România literară, octombrie-decembrie 1975 (Anul 8, nr. 40-52)

1975-10-02 / nr. 40

Lirica patriotică SCULTAM nu demult o voce critică răguşit hermeneutică, pronunţîndu-se cu frivolitate despre incompatibilitatea poeziei moderne, a temperamentului liric modern cu tradiţia clasică a liricii patriotice. Lăsînd în afara discuţiei stilul eclectic-cancerigen şi mega­lomania subtextuală a intervenţiei, m-au şo­cat lipsa de măsură, tonul abrupt elementar, trivialitatea desfăşurării demonstraţiei. Nu pentru că ar fi îndeletnicire aproape sacrală — din punctul de vedere al gravităţii inte­lectuale, al responsabilităţii umane — dar actul critic, estetic, filosofic autentic pre­supune o netă participare, o profundă impli­care afectivă, o privilegiată şi patetică inte­grare în destinul unei culturi. Critica mof­turoasă şi snoabă care discută înecată în rîuri de citate (vrînd să fie simultan şi fenomenologică, şi tematică, şi psiho-cri­­tică, şi structuralistă) oricînd va disocia ar­bitrar şi idealist în jurul dialecticii noţiu­nilor clasic-modern, oricînd va rămîne inoperantă în descifrarea sensului, structurii intime şi perspectivei operei. Cu blazonul „semnificantului“ pe pleoapa ridată a frazei metacritice va pierde cu siguranţă orizontul „semnificaţiei“, relaţia dintre creaţie şi uman, dintre reveria artistului şi impulsi­ile care au pregătit-o, dintre starea lirică şi finalitatea actului poetic. Cum să analizezi o creaţie — cu sentimentul că emiţi o jude­cată de valoare obiectivă — atîta timp cît urmăreşti cu obsesii tehnic-formale doar „cîrligele“, „nodurile“, acumulările infini­tezimale şi pierzi din vedere sensul înalt al operei, logica şi dramaturgia ei, privirea de sus a ansamblului, misterul care o face vie şi emoţionantă ? Cîte sculpturi sau pic­turi post-renascentiste nu se înscriu ideal în „divina“ proporţie, în aşa-numita „secţiune de aur“ şi rămîn totuşi amorfe moral şi spi­ritual, bune pentru un eventual muzeu al glaciaţiunii spiritului. In ceea ce ne priveşte nu vedem o incom­patibilitate între tradiţia clasică şi poezia modernă. Mutaţiile, oricît de revoluţionare în ordinea spiritului, nu se fac, estetic vor­bind, în afara legilor dialecticii, care presu­pun oricum organicitatea mişcării ideilor, succesiunea de acumulări, dezvoltarea as­cendentă. Georg Lukács, cînd discută con­ceptul de „catharsis“ cu aplicare la funcţia pe care o are în lumea socialistă, nu face nici o clipă abstracţie de elementele care au precedat elaborarea şi fundamentarea teore­tică marxistă a acestuia. Fireşte, aparent n-ar exista nici o legătură între Purifică­rile lui Empedocle, viziunea stagyritului despre „catharsis“ şi concepţia lukacsiană. Şi totuşi ele se întrepătrund. P­ASTRINDU-NE în sfera discuţiei, nu vedem nici o incompatibilitate între sonurile lui Alec­­sandri sau Octavian Goga, sublim patriotice, dacă ne gîndim serios, şi temperamentul li­ric modern al nu ştiu cărui poet acordat al­tui ritm existenţial, exprimînd mai mult tensiunea interioară, anxietatea sau dimpo­trivă exultanţa, avîntul contemporan. Patrio­tismul nu e o chestiune de temperament sau care să ţină numai de sonoritatea tropilor. Numai o confuzie hrănită de lipsă de sen­sibilitate intelectuală poate reintroduce a­­ceastă dichotomie în cîmpul discuţiei. Gîn­­dind în spiritul ei precar, o capodoperă