România literară, ianuarie-martie 1980 (Anul 13, nr. 1-13)
1980-01-03 / nr. 1
r în noul an .ANUL care a început poartă, cred, o serie de evenimente şi date aniversare care ne îndeamnă să ne aplecăm cu fervoare de participare asupra prezentului, dar şi să medităm profund asupra trecutului, în a cărui putere exemplificatoare se află rădăcinile de nesmuls ale luminosului arc existenţial pe care îl străbatem cu încredere deplină. La cumpăna dintre cei doi ani s-a putut gîndi îndelung la întreaga semnificaţie a realizărilor ciclului cronologic încheiat, la uriaşa activitate colectivă, la unirea pină la simbioză a tuturor energiilor locuitorilor acestor pămînturi. Imensa colectivitate românească a dat, în cursul anului trecut, o nouă probă de patriotism, angajată cu toate forţele minţii, mîinii şi sufletului pentru construcţie, pentru libertate şi progres social, pentru afirmarea plenară sub soare a României socialiste. Iluminaţi de ideologia umanismului revoluţionar, oamenii patriei noastre sunt conştienţi de marea forţă a ideilor şi a necesităţii permanente de a fi activi în făurirea propriului destin, individual şi colectiv, pentru a putea înfăptui idealuri umaniste pe drumul mereu ascendent, a cărui străbatere va purta întreaga colectivitate românească pe culmile cele mai înalte ale civilizaţiei. PENTRU înfăptuirea celei mai omeneşti dintre orînduiri, toţi suntem conştienţi că trebuie să ne însuşim şi să folosim toate mijloacele în ridicarea continuă a nivelului de cunoaştere, de la legile generale ale dezvoltării pină la ultimele, cele mai moderne date şi experienţe din sfera activităţii pe care o exercită fiecare ins, fiecare verigă, parte integrantă din imensul organism social românesc. Sîntem conştienţi că la baza oricărui proces formativ şi de afirmare se află activitatea, creaţia continuă, singura justificare a prezenţei omului în univers, mîndria singurei făpturi raţionale care poate transforma lumea, însemnînd curba traiectoriei sale existenţiale, prin albele monumente ale faptelor. Iar anul care a început se va înscrie, la rîndul lui, în acest continuu, îndelung proces creator de valori materiale şi spirituale conform aspiraţiilor existenţiale ale omului însetat de mai bine, de adevăr şi de cunoaştere. DE PE ACUM se profilează o serie de evenimente care vor polariza în jurul lor întreaga atenţie şi activitate a întregului nostru popor. In zilele de 17 şi 18 ianuarie 1980 va avea loc cel de al doilea Congres al Frontului Unităţii Socialiste. De la primul Congres această vastă organizaţie a străbătut un drum ascendent. Dar o cotitură decisivă in activitatea sa au constituit-o propunerile Secretarului general al Partidului de antrenare directă a tuturor locuitorilor ţării în cadrul organizaţiei. Analiza profundă a etapei istorice pe care o parcurgem, l-a purtat pe făuritorul politicii româneşti la propunerea de a se crea organizaţii proprii ale F.U.S., în finalitatea cuprinderii întregii populaţii active într-un front unitar al participării celei mai democratice cu putinţă. De pe acum organizaţiile proprii F.U.S. cuprind milioane de membri hotărîţi să înfăptuiască politica Partidului orientată de voinţa nestrămutată a dezvoltării României şi bunăstării poporului, înfăptuirii idealurilor de libertate, independenţă şi progres, într-o lume a păcii şi a cooperării internaţionale. Congresul F.U.S. va însemna o piatră de hotar pentru noul drum al democraţiei umanismului revoluţionar românesc. PE LISTA evenimentelor majore se înscrie, desigur, şi importantul moment politic al alegerilor de deputaţi, preconizîndu-se măsuri relative la campania electorală