România literară, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 15-27)

1972-04-06 / nr. 15

A­CUM, tind sintem­ in momentul bilanţului, putem spune, " în fruntea acestei cronici hebdomadare, că periplul pre­şedintelui Nicolae Ceauşescu în continentul african este, fără îndoială, unul din cele mai de seamă evenimente înregistrate, in ultima vreme, în viaţa po­litică internaţională. Călătorind peste 20 000 de kilometri , în opt ţări afri­cane independente, aflate, cu impetuozitate, pe drumul propăşirii naţionale, in toate domeniile activităţii, economice, sociale, culturale, preşedintele Nicolae Ceauşescu a demonstrat eficienţa ideii de cooperare între state pe care tehnica modernă a transporturilor şi comunicaţiilor le apropie — indiferent de dis­tanţa geografică ce le separă. Consemnăm, pentru indiscutabila lui valoare documentară, itinerarul com­iat, parcurs de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în fruntea delegaţiei române. Nu va trece multă vreme şi se va putea constata, în mod practic, faptul că de-a lun­­gul acestui itinerar au fost plantate adine şi solid jaloanele unei colaborări efective şi active, spre folosul atît al ţărilor angrenate in acţiunea de coope­rare cu Republica Socialistă România, cit şi al propriei noastre ţări, partener loial şi punctual in toate acordurile pe care-şi pune sigiliul şi semnătura. Aşadar, popasurile pe marele drum african au fost: Republica Algeriană Democratică şi Populară cu capitala Alger, Republica Africa Centrală cu ca­pitala Bangui, Republica Populară Congo — Brazzaville, Republica Zair — Kinshasa, Republica Zambia — Lusaka, Republica Unită Tanzania — Dar Es Salaam, Republica Democratică Sudan cu capitala Khartum, Republica Arabă- Egipt cu capitala Cairo. în privirea panoramică a acestei prestigioase călătorii ne-am oprit în cro­nica noastră precedentă în momentul vizitei în Tanzania. Desfăşurată intr-o ambianţă de prietenie şi stimă reciprocă, vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu In Tanzania s-a încheiat cu rodnice rezultate atît pentru dezvoltarea relaţii­lor bilaterale de cooperare intre România şi Tanzania, cit şi pentru cauza ge­nerală a libertăţii popoarelor şi a înţelegerii internaţionale. Aceste concluzii rezultă cu prisosinţă din ampla declaraţie comună româno-tanzaniană sem­­nată­ de preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Iulius K. Nyerrere. Su­bliniind dorinţa ţărilor lor de a contribui la înfăptuirea şi garantarea păcii şi securităţii internaţionale, cei doi preşedinţi au pus în relief marea importanţă a stabilirii raporturilor între state pe baza respectării stricte a principiilor d­e Independenţă şi suveranitate naţională, de neamestec în treburile interne ale altor state, de egalitate în drepturi şi avantaj reciproc, de excluderea folosirii forţei şi ameninţării cu folosirea forţei, ci, dimpotrivă, cu soluţionarea proble­melor litigioase pe cale paşnică. In ziua de joi, 30 martie 1972, preşedintele Nicolae Ceauşescu împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu au sosit la Khartum, capitala Republicii Demo­cratice Sudan, unde au fost întîmpinaţi de preşedintele generalul maior Gaafar Mohammed Numeiry şi soţia sa Rusein Numeiry. Din nou întocmai ca în ca­pitalele vizitate anterior, populaţia sudaneză a făcut înalţilor oaspeţi români o primire plină de entuziasm. In zilele petrecute in Republica Democratică Sudan cei doi oameni de stat, preşedintele Nicolae Ceauşescu şi preşedintele Nuneiru au avut convorbiri oficiale şi interesante schimburi de vederi, con­tacte utile pentru bunele raporturi reciproce, pentru înţelegere şi colaborare internaţională. Reţinem următoarele declaraţii făcute în timpul acestei vizite : Nic»lae Ceauşescu : Vizita pe care o facem în Sudan­­instituie o dovadă a faptului că ţările noastre au ajuns la concluzia că interesele lor reciproce im­pun colaborarea cit mai largă în toate domeniile de activitate- Sper că vom putea să trasăm noi căi pentru dezvoltarea cooperării dintre popoarele noas­tre, să întărim colaborarea corespunzător atît intereselor României, cit şi ale Sudanului, precum şi cauzei generale a prieteniei şi colaborării dintre popoare­ Răspunzînd, Gaafar Mohammed Numeiry a spus, între altele: Am urmărit şi­ apreciat mult ceea ce