România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)

1974-01-03 / nr. 1

UN JUBILEU S­ÎNT în istoria culturii, ca atare, în istoria literaturii, opere care, prin ceea ce numim proces de de­cantare a valorilor în timp, demonstrează acel coeficient de durată şi semnificaţie propriu ac­telor spirituale majore ale unui popor, marcîn­­du-i ascensiunea, intr-un anume moment, cu­cerit de legitatea dezvoltării lui. O asemenea operă, o asemenea cucerire dezvoltarea literaturii, a culturii noastre, este apariţia — acum 25 de ani — a romanului Desculţ al lui Zaharia Stancu. Poetul „Anilor de fum“, ziaristul care a dat o imagine pe cit de concretă, pe atît de edifica­toare a societăţii româneşti din deceniile patru şi cinci ale secolului nostru, Zaharia Stancu s-a descoperit după Eliberare pe el însuşi, în va­lenţele sale cele mai semnificative. Vasta creaţie epică a acestor ani, în care ex­perienţa poetică şi jurnalistică se îmbină într-o sinteză originală, proiectează la modul cel mai pregnant propria devenire umană a scriitorului pe fundalul amplu al României secolului XX. Cînd o configuraţie specifică raportului, atît de caracteristic literaturii noastre, cel între au­tor şi erou, Stancu impune un anumit tip de autobiografie lirică integrată evocării epice în­tr-o unitate profundă, cu un mesaj necontenit revelator. In 1948, el dă scrierea sa cea mai definitorie, romanul-poem Desculț, tradus de atunci în zeci de limbi străine. Inspirată din evenimen­tele sîngeroase ale anului de răscoală 1907, emo­ţionantă prin forţa de evocare, prin imaginea răscolitoare a unei epoci de sălbatică exploa­tare, prin compasiunea lirică faţă de eroii ei, ţărani obijduiţi din cîmpia Dunării, prin senti­mentul de revoltă pe care-l generează însăşi oglindirea suferinţelor lor,­­ cartea marchea­ză, prin apariţia ei, o dată în literatura română contemporană. Crîncena realitate a satului ro­mânesc de odinioară este abordată în aspectele ei cele mai veridice, într-un spirit cu totul nou şi cu o asemenea putere revelatoare, încît pa­ginile lui Stancu au anulat pur şi simplu o în­treagă literatură sămănătoristă cu efecte sopo­rifice, produsă de-a lungul unei jumătăţi de veac. T­EMA denunţării trecutu­lui de exploatare socială —• în speţă a ţărănimii, denunţarea realizată în perspectiva eliberării pe calea revoluţionară, aşa cum o vestea răscoala din 1907, are carac­terul de mărturie directă, incandescentă, preg­nanţa viziunii mature fiind filtrată prin ochii unui copil care este eroul liric al scrierii. E ceea ce atestă în plus ineditul şi autenticitatea acestei opere, purtînd amprenta experienţei ne­mijlocite şi a unei cuceritoare sincerităţi. Povestită de Darie, viaţa oamenilor din sat se dezvăluie pe coordonate tragice, după un ritm spasmodic, aproape neverosimil. Satul de flămînzi şi de desculţi este un adevărat infern dantesc surprins în momente halucinante. Oa­menii au nume ciudate (Bubuleţe, Juvete, Utu­­păr, Gînţă, Avendrea, Ovedenie), figuri pămîn­­tii, dure, teribile, vorbesc puţin sau deloc; uneori tăcerea e înfiorătoare ca o mare în clipa de dinaintea furtunii. Ţăranii culeg via boieru­lui cu botniţe la gură, picioarele goale, stră­punse de spini, calcă pe pămîntul fierbinte, co­piii au gingiile umflate de bube albe, purulen­te, mănîncă flori de salcîm sub imperiul unei foame nemaipomenite. Tot acest infern colcăie de superstiţii bizare, de rituri străvechi. Un­deva deasupra, ca în picturile marilor primi-­ tivi, e „cealaltă lume“, dar nu senină, albastră, ci violent caricaturală, grotescă.­­a ASCOALA izbucneşte ca o flacără, arde conacele, se întinde la întîmplare, furia ţăranilor e par­că elementară, ura contra exploatatorilor fiind consumată într-un complex molipsitor de acte individuale anarhice. Totuşi, un colosal simţ de solidaritate îi uneşte. Scena finală a represi­unii deschide o perspectivă, indicînd finalitatea istorică a răscoalei, de perpetuare a luptelor în generaţiile următoare : „— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi-o mulgeţi voi, ciocoii... De­geaba holbezi ochii, colonele!... Mai mult decît viaţa n-ai ce să-mi iei... De moarte nu mă spe­rii eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o [...] Şuierau gloanţele. Martirii trăgeau strîmb !...