şi la profilul complex al candidaţilor, menite să adîncească caracteristica democratică a reprezentării vastelor mase populare in forurile de conducere ale treburilor publice. SE vor aniversa 2 050 de ani de la crearea, pe aceste binecuvîntate pămînturi, a puternicului stat centralizat geto-dac. Va fi sărbătorită amintirea nepieritoare a marelui bărbat Burebista, însumare a virtuţilor strămoşilor noştri, consideraţi de istoricii antichităţii drept „cei mai viteji şi mai drepţi“. Congresul mondial al istoricilor din vara acestui an, la Bucureşti, cu o participare de peste 5 000 de delegaţi, va analiza şi grandioasa operă a înaintaşului unificator, iar scriitorii şi artiştii de pe acum meditează asupra transfigurării în artă a istoricei fapte unificatoare. SE VOR aniversa 130 de ani de la naşterea celui mai mare poet care a trăit pe pămîntul românesc, Mihai Eminescu, voce de artă unică şi extrem de actuală prin modernitatea ei. Orice cititor contemporan se va recunoaşte în structurile profund umane ale marelui reprezentant al romantismului universal, dar în primul rînd cîntăreţ al pămînturilor şi cerurilor care l-au determinat. Orice cititor contemporan va vibra în faţa strădaniei constante şi eroice a poetului şi, simbolic, a omului, de a învinge şi depăşi timpul şi labilitatea. Şi de a se fixa, luceafăr nemuritor, în zonele frumuseţii şi adevărului. CULTURA românească va sublinia şi împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu. Centenarul marelui spirit neliniştit care a fost Arghezi va însemna o verificare a eforturilor criticilor şi editorilor de a analiza şi de a grăbi editarea operelor complete ale unui poet despre care se vorbeşte în poezia europeană ca despre Claudel, Rilke sau Eliot, ca despre Garcia Lorca sau Aragon. Poezia celui de al doilea munte magic al artei verbului românesc este caracterizată de o sete de real şi concret care nu exclude visul şi transfigurarea imaginaţiei. Sinceritatea de creator a lui Tudor Arghezi l-a dus spre o viziune nouă a omului şi a istoriei, după o experienţă intensă, cutremurătoare. ÎMI AMINTESC de o conferinţă pe care am ţinut-o studenţilor de la literatura universală, despre marii scriitori care nu au primit Premiu Nobel. Este întradevăr surprinzătoare lista numelor literaţilor prestigioşi neînscrişi în registrele de aur ale laureaţilor Academiei Suedeze. Mai mult, există după părerea mea (am mai afirmat-o) un cert dezechilibru între cei încununaţi şi cei uitaţi, şi acul balanţei înclină spre aceştia din urmă. De ce n-au primit Premiul Nobel Arghezi şi Sadoveanu ? Comparat cu oricare dintre prozatorii laureaţi, marele nostru narator merge într-adevăr ca Ceahlăul in flota violetă a Carpaţilor Orientali. Aportul artei lui Sadoveanu la realismul prozei contemporane a fost fluidul său lirism, un profund sens al întrebărilor estetice axate in jurul descrierii pămintului și propriului popor, pentru a deveni universal. Lumea prozei lui Sadoveanu nu este numai o lume arhaică, o lume de legende, de întîrzieri, o lume închisă între zidurile unui destin prestabilit. Oamenii pămîntului său nu sînt forţe telurice, elementare, ci sensibilitate, nuclee iradiante de umanism, dincolo de aparenţa crustelor învăluitoare. Nimeni nu va putea refuza recunoaşterea absolutei aderenţe şi a forţei sugestive de rară intensitate cu care Sadoveanu evocă totdeauna pămînturile şi cerurile ţării sale. Cei doi mari reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti au vibrat în opera lor nepieritoare de la cel mai intens şi complex sentiment de dragoste pasionată pentru viaţă şi lume. Aceşti maeştri ai artei se revendică