România literară, iulie-septembrie 1976 (Anul 9, nr. 27-40)

1976-07-01 / nr. 27

Istoria unei amfore A­M AUZIT vestea și ^ a­­proape că nu mi-a venit să cred. Prea semăna cu inelul socotit pierdut ce vine să întregească, miraculos, colanul. Prea lesnicios mi se părea că am despicat (acesta e chiar cuvîntul potrivit) cenușa incertă în mie­zul căreia pîlpîia lumina magic-revelatoare a unui adevăr mai vechi decit vechia noastră. Am auzit vestea şi m-am socotit norocosul contemporan al curgerii ei peste lume : încer­­cînd oarecari reparaţii gospodăreşti, cei ce au în grijă casa memorială Emin­escu din Ipoteşti (repede dublaţi de arheologi) au găsit în ţărîţia scociorîtă nu (doar) cioburi de lespede călcate cîndva de cel ce era nu încă poetul, ci (doar) poe­zia, nu scoabe şi belciuge de hambar, nu tălăn­­gile turmei căminarului Gheorghieş Eminovici, ci sfintele răsipuri (frumoasă vorba cronică­­rească) ale unei aşezări dacice! Firave mădulare de amforă disparate au şi fost aşezate, în ciuda timpului pustiitor, aşa cum au lucit cîndva pe roata olarului şi ochii ni se pot umple de con­­turele fluide ale Semnului plin de virilă graţie ce ne-a rămas dintr-un trecut cu trepte îngro­pate în cenuşă şi glorii. Ciudată, nepotrivită mirare ? Ce altceva să găseşti sub casa lui Eminescu decît o amforă dacică (bunicul ar fi zis dăceas­­că), cum ne-am fi imaginat, fie doar și pentru o clipă, că locul acelei amfore ar fi putut să nu fie acolo ? Ce simplu e totul: peste casa dacilor celor mîndri, cei mai viteji dintre traci (după mărturia lui Moş Herodot), s-a aşezat prin vre­me casa-matcă de luceferi a (altfel) pămîntea­­nului Eminovici ! Dimitrie Cantemir vorbea despre ideea con­tinuităţii fiinţei româneşti pe meleagurile ră­mase de la daci cu două cuvinte constituite în­­tr-o formulare colorată, incisivă (şi decisivă) de pecete: nedezrupta continuare. Expresie teribilă, pe care o împrumut atunci cînd ivesc din lutul Ipoteştilor, lutul dacilor celor bătrîni (aşa mi-i imaginam cînd eram şcolar, niciodată nu m-am gîndit la daci tineri), plăcîndu-mi să văd în amfora din miază-noapte un bulgăre primordial hrănit cu sevele şi ostenelile înce­puturilor. Ce „simplu“ e totul: peste urmele dacilor, um­bra Regelui dac al poeziei. Sub casa lui Emi­nescu — oasele lui Eminescu— Cum se va fi sfîrşit mărunta obşte dacică arsă şi întoarsă în nefiinţă ? Ce duşman a căl­cat în copite amfora cu cioburi redeşteptate abia acum în alcătuirea lor primară ? Ş­I MAI APOI ? îşi va fi dat seama stăpînul gospodări­ei întemeiate peste fumul colibei dacice pe ce şi-a ridicat avutul ? în miezul de iarnă al anu­lui 1850 cînd aştepta cu nerăbdarea firească bărbaţilor viforoşi să i se nască pruncul, Mihai, căminarul va fi auzit în vocile viforului ciobu­rile sonore ale unor vechi graiuri (de mult coa­gulate în lut de amforă) şi va fi descifrat în ele sunete grave, chemîndu-se prin timp. Omul purtat prin canţileriile habsburge credea, sînt sigur, în nedezrupta continuaţie a geniului. Mi­cul dac pe care în odaia ei de suferinţă i-l adu­cea pe lume (îl aducea lumii) muierea avea să înalţe mai tîrziu o rugăciune incendiară : „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sîmburul luminii de vieaţă dătător, Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici Căci unul erau toate şi totul era una ; Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?“ Ce simplu : Rugăciunea unui dac se poate compune numai într-o casă de dac. Şi iarăşi mă uluiesc şi mă bucur: pot ală­tura acum numele blajin al Ipoteştilor numelui (prevăzut cu solzi strălucitori) al Sarmizegetu­­sei! Pot grava pe unghia unei (imaginare) mo­nezi chipul lui Decebalus, fiul lui Scorilo, pe-o parte, iar pe cealaltă capul lui Eminescu, fiul lui Gheorghe şi al Ralucăi! R­ĂTĂCIND cîndva pe ur­mele unui alt moldovean, Sadoveanu, am ascultat o istorisire ce vroia să explice meşteşugul cu care scriitorul aduce pînă la noi ore stagnate ori, dimpotrivă, ne face locuitori ai unor timpuri vechi. Cineva descria spectacolul grozav al despicării unui munte şi al ivirii unui zimbru în firida fume­­gătoare. După mii (ori doar sute) de ani, zim­brul perfect conservat părea a se rostogoli peste privitori, împlătoşată în colb de cărbune şi cremene, carnea se pietrificase parcă şi ea şi pe pielea muncită de trecerea anilor puteau fi numărate împunsăturile săgeţilor ucigaşe. Era şi acesta un semn al nedezruptei continuaţii. Vedeţi aşadar cu cîtă smerenie trebuie să sape arheologul sub casa naşterii lui Sadoveanu? Dar cine va săpa la temeliile casei lui Iorga ? Sau a lui Brâncuşi ? Şi ne întoarcem privirile ispitite de revelaţii la propriile noastre case. Nu e nevoie să le mişcăm lespezile. Sub ele există mărturia de nimic dezminţită a apartenenţei noastre la acest pămînt, cu istoria lui, cu liniştile şi furtunile lui. Aici ne e vatra. Aici dorul nostru de desăvîrşire. Aici ne e lemnul de leagăn şi lemnul de epi­taf. Piatra de leagăn şi piatra de epitaf. Sîntem ai ţării Eminescului. Bem din amfora pe care s-a încleiat osul sfintei sale case. Bem spice arse. Bem memoria vinului spoliat. Bem flăcările mierii. Şi ne bem, acră, învîrtoşată, asprită de sare, sudoarea cursă pe unelte. Şi pe arme. N-avem a ne privi cu îngrijorare viitorul atîta timp cît vom fi demni de lutul amforei dezgropate, lucrînd cu trudă la împlinirea vi­selor ţării şi călcînd în picioare făţărniciile şi inerţiile, cuvîntul sterp şi poleiul mincinos. Arheologi ! Voi desena pentru lopeţile voas­tre un cîmp heraldic, rotund, podit cu piele de piersică. Rotund ca România. Gheorghe Tomozei V__________________________________| totdeauna, DUMITRU GHIAŢA-COLIBAŞI : Portret (Galeriile de artă ale Municipiului Bucureşti) r . La plai de apă La plai de apă in griu ne aprindem legaţi de pămînt, de noi, de nemargini, ca spicele ne rostim In aria ţării — ne spală rîuri la mijloc prin suflet rîurile absente. Mărul roşu ne-a crescut în palme de la buni, de la străbuni în noi trunchi — de-i străveziu ochii lor mai ard în noi ardere sfîntă din griu. La ţărm de apă coborîm peceţi­i, ceruri de seminţe, umbrele cînd le găsim luminate­ ntru fiinţă la plai de apă şi ne-aprindem de pămînt şi de nemargini. Ion Iuga România literară 3

Next