România literară, octombrie-decembrie 1975 (Anul 8, nr. 40-52)
1975-10-02 / nr. 40
Lirica patriotică SCULTAM nu demult o voce critică răguşit hermeneutică, pronunţîndu-se cu frivolitate despre incompatibilitatea poeziei moderne, a temperamentului liric modern cu tradiţia clasică a liricii patriotice. Lăsînd în afara discuţiei stilul eclectic-cancerigen şi megalomania subtextuală a intervenţiei, m-au şocat lipsa de măsură, tonul abrupt elementar, trivialitatea desfăşurării demonstraţiei. Nu pentru că ar fi îndeletnicire aproape sacrală — din punctul de vedere al gravităţii intelectuale, al responsabilităţii umane — dar actul critic, estetic, filosofic autentic presupune o netă participare, o profundă implicare afectivă, o privilegiată şi patetică integrare în destinul unei culturi. Critica mofturoasă şi snoabă care discută înecată în rîuri de citate (vrînd să fie simultan şi fenomenologică, şi tematică, şi psiho-critică, şi structuralistă) oricînd va disocia arbitrar şi idealist în jurul dialecticii noţiunilor clasic-modern, oricînd va rămîne inoperantă în descifrarea sensului, structurii intime şi perspectivei operei. Cu blazonul „semnificantului“ pe pleoapa ridată a frazei metacritice va pierde cu siguranţă orizontul „semnificaţiei“, relaţia dintre creaţie şi uman, dintre reveria artistului şi impulsiile care au pregătit-o, dintre starea lirică şi finalitatea actului poetic. Cum să analizezi o creaţie — cu sentimentul că emiţi o judecată de valoare obiectivă — atîta timp cît urmăreşti cu obsesii tehnic-formale doar „cîrligele“, „nodurile“, acumulările infinitezimale şi pierzi din vedere sensul înalt al operei, logica şi dramaturgia ei, privirea de sus a ansamblului, misterul care o face vie şi emoţionantă ? Cîte sculpturi sau picturi post-renascentiste nu se înscriu ideal în „divina“ proporţie, în aşa-numita „secţiune de aur“ şi rămîn totuşi amorfe moral şi spiritual, bune pentru un eventual muzeu al glaciaţiunii spiritului. In ceea ce ne priveşte nu vedem o incompatibilitate între tradiţia clasică şi poezia modernă. Mutaţiile, oricît de revoluţionare în ordinea spiritului, nu se fac, estetic vorbind, în afara legilor dialecticii, care presupun oricum organicitatea mişcării ideilor, succesiunea de acumulări, dezvoltarea ascendentă. Georg Lukács, cînd discută conceptul de „catharsis“ cu aplicare la funcţia pe care o are în lumea socialistă, nu face nici o clipă abstracţie de elementele care au precedat elaborarea şi fundamentarea teoretică marxistă a acestuia. Fireşte, aparent n-ar exista nici o legătură între Purificările lui Empedocle, viziunea stagyritului despre „catharsis“ şi concepţia lukacsiană. Şi totuşi ele se întrepătrund. PASTRINDU-NE în sfera discuţiei, nu vedem nici o incompatibilitate între sonurile lui Alecsandri sau Octavian Goga, sublim patriotice, dacă ne gîndim serios, şi temperamentul liric modern al nu ştiu cărui poet acordat altui ritm existenţial, exprimînd mai mult tensiunea interioară, anxietatea sau dimpotrivă exultanţa, avîntul contemporan. Patriotismul nu e o chestiune de temperament sau care să ţină numai de sonoritatea tropilor. Numai o confuzie hrănită de lipsă de sensibilitate intelectuală poate reintroduce această dichotomie în cîmpul discuţiei. Gîndind în spiritul ei precar, o capodoperă a poeziei patriotice cum e La chanson de Rolland sau Balada lui Francois Villon „închinată“ trădătorilor patriei ar fi incompatibile cu Epreuves et exorcismes, volumul lui Michaux sau Le veilleur de Pont-au-Change de Desnos, piese moderne de excepţie ale liricii antifasciste şi profund patriotice. în fond, patriotismul unei atitudini se circumscrie în artă unei sfere foarte complexe. Patriotică este temperatura ideilor, profunzimea mesajului, capacitatea de a reflecta fizionomia morală a unui popor, particularităţile de gîndire ale acestuia, dar şi calitatea expresiei artistice, originalitatea şi ţinuta estetică a operei. De aceea nu văd nici o exagerare să descopăr în creaţia autorului celebrei La Jeune Parque sau Un feux distinct cartezianismul funciar al spiritualităţii franceze, profunzimea asociată clarităţii, însetatul şi bîntuitul de absolut care a fost Leopardi a scris unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate Italiei, patriei sale eterne. Acceptînd dichotomia amintită, nu ne-am putea explica cum „expresionistul" Blaga a scris acea seducătoare odă a permanenţei româneşti care e poemul Mirabila sămînţă, sau autorul poemului Morgenstimmung şi al Psalmului de taină a găsit tonul pentru cumplita, goyesca aqua-forte care este poemul 1907. Dimpotrivă, depăşind etapa eminesciană şi macedonskiană a începutului, trecînd prin cele mai subtile filtre ale experienţelor simboliste, atras deopotrivă de cer şi de pămînt, tocmai Arghezi a scris antologica poezie Cintec cu neuitatele versuri: Mă simt ca un stihar de voievod, Ţesut încet cu degetele calde Ale întregului năpăstuit norod. In „ciuda“ modernităţii constitutive a sensibilităţii sale, a reverberaţiilor metafizice din Duhovniceasca, vocea lui Arghezi stîrneşte în noi dangăte de clopote. Dichotomia clasic-modern, subtil deplasată spre ideea că poezia patriotică ar fi exclusiv de formulă clasică şi că cea modernă, mai „difuză“, mai „sinceră“, mai „dramatică“, captînd stările imprevizibile ale spiritului ar fi străină de asemenea rezonanţe, este contrazisă de realitatea însăşi a poeziei româneşti şi universale, în evoluţia cărora filonul patriotic îşi afirmă vibrant continuitatea. Vorbesc de adevărata poezie patriotică, de cea care îşi asumă organic sentimentul identităţii cu istoria poporului, cu idealul revoluţionar şi purificator al acesteia, de poezia care aspiră să fie oglinda fascinantă a devenirii şi dăinuirii noastre. Vasile Nicolescu ION ANDREESCU | Fagi in padur* Noi Noi am ştiut să-nvingem şi să dăm Luminii strai de feciorie, Ţărîna-n miez de soare-am strecurat-o Şi pietrei i-am dat falduri de cimpie. Noi am ştiut să punem cer în lacrimi Cind alţii au crezut că ne topim. In negrul foc, ne-am semănat pămîntul Şi am ştiut noi înşine să fim. Ca muntele neclătinat de vifor Şi ca izvorul clar şi nesecat, Aşa rămas-am, dovedind prin veacuri Că nu suntem tulpini de secerat. De-aceea stinca e-o tărie-a noastră Şi griul ca şi noi e de curat, De-aceea soare intră-n casa noastră Ca intr-un templu-al lui, nemăsurat. Noi am ştiut ce vrem şi ştim ce-nseamnă Să decantăm în fapte rodul muncii, Să avem părinţii noştri şi grădina In care cresc, ca trandafirii, pruncii. Nicolae Lupu --------------------------------------------------------------------" __________| România literară 3