a poeziei patriotice cum e La chanson de Rol­land sau Balada lui Francois Villon „închi­nată“ trădătorilor patriei ar fi incompatibile cu Epreuves et exorcismes, volumul lui Mi­­chaux sau Le veilleur de Pont-au-Change de Desnos, piese moderne de excepţie ale liricii antifasciste şi profund patriotice. în fond, patriotismul unei atitudini se cir­cumscrie în artă unei sfere foarte complexe. Patriotică este temperatura ideilor, profun­zimea mesajului, capacitatea de a reflecta fizionomia morală a unui popor, particulari­tăţile de gîndire ale acestuia, dar şi calita­tea expresiei artistice, originalitatea şi ţinuta estetică a operei. De aceea nu văd nici o exagerare să descopăr în creaţia autorului celebrei La Jeune Parque sau Un feux dis­tinct cartezianismul funciar al spiritualităţii franceze, profunzimea asociată clarităţii, în­setatul şi bîntuitul de absolut care a fost Leopardi a scris unul dintre cele mai fru­moase imnuri închinate Italiei, patriei sale eterne. Acceptînd dichotomia amintită, nu ne-am putea explica cum „expresionistul" Blaga a scris acea seducătoare odă a permanenţei româneşti care e poemul Mirabila sămînţă, sau autorul poemului Morgenstimmung şi al Psalmului de taină a găsit tonul pentru cumplita, goyesca aqua-forte care este poe­mul 1907. Dimpotrivă, depăşind etapa eminesciană şi macedonskiană a începutului, trecînd prin cele mai subtile filtre ale experienţelor sim­boliste, atras deopotrivă de cer şi de pămînt, tocmai Arghezi a scris antologica poezie Cintec cu neuitatele versuri: Mă simt ca un stihar de voievod, Ţesut încet cu degetele calde Ale întregului năpăstuit norod. In „ciuda“ modernităţii constitutive a sensibilităţii sale, a reverberaţiilor metafi­zice din Duhovniceasca, vocea lui Arghezi stîrneşte în noi dangăte de clopote. Dichoto­mia clasic-modern, subtil deplasată spre ideea că poezia patriotică ar fi exclusiv de formulă clasică şi că cea modernă, mai „di­fuză“, mai „sinceră“, mai „dramatică“, cap­­tînd stările imprevizibile ale spiritului ar fi străină de asemenea rezonanţe, este contra­zisă de realitatea însăşi a poeziei româneşti şi universale, în evoluţia cărora filonul pa­triotic îşi afirmă vibrant continuitatea. Vor­besc de adevărata poezie patriotică, de cea care îşi asumă organic sentimentul identită­ţii cu istoria poporului, cu idealul revoluţio­nar şi purificator al acesteia, de poezia care aspiră să fie oglinda fascinantă a devenirii şi dăinuirii noastre. Vasile Nicolescu ION ANDREESCU | Fagi in padur* Noi Noi am ştiut să-nvingem şi să dăm Luminii strai de feciorie, Ţărîna-n miez de soare-am strecurat-o Şi pietrei i-am dat falduri de cimpie. Noi am ştiut să punem cer în lacrimi Cind alţii au crezut că ne topim. In negrul foc, ne-am semănat pămîntul Şi am ştiut noi înşine să fim. Ca muntele neclătinat de vifor Şi ca izvorul clar şi nesecat, Aşa rămas-am, dovedind prin veacuri Că nu suntem­ tulpini de secerat. De-aceea stinca e-o tărie-a noastră Şi griul ca şi noi e de curat, De-aceea soare intră-n casa noastră Ca intr-un templu-al lui, nemăsurat. Noi am ştiut ce vrem şi ştim ce-nseamnă Să decantăm în fapte rodul muncii, Să­ avem părinţii noştri şi grădina In care cresc, ca trandafirii, pruncii. Nicolae Lupu --------------------------------------------------------------------"­ __________| România literară 3

Next