totdeauna de la oglindirea complexă a realităţii, fiind întruparea contemporaneităţii lor, fibrele ei cele mai sensibile. SUB semnul luminos al unor astfel de evenimente şi aniversări păşim în noul an, în care oamenii muncii şi creaţiei din orice sferă de activitate vor demonstra, aşa cum au făcut-o în atît de numeroase şi aspre probe, acele caracteristici de echilibru, de armonie şi de construcţie care sunt însuşiri fundamentale ale poporului român. Al. Bălăci GH. D. ANGHEL : Victorie (bronz) Reproducem, în acest număr, lucrări din expoziţia omagială deschisă la Muzeul de artă ~ ~\ DE ANUL NOU • OPTZECI de ani, unul cîte unul din greu număraţi peste una mie nouă sute, sună acum rotund şi uşor de socotit, intraţi cum sint in raza noastră directă de acţiune, dacă vrem să calculăm cît ne mai rămîne pină la obsedantul 2000 : o vîrstă fragedă de adolescent ce n-a intrat încă bine în lume... „Iar timpul creşte-n urma mea...” Cel mai frumos, poate, şi mai grav, şi mai neliniştitor, dar şi activ, răscolitor vers, din literatura română este acest stih melancolic, înfiorat de viteza de deplasare a vieţii şi de alunecare într-un lung, aproape incredibil trecut. Melancolie, cîtuşi de puţin dezarmantă , melancolie stimulativă, din contră, in lucrarea spiritului, caracterizînd pe unul dintre cei mai productivi artişti, dacă nu cel mai productiv, în profunzime şi durată, din toată cultura noastră : Eminescu. Un strigăt, nechibzuit, de triumf, poate să dăuneze artei precum şi desfăşurărilor existenţei, la fel ca o maniacă, sumbră, circotaşă amărăciune. Meditaţia, umbrită de adîncimea explorării gindirii şi de intensitatea sentimentului, dă vieţii, paradoxal, deşi nu tocmai, robusteţe reală, forţă adevărată prin cunoaşterea aspră a dimensiunilor ei, actuale sau propuse. Ca scriitori ai României moderne a anului 1980, noi avem nevoie de această robusteţe şi de acest mod de cunoaştere pe care-l recomandă o cercetare adîncă şi serios motivată, nu superficial declarativă. E o judecată atît de curentă și de banală, la urma urmei (mă mir că o mai formulez), încît nu știu cine ar putea să o contrazică în mod onest sau să-i opună, să-i prefere altceva. Puterea de înseninare pe care o capătă omul în pragul oricărui început de an este dovada resurselor sale mereu reînnoite, mereu refăcute. Shakespeareana „povară a speranței" e o minune, dar ea e minunea noastră. Ţelul, dificil, se arată altfel luminat în acest punct de răscruce, dar nu toate unghiurile sale pină la cele mai ascunse. Poate că, în mers, dîndu-ne după accidentele fatale ale realităţii, nu puţine, mai corectăm, şi trebuie să corectăm. Grav ar fi fost să nu fi avut această libertate, a greşelii de fapt, şi a puterii de a o remedia, recunoscînd-o cinstit. In clipa iluminării lăuntrice pe care orice An Nou o produce în noi, vedem cu ochii minţii tot ce avem de făcut, planul nostru, al fiecăruia, în toată frumuseţea lui întreagă, în toată asprimea lui, frumoasă şi ea, pentru că ne aparţine şi pentru că ea dă un înţeles existenţei noastre unice şi irepetabile. E cel mai emoţionant, mai paroxistic moment pe care-l trăim, măsurîndu-ne tăcuţi cu propria noastră fiinţă, cu propriile noastre posibilităţi, după alcătuirea fiecăruia. O dorinţă comună, în zarea lui '80, e să ne concentrăm nestingheriţi eforturile creatoare, să dăm mai mult acestei ţări de o tradiţie strălucită in cultură şi în afirmarea adevărurilor , să trăim în pace, în libertate şi in democraţie, ascultind glasul zeului intratabil din noi, care sîntem, putem fi noi înşine, cîteodată, în proiecţia noastră cea mai cutezătoare. Constantin Ţoiu România literară 3