România literară, octombrie-decembrie 1980 (Anul 13, nr. 40-52)
1980-10-02 / nr. 40
Literatura ca act social /CONDIŢIONAREA socială a literaturii, mereu mai accentuată, este o realitate care i se impune oricui meditează la destinul şi rosturile faptului de artă în spaţiul actualităţii. Desigur, această condiţionare există dintotdeauna prin chiar împrejurarea că orice act creator conţine intenţia adresării, transmiterii către altul a unui mesaj. Sînt lucruri ştiute dar ceea ce ne preocupă aici este intensificarea, procesului: sub presiunea factorilor specifici vremea noastră a înmulţit aspectele condiţionării sociale a literaturii pînă la a da unor gînditori contemporani sentimentul că produsul artistic este expresia unei cooperări. „Literatura este un act, scrie Robert Escarpit, mai mult chiar, un act colectiv în care scriitorii şi cititorii sînt implicaţi in chip dialectic". Este adevărat că încap multe nuanţări în definirea acestei relaţii dar e limpede că, astăzi mai ales, emiţătorul de mesaje artistice şi mediul său de repercutare formează un complex în afara căruia judecarea creaţiei rămîne prea puţin concludentă. Spunem astăzi mai ales pentru că recurgem in consideraţiile noastre la criteriul istoric. In epoci de calm social, de stabilitate relativă a structurilor, artisticul năzuieşte spre autonomizare şi întoarcere către sine. Astfel s-a întîmplat în a doua jumătate a veacului trecut pînă în faza de criză ce a premers iniiului război mondial. Simbolismul, parnasianismul sînt curente caracteristice decurgînd din principiul artisticului pur, suficient sieşi. In epoci de prefacere, de revoluţii, de mari angajări reformatoare artisticul îmbrăţişează elemente aparţinînd altor cîmpuri : sferei politicului, moralei, filosofiei ş.a.m.d. E o complinire care face să crească suprafaţa de adresare socială a literaturii, conducînd la ceea ce am putea numi democratizarea artisticului. AZI trăim într-un orizont de schimbări vertiginoase datorate revoluţiei tehnice, creatoare de conexiuni între toate activităţile umane, făcând imposibilă izolarea, abstragerea, evadarea din circuitele dependenţelor reciproce. Viteza transmiterii informaţiilor în spaţii vaste de difuziune obligă la raporturi de cunoaştere, dă imbold acţiunilor de schimb, creează apropieri care nasc tentaţia elasticizării graniţelor dintre domenii de manifestare umană altădată despărţite strict. Spiritul timpului este unul integrator. A promova deci acum soluţii autonomiste în literatură ar fi o ieşire din ritm şi o dezangajare a cărei urmare cea mai gravă este că l-ar scoate pe scriitor din rîndul acelor factori care configurează şi întreţin climatul de spiritualitate al momentului. Mai tîrziu sau mai repede, prin propriul demers, scriitorul s-ar vedea împins în poziţie marginală faţă de ceea ce este, într-un anume interval, locul de întîlnire al valorilor mari, exponenţiale, acelea care definesc o colectivitate largă, poporul însuşi. Pierderea e pentru amîndouă părţile într-un asemenea divorţ ipotetic : epoca se înfăţişează cu o dimensiune umbrită iar literatura se împalidează din pricina deficitului de oxigen. Am găsit în Mihai Ralea o interesantă punere în ecuaţie a celor doi termeni : artistic şi social, cu precizări care conduc la o înţelegere a problemei deschizătoare de perspective in actualitate (v. studiul Expresie individuală şi expresie socială în artă). Artistul percepe şi exprimă individualul, arată M. Ralea, aducînd în opera sa reprezentări şi emoţii strict personale. E obligat în acelaşi timp să asigure mesajelor sale şi o dimensiune socială, căci altfel nu ar fi înţeles („dacă artistul ar exprima stări exclusiv specifice lui n-ar putea fi înţeles de nimeni“). Recurge deci şi la ceea ce ii slujeşte pentru a exprima generalul. „In orice creaţie socialul e de la sine înţeles. Fără el nu există decit un plan inform, intenţii vagi, tendinţe semiinconştiente. Obiectivitatea definitivă a operei de artă nu începe decît cînd un minimum de semne exterioare luate din viaţa grupului detaşează creatorul de creaţia sa, aceasta din urmă căpătînd o fiinţă proprie, independentă, cu o viaţă aparte". Se iveşte însă celălalt risc : formulele