­ Glasul lui Utupăr s-a înălţat mai puternic: — O să-ţi vie rîndul, colonele, să plăteşti sîngele nostru cu sînge. Cu sîngele tău şi al neamului tău de ciocoi Toţi ciocoii o să plă­tească...“ In Desculţ, poetul Stancu, poetul cîmpului şi al succesiunii anotimpurilor, al luncii Dunării şi al miriştilor, s-a întîlnit cu gazetarul expe­rimentat, cu o extraordinară forţă de penetra­ţie în miezul adînc al evenimentelor, cu pam­fletarul incisiv şi blasfemator, într-o sinteză unică, greu de categorisit ca gen, dar cu o mare pondere în epocă, ea marcînd un adevă­rat punct de pornire în literatura nouă. Cartea a răspuns atunci, în 1948, unei acute finalităţi social-politice, contribuind la polarizarea aten­ţiei asupra ţărănimii, asupra întregului popor muncitor, deschizînd un orizont larg în recon­stituirea semnificativă a trecutului de exploa­tare. în I­NTRU totul remarcabil e faptul că tocmai prin structura de factură memorialistică a romanu­lui, de reverberaţie confesională, lirică, scrii­torul a izbutit să ne descopere o realitate în sensurile ei cele mai adînci şi, totodată, s-o re­­leveze în faţa ochilor noştri în acea dinamică şi în acea perspectivă umană care să ne co­munice nu numai esenţialul asupra unei epoci istorice, sau a psihologiei ţărăneşti, dar să ne şi facă participanţi retrospectivi la tragica pă­timire a acestei umanităţi. Astfel, Stancu ne înfăţişează o lume care se reconstituie ca atare sub ochii noştri, printr-o galerie nu de simple figuri, desigur recognoscibile în trăsăturile lor umane, ci de conduite individuale, într-o eco­nomie a cărţii de aspect cumulativ. Evocînd la un moment dat mînia unui ţăran sau mîhnirea profundă a unei ţărance, durerea sfîşietoare a unei mame conştiente de tragedia copiilor ei, altădată, înţelepciunea unui moşneag sau reac­ţiile altor personaje în raport cu exploatarea, sau cu, puţinele, bucurii ale vieţii, autorul con­stituie în felul acesta un tip colectiv, dar şi tabloul de ansamblu al satului românesc din cîmpia dunăreană, de acum peste jumătate de veac. Tipurile propriu-zise sunt individualizate în mod variat, adică particular, prin luminarea unui anume aspect din personalitatea lor şi­­ prin corelaţii neaşteptate — a celorlalte com­ponente. Altfel spus, Stancu izbuteşte să pro­iecteze imaginea esenţială printr-un aspect de­terminant, ca expresie a unui întreg. Evident, avem de-a face cu tehnica desfăşu­rării şi a tonalităţii confesionale, purtînd am­prenta unei profunde originalităţi, iar forţa epică, de comunicare obiectivă, rezultă tocmai din această dinamică succesiune de mărturii a­­supra unei realităţi trăite,­­ trăite profund prin rememorarea, dar, mai presus, prin re­­gîndirea la nivelul luptei revoluţionare de pes­te decenii. Luptă la care autorul a fost, era pre­zent şi continuă a fi prin tot ceea ce realizează în scrisul său, prin tot ceea ce, obşteşte, cu o perfectă identitate între cetăţean şi artist, ma­nifestă şi semnifică. George Ivaşcu „DESCULŢ“ — ediţia jubiliară apărută în Editura Eminescu, cu ilustraţii de Fred Micof --------------------------------------------------------------­ Peste grădina raiului Valsează o vulpe de aur Intr-un luminiş c-un vulpoi. Mi-ai luat-o înainte c-un pas Ori poate cu doi. Cu mii de flaute şi violoncele Cîntă-n fapt de seară pădurea. Nu ştie c o aşteaptă în zori Fierastraiele şi securea. Am chemat urşii să vie la vals. Dormeau cu ursoaicele-n braţe, duşi. Nu m-au auzit, nu s-au trezit Ei, strigătului atît de supuşi. Cui îşi paşte caii prin Univers Bolta i se pare prea scundă. Unde vrei tu, dragostea noastră Să tremure, să se ascundă ? Valsează o vulpe de aur într-un luminiş c-un vulpoi. Zăpada lunii cerul şi-o cerne Peste grădina raiului, peste noi. ZAHARIA STANCU ______________________________________________| România literară 3

Next