia al meu cineva a recunoscut existenţa la modul ei superior. Bacovia nu este o transcripţie ; dacă cineva ar crede că sculptura lui Bacovia a luat naştere in mine ca formă, după lectura poeziilor lui, i-aş spune că se înşeală. Dacă ar fi fost aşa, sculptura lui Bacovia ar fi fost simplul rezultat al unei lecturi : un artificiu care adună în el o atitudine livrescă (dacă aşa ceva se mai poate numi atitudine), indiferent cît de adîncă, înaltă sau largă ar fi această atitudine. Pot spune că Bacovia mi-a apărut ca formă sculpturală, prin starea de poezie, şi nu prin lectura poeziei, şi asta cred eu că e o distincţie foarte importantă. De ce ? Ca să întăresc ce am spus mai sus trebuie să adaug că atunci chiar cînd n-aş fi ştiut nimic despre Bacovia ca om, chiar dacă n-aş fi ştiut de loc cum arată, tot aşa l-aş fi făcut. Ba, dacă cineva mi-ar fi spus că Bacovia e gras, aş fi refuzat să cred şi aş fi continuat să mi-l închipui tot cum simţeam eu că trebuie sau merită să fie. Asta e un lucru care îmi spune—mai ales mie ca sculptor ce sînt - că expresia pe care o are omul, expresia mîinilor, a fiecărui gest, a mersului şi a ţinutei întregului corp nu este de loc întîmplătoare , că toată expresia fizică a omului este de natură spirituală. Deşi eu, în sculptura lui Bacovia, mi l-am închipuit pe Bacovia ca fiind un anumit tip de existenţă, ca pe o valoare de existenţă pe care cineva o trăieşte într-un fel anumit şi tot ce s-a născut ca formă în statuia lui Bacovia era absolut necesar legat de destinul spiritual al unui individ care are măsura vieţii. Toate aceste lucruri precise s-au trezit în mine de la sine — şi nu le-am vrut eu, eu numai le-am recunoscut şi m-am simţit dator să le explic. Dar dacă ele s-au trezit, şi s-ar fi trezit şi fără să ştiu despre Bacovia altceva decit că a scris versurile pe care eu le citisem, însemnează că izvorul care a dat viaţă statuii şi existenţei care este obligată să se trăiască pe sine in această statuie, că acest izvor este în poezia lui Bacovia, în poezie şi nu în lectura ei — adică în starea, şi nu în înregistrarea ei. Poezia lui Bacovia a devenit trupul meu; poezia s-a întîlnit în mine cu ceea ce mai exista acolo înăuntru, şi din întîlnirea asta s-a născut o stare de existenţă pe care eu o datorez acelei poezii. Memoria vieţii face ca artele să asculte de o singură muză. Constantin POPOVICI R. I. gmu niiiH***^ Spre aceeaşi mare Cerul cu mina n-ai să-l ajungi Nici de eşti scund, nici de eşti nalt. Rouă cade numai pe iarbă, Nicicînd n-am văzut-o căzînd pe asfalt. Cîmpu-nflorit e frumos în zori, Mai frumos e parcă-n amurg. Cu ape limpezi sau cu ape tulburi Spre aceeaşi mare gîrlele curg Mieii pe pajişti zburdă voioşi, Clopotul sună-n cătun asfinţitul. Nici unul nu ştie că peste un ceas Ascuţit îl aşteaptă cuţitul. Noaptea văzduhu-i mai liniştit, Mai aromat şi parcă mai greu. Toate cîntecele au un sfîrşit, Un sfîrşit va avea şi cîntecul meu. Zaharia STANCU Gând — Belgia, 27 noiembrie 1971 imu IBM.....in im iui ......ii— iifiimmr——