aţi întreprins pe linia solidarităţii cu popoarele militante ale Africii, preocupîndu-vă de problemele de eliberare naţională şi dezvoltare, consolidînd legăturile de prietenie cu acestea, pentru atingerea ţelurilor comune. Ziarul „Al Sahafa“ care apare la Khartum sublinia în comentariile sale : MAm remarcat cu admiraţie cit de mult a prosperat România prietenă în do­meniul industrial. Pe plan politic, apreciem ataşamentul României faţă de principiul neamestecului în treburile interne ale altor state“. In după-amiaza zilei de duminică, 2 aprilie 1972, a început vizita preşedin­telui Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România şi a personalităţi­lor ce l-au insoţit d­in Republica Arabă Egipt, utima etapă a călătoriei prin cele 8 ţări africane, începută în urmă cu peste trei săptămîni. Primirea prie­tenească, caldă, făcută înaltului oaspete român, soţiei sale şi întregii delega­ţii române, la Cairo, a pus în evidenţă, desigur, prietenia româno-egipteană. Preşedintele Anwar Sadat şi soţia sa, Djihan Sadat, au salutat cu cordialitate pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu- In toastul rostit la dineul oferit de preşedintele Republicii Arabe Egipt, duminică seara la Palatul Abdin, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a spus, între altele : „Cred că ni­mic nu desparte România şi Egiptul ; dimpotrivă, totul pledează pentru o co­laborare şi o cooperare strînse între ele, în toate domeniile de activitate“. Ci­tăm, de asemenea, din toastul preşedintelui Anwar Sadat: „Salut prietenia dintre România şi Egipt, ţări care depun eforturi pe calea dezvoltării şi construi­rii unei vieţi noi pentru popoarele şi ţările noastre“. Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu in Republica Arabă Egipt a pus in lumină «elaborarea multilate­rală şi rodnică româno-egipteană, precum şi căile pentru o şi mai strînsă con­lucrare in viitor. A­CUM, cînd, aşa cum arătam la început, ne aflăm în mo­­nu­mentul bilanţului şi al concluziilor, putem spune cu min­­ţile că vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu in cele 8 ţări africane se inscrie In actualitate, pe drept cuvint, aşa cum s-a remarcat şi intr-un foarte mare ■umăr de agenţii de presă şi de ziare din lumea întreagă, ca un nou şi mare succes, de prestigiu, in politica constantă a României socialiste, de colaborare internaţională, de consolidarea păcii şi prieteniei intre state şi popoare, pe căile prosperităţii şi progresului. Cronicar 2 România literară Pro domo Confluenţe Frumosul -simetrie a adevărului • FRUMOSUL LITERAR desigur că nu constă numai in descrieri de natură. Mult mai intens ne apare el din cunoaşterea omului, care e subiect principal în romane, în poezii, în teatru- Nu rar ne confundăm cu eroul literar sau luăm de la el tărie, ca Anteu de la Pămînt. Omul rămîne şi un obiect al biologiei, şi atunci cînd el este Homo sapiens ii putem considera ca adevărat şi frumos. _ Legat de om, nu trebuie să uit că el este animat de multe sentimente, printre care cel mai puternic rămîne cel al iubirii.^ Un mare mister biologic ! S-a încercat să se explice prin hormoni, prin legături de reflexe condiţionate, prin nevoi vegetative etc. Eu cred că ar fi păcat să putem ex­plica sentimentul de dragoste, de adevăr, de dreptate prin reacţii chimice, energeti­ce sau informaţionale- Sentimentul de iu­bire nu poate fi încadrat în legi. El con­stituie un fel de „flux“ ce se stabileşte între două persoane sau între una şi ome­nire. Frumuseţea unui peisaj, a unei descrieri, a unui fenomen biologic sau a unui erou este însoţită întotdeauna şi de un anumit sentiment. Frumosul în sine e un senti­ment sfenic, pe care îl căutăm, cu care ne întărim sufletul, trupul şi mintea. Acţiu­nea lui mai depinde şi de fondul pe care se grefează. Meseria mea e biologia, iar profesiunea, dascăl Nu pot deci să nu conchid după toate astea că am întîlnit, foarte adesea, frumosul în adevărurile naturii. Frumosul e palpabil in anumite structuri din lumea microscopică, ca în figura de mai sus. Multă vreme biologia a căutat numai ast­fel de structuri şi a rămas legată de des­criptivism. Azi găsim frumosul in adevă­rurile echilibrelor din natură, în autore­glarea funcţională a individului, în selecţia ereditară, în organizarea socială a unor