exprimării generalului pot covîrşi individualitatea pînă la anulare. Artistul va căuta atunci un intermediar, va explora un spaţiu de conciliere a celor două tendinţe care ar fi, în condiţiile date, după Mihai Ralea, caracterul naţional, etnicul, spre a-i prelua formularea. „Etnicul e oarecum locul geometric între individual şi uman. Artistul trăieşte concret, real, în societăţilimitate. Cum expresia e o adaptare la un public dat, e imposibil cuiva să se adapteze simultan la infinitatea aceea de publicuri juxtapuse care e umanitatea întreagă, in acelaşi timp, oricît de generală, de universală e educaţia cuiva, ea e făcută de o familie dată, într-un loc dat". Şi mai departe : „Reiese de aici că etnicul e, cum se zice în termenii filosofiei, o categorie estetică sub care artistul e obligat să vadă lumea. Ea arată limita sub care e permisă originalitatea, dar şi sociabilitatea, însemnînd un maximum permis de individualism şi un minimum de adaptare socială". Individual-etnic-general uman, acestea sînt momente ale unei desfăşurări care în operă au răsfrîngeri infiltrate. Susţin viziunea generală, încurajează anume tendinţe sau reprimă altele, fără a se impune însă, cu ostentaţie, ca elemente de program decît în producţia minoră, limitată la exemplificarea unor teze. Readucînd în discuţie criteriul istoric, să observăm încă o dată că împrejurările politice şi sociale determină în planuri multiple orientările culturii. Cum spuneam, în epocile conservative autonomismul artei poate prevala, retrăgîndu-se însă în fazele de zguduiri şi restructurare. Această convingere a impărtăşit-o şi E. Lovinescu, pe care numai necunoaşterea sau reaua voinţă inexplicabilă a unor spirite îl ţintuiesc încă şi azi pe poziţiile autonomismului estetic inflexibil şi elitar. Dar este falsă această imagine, obligind la revizuiri, pentru a întrebuinţa un termen faimos al criticului la rîndul său răstălmăcit. In vremea de cumpănă pentru ţară a primului război mondial, E. Lovinescu s-a dăruit scrisului militant, în lungi campanii de presă încadrate ţelurilor mari la ordinea zilei. Din perspectiva acelui moment istoric excepţional, iată cum vedea el misiunea creaţiei : „Toţi ce ţin un condei în mină în împrejurările de astăzi au datorii superioare faţă de patrie, ce trec peste finalitatea artei". „Finalitatea scrisului în clipa de faţă nu stă în emoţia estetică, ci in valoarea lui utilitară şi morală potrivit cu nevoile prezente". Şi în altă parte : „In clipa cînd se pun în cumpănă destinele neamului nostru, ale Europei întregi şi poate ale civilizaţiei umane, nu e vremea unui frumos zadarnic. Sufletul naţional se zbate în cleştele problemelor de viaţă şi de moarte. Toate energiile trebuiesc îndreptate spre folosul imediat al patriei. E în tradiţia noastră ca scriitorii să aibă o largă parte în mişcările mari patriotice şi in actele ce au întărit viaţa Statului nostru modern" (s.n.) (din volumul In marginea epopeei, 1919). Revenind la firul discuţiei, să remarcăm deci că procesul implicării literarului in social cunoaşte atît faze de expansiune cît şi altele de repliere, în raport, în primul rînd, de înrîurirea factorilor istorici. Dar şi atunci cînd la suprafaţă îşi diminuează prezenţa, acest proces rămîne activ în adîncuri — întrucît reprezintă o dimensiune structuratoare a creaţiei. G. Dimisianu Grai românesc Cum să vorbesc de tine în lumină ? cum să rodesc ivirea mea dinţii ? la răsăritul vorbelor se-nchină fiinţa mea cu soare-căpătîi pe buza grea rostirile-şi revarsă busolele spre nordul părintesc in matca rugătoare şi întoarsă în bulbul prim prin care pururi cresc la-ncheietura vorbei cu vestmîntul stă trupul meu umil şi ne-nceput zidind in şoapte şi-n visări pămîntul acestei naşteri repetate-n rut zadarnic curg stihiile fiinţei eu singer doar la provocări de rai la adieri de aripi şi la sfinţii luceferi tandri care-mi trec prin grai pereţii veacului îmbătrînesc un arbor din spinarea mea se-nalţă deasupra lumii unde cumpănesc făcliile luminii in balanţă acolo-n zborul timpului durut mătasea cîntecului meu urzeşte o răsturnare-n grai ca-ntr-un sărut rămas în tot ce doare româneşte Gheorghe Istrate România literară 3