România literară, ianuarie-martie 1974 (Anul 7, nr. 1-13)
1974-01-03 / nr. 1
UN JUBILEU SÎNT în istoria culturii, ca atare, în istoria literaturii, opere care, prin ceea ce numim proces de decantare a valorilor în timp, demonstrează acel coeficient de durată şi semnificaţie propriu actelor spirituale majore ale unui popor, marcîndu-i ascensiunea, intr-un anume moment, cucerit de legitatea dezvoltării lui. O asemenea operă, o asemenea cucerire dezvoltarea literaturii, a culturii noastre, este apariţia — acum 25 de ani — a romanului Desculţ al lui Zaharia Stancu. Poetul „Anilor de fum“, ziaristul care a dat o imagine pe cit de concretă, pe atît de edificatoare a societăţii româneşti din deceniile patru şi cinci ale secolului nostru, Zaharia Stancu s-a descoperit după Eliberare pe el însuşi, în valenţele sale cele mai semnificative. Vasta creaţie epică a acestor ani, în care experienţa poetică şi jurnalistică se îmbină într-o sinteză originală, proiectează la modul cel mai pregnant propria devenire umană a scriitorului pe fundalul amplu al României secolului XX. Cînd o configuraţie specifică raportului, atît de caracteristic literaturii noastre, cel între autor şi erou, Stancu impune un anumit tip de autobiografie lirică integrată evocării epice într-o unitate profundă, cu un mesaj necontenit revelator. In 1948, el dă scrierea sa cea mai definitorie, romanul-poem Desculț, tradus de atunci în zeci de limbi străine. Inspirată din evenimentele sîngeroase ale anului de răscoală 1907, emoţionantă prin forţa de evocare, prin imaginea răscolitoare a unei epoci de sălbatică exploatare, prin compasiunea lirică faţă de eroii ei, ţărani obijduiţi din cîmpia Dunării, prin sentimentul de revoltă pe care-l generează însăşi oglindirea suferinţelor lor, cartea marchează, prin apariţia ei, o dată în literatura română contemporană. Crîncena realitate a satului românesc de odinioară este abordată în aspectele ei cele mai veridice, într-un spirit cu totul nou şi cu o asemenea putere revelatoare, încît paginile lui Stancu au anulat pur şi simplu o întreagă literatură sămănătoristă cu efecte soporifice, produsă de-a lungul unei jumătăţi de veac. TEMA denunţării trecutului de exploatare socială —• în speţă a ţărănimii, denunţarea realizată în perspectiva eliberării pe calea revoluţionară, aşa cum o vestea răscoala din 1907, are caracterul de mărturie directă, incandescentă, pregnanţa viziunii mature fiind filtrată prin ochii unui copil care este eroul liric al scrierii. E ceea ce atestă în plus ineditul şi autenticitatea acestei opere, purtînd amprenta experienţei nemijlocite şi a unei cuceritoare sincerităţi. Povestită de Darie, viaţa oamenilor din sat se dezvăluie pe coordonate tragice, după un ritm spasmodic, aproape neverosimil. Satul de flămînzi şi de desculţi este un adevărat infern dantesc surprins în momente halucinante. Oamenii au nume ciudate (Bubuleţe, Juvete, Utupăr, Gînţă, Avendrea, Ovedenie), figuri pămîntii, dure, teribile, vorbesc puţin sau deloc; uneori tăcerea e înfiorătoare ca o mare în clipa de dinaintea furtunii. Ţăranii culeg via boierului cu botniţe la gură, picioarele goale, străpunse de spini, calcă pe pămîntul fierbinte, copiii au gingiile umflate de bube albe, purulente, mănîncă flori de salcîm sub imperiul unei foame nemaipomenite. Tot acest infern colcăie de superstiţii bizare, de rituri străvechi. Undeva deasupra, ca în picturile marilor primi- tivi, e „cealaltă lume“, dar nu senină, albastră, ci violent caricaturală, grotescă.a ASCOALA izbucneşte ca o flacără, arde conacele, se întinde la întîmplare, furia ţăranilor e parcă elementară, ura contra exploatatorilor fiind consumată într-un complex molipsitor de acte individuale anarhice. Totuşi, un colosal simţ de solidaritate îi uneşte. Scena finală a represiunii deschide o perspectivă, indicînd finalitatea istorică a răscoalei, de perpetuare a luptelor în generaţiile următoare : „— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii. Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara pe care o asupriţi şi-o mulgeţi voi, ciocoii... Degeaba holbezi ochii, colonele!... Mai mult decît viaţa n-ai ce să-mi iei... De moarte nu mă sperii eu, dacă nu m-am speriat de viaţa pe care am îndurat-o [...] Şuierau gloanţele. Martirii trăgeau strîmb !... Glasul lui Utupăr s-a înălţat mai puternic: — O să-ţi vie rîndul, colonele, să plăteşti sîngele nostru cu sînge. Cu sîngele tău şi al neamului tău de ciocoi Toţi ciocoii o să plătească...“ In Desculţ, poetul Stancu, poetul cîmpului şi al succesiunii anotimpurilor, al luncii Dunării şi al miriştilor, s-a întîlnit cu gazetarul experimentat, cu o extraordinară forţă de penetraţie în miezul adînc al evenimentelor, cu pamfletarul incisiv şi blasfemator, într-o sinteză unică, greu de categorisit ca gen, dar cu o mare pondere în epocă, ea marcînd un adevărat punct de pornire în literatura nouă. Cartea a răspuns atunci, în 1948, unei acute finalităţi social-politice, contribuind la polarizarea atenţiei asupra ţărănimii, asupra întregului popor muncitor, deschizînd un orizont larg în reconstituirea semnificativă a trecutului de exploatare. în INTRU totul remarcabil e faptul că tocmai prin structura de factură memorialistică a romanului, de reverberaţie confesională, lirică, scriitorul a izbutit să ne descopere o realitate în sensurile ei cele mai adînci şi, totodată, s-o releveze în faţa ochilor noştri în acea dinamică şi în acea perspectivă umană care să ne comunice nu numai esenţialul asupra unei epoci istorice, sau a psihologiei ţărăneşti, dar să ne şi facă participanţi retrospectivi la tragica pătimire a acestei umanităţi. Astfel, Stancu ne înfăţişează o lume care se reconstituie ca atare sub ochii noştri, printr-o galerie nu de simple figuri, desigur recognoscibile în trăsăturile lor umane, ci de conduite individuale, într-o economie a cărţii de aspect cumulativ. Evocînd la un moment dat mînia unui ţăran sau mîhnirea profundă a unei ţărance, durerea sfîşietoare a unei mame conştiente de tragedia copiilor ei, altădată, înţelepciunea unui moşneag sau reacţiile altor personaje în raport cu exploatarea, sau cu, puţinele, bucurii ale vieţii, autorul constituie în felul acesta un tip colectiv, dar şi tabloul de ansamblu al satului românesc din cîmpia dunăreană, de acum peste jumătate de veac. Tipurile propriu-zise sunt individualizate în mod variat, adică particular, prin luminarea unui anume aspect din personalitatea lor şi prin corelaţii neaşteptate — a celorlalte componente. Altfel spus, Stancu izbuteşte să proiecteze imaginea esenţială printr-un aspect determinant, ca expresie a unui întreg. Evident, avem de-a face cu tehnica desfăşurării şi a tonalităţii confesionale, purtînd amprenta unei profunde originalităţi, iar forţa epică, de comunicare obiectivă, rezultă tocmai din această dinamică succesiune de mărturii asupra unei realităţi trăite, trăite profund prin rememorarea, dar, mai presus, prin regîndirea la nivelul luptei revoluţionare de peste decenii. Luptă la care autorul a fost, era prezent şi continuă a fi prin tot ceea ce realizează în scrisul său, prin tot ceea ce, obşteşte, cu o perfectă identitate între cetăţean şi artist, manifestă şi semnifică. George Ivaşcu „DESCULŢ“ — ediţia jubiliară apărută în Editura Eminescu, cu ilustraţii de Fred Micof -------------------------------------------------------------- Peste grădina raiului Valsează o vulpe de aur Intr-un luminiş c-un vulpoi. Mi-ai luat-o înainte c-un pas Ori poate cu doi. Cu mii de flaute şi violoncele Cîntă-n fapt de seară pădurea. Nu ştie c o aşteaptă în zori Fierastraiele şi securea. Am chemat urşii să vie la vals. Dormeau cu ursoaicele-n braţe, duşi. Nu m-au auzit, nu s-au trezit Ei, strigătului atît de supuşi. Cui îşi paşte caii prin Univers Bolta i se pare prea scundă. Unde vrei tu, dragostea noastră Să tremure, să se ascundă ? Valsează o vulpe de aur într-un luminiş c-un vulpoi. Zăpada lunii cerul şi-o cerne Peste grădina raiului, peste noi. ZAHARIA STANCU ______________________________________________| România literară 3