or­ganisme. Azi, frumuseţea mai desăvirşită reiese din dinamismul informaţional al ma­teriei vii, concretizată în indivizi aşa de diferiţi că nu sunt doi identici, cu toate că toţi funcţionează oarecum pe baza acelo­raşi fenomene chimico-energetice. Consider că frumosul este o simetrie a adevărului. In biologie sînt foarte multe ocazii ca acestea să fie îmbinate Frumosul ne dă acel dram d de bucurie pe care îl căutăm cu toţii în ceva, ceva ce e dincolo de ce facem ca să trăim. Acest ceva ne este tot atît de necesar ca și aerul pe care 11 respirăm. Acad. Eugen A. Pora Fantezia NTR-O pagină celebră des­­■ pre Dante, de Sanctis spunea că deosebirea dintre un mare artist şi doar un bun artist constă în faptul că primul este înzestrat cu fantezie, celă­lalt doar cu imaginaţie. Dante era, după opinia celebrului istoric literar, un mare poet pentru că nu-şi trecea nici sentimentele, nici ideile în simple imagini, ci crea viziuni largi, în care toate se topeau şi renăşteau, datorită extraordinarei forţe a fanteziei sale. Fantezia creează o lume nouă, mai e­­senţială şi mai adevărată şi nu repro­duce, doar mutîndu-i puţin formele, lu­mea reală în care trăieşte şi se mişcă autorul. De fapt, este vorba de a sublinia încă o dată caracterul de creaţie al artei, funcţia demiurgică a artistului. Acest adevăr, odată bine­înţeles, ne poate feri de o serie de greşeli cum ar fi În­ţelegerea limitativă şi exclusiv mime­tică a realismului, menit să „redea“ lumea. Arta şi literatura nu sînt crea­toare de copii mai mult sau mai pu­ţin fidere ale obiectelor şi persoanelor din jur, ci de modele integrate ale lu­mii, câutînd să-i surprindă nu formele „extinse", ci spiritul adine, duhul, a­­dică principiul genetic, mişcarea. Cu alte cuvinte, a aduce un elogiu fante­­ziei creatoare şi a funda pe ea o este­tică, înseamnă a aduce un elogiu dia­lecticii, universului văzut în deveni­rea sa, în eternă geneză. Să construim, aş zice, adevărata estetică dialectică, singura capabilă să fie pe măsura şi în spiritul unei ideologii pentru care lumea e o devenire şi cunoaşterea se realizează prin „praxis“. Impingind lu­crurile spre o formulare provizorie, am putea spune : nimic nu este adevărat dacă nu e produsul funcţiei noastre ac­tive şi creatoare. Nimic nu este adevă­rat dacă nu este construit sau, mai exact, reconstruit. Mecanismele prin care se realizează această acţiune activă de modelare, raportul dintre experienţă şi creaţie, momentul distrugerii prin uitare şi smulgerea mişcării vii prin laborioasă anamneză sau mai ales prin revelaţie a ceea ce ştiam, progresul de cunoaş­tere ciştigat prin surprinderea genezei lucrurilor, merită tentative speciale de analiză. Insă pentru noi, acum, proble­ma este acuta şi directă. Intîi pentru postularea fermă a acestei estetici dia­lectice, nemijlocit legată de o ontologie marxistă a cărei premisă este creaţia. Nu mişcarea şi devenirea obiective, ci creaţia umană in consonanţă cu ele. Definiţia cea mai cuprinzătoare a eter­nului uman, constantă a devenirii sale istorice ar fi: omul este fiinţa creatoa­re — nu numai în sensul restrîns că făureşte unelte, ci în sensul esenţei sale dialectice, constînd in construcţia de sine prin creaţie. Ceea ce tinărul Marx denumea a fi „o fiinţă generică“. G. Călinescu, după ce supunea unui foc de artilerie critică proza lui Cezar Petrescu, spunea că i se cuvine recu­noscut meritul de a fi totuşi un scriitor plin de imaginaţie, chiar dacă greşit structurată, într-o proză prea servilă formelor imediate ale realului. Oare o sărăcie de imaginaţie, ca să nu mai vorbim de fantezie, nu este încă o greşeală a prozei noastre şi acum şi o piedică a dezvoltării sale? O lipsă deci de libertate nu exterioară, ci in­terioară, o timiditate faţă de jocul fan­teziei care reprezintă, e adevărat, un risc prin zborul ei îndrăzneţ şi verti­cal ? Cei mai prestigioşi dintre scri­itorii români ne pun pe gînduri prin faptul că sînt excelenţi doar cînd îşi povestesc copilăria şi apoi sînt săraci şi temi cînd depăşesc rememorarea suavelor momente ale ei. Cînd au a­­juns maturi, sînt prea maturi şi şi-au pierdut ingenuitatea. Dacă postulatele de la începutul acestui articol sînt a­­devărate, atunci şansa noastră nu poate fi decit îndrăzneala fanteziei creatoare. Alexandru Ivasiuc

Next