România literară, aprilie-iunie 1981 (Anul 14, nr. 14-26)
1981-04-02 / nr. 14
Centenar Octavian Goga INTÎIUL volum de versuri aî Iul ■*■0. Goga, apărut în toamna anului 1905 la Institutul tipografic şi de editură „Luceafărul“, din Budapesta, rămîne peste timp o fascinantă carte de poezie patriotică militantă, reliefind simţămintele unui tînăr transilvănean ce dorea fierbinte unirea unei străvechi provincii româneşti cu „Ţara“, „în adevăr — sublinia T. Maiorescu în raportul prezentat in şedinţa sesiunii generale din 21 martie 1906, a Academiei Române — emoţiunile ce le simte şi ce ni le transmite tinărul poet sint izvorîte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi în mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni in faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predomnitoare în statul lor“. Destinul face ca O. Goga, moştenitorul unei autentice tradiţii cărturăreşti familiale, ce coboară în vreme cu mai bine de două veacuri, să dea expresie mesianică năzuinţelor trăite de conaţionalii săi la începutul secolului nostru. Cunoscînd efectiv, din interior, condiţia etnică a unei naţiuni dominate, talentul nativ al lui O. Goga s-a cristalizat la convergenţa influenţei exercitate de mediu cu idealul unităţii naţionale ce îşi avea adinei rădăcini în etapele anterioare ale dezvoltării culturii româneşti din Transilvania. Metaforic vorbind, O. Goga este reprezentantul modern al Şcolii ardelene şi el reia pe plan poetic argumentele cunoscute în favoarea originei romane, a unităţii şi continuităţii românilor, exprimînd, după cum observa în acelaşi raport academicT. Maiorescu, „iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa“, în acelaşi timp, adăugăm, protestul naţional se îmbină armonios cu accentele unei nereţinute revolte sociale. * Este foarte vizibilă existenţa în versurile lui O. Goga a unei expresive monografii rurale, dar personajele tipice satului transilvănean sunt recreate exclusiv din perspectiva contribuţiei aduse la lupta de eliberare naţională- Preotul, mag al unor vremi „ce va să vie“, menţine în conştiinţa semenilor sentimentul patriotic, mîndria de a fi urmaşii unui „neam Împărătesc“ şi dureri străvechi plîng în glasul lui (Apostolul), învăţătorul introduce copiii în taina bucoavnelor bătrine şi cuvîntul lui, clădit pe cunoaşterea istoriei naţionale, „îngropatul vremilor tezaur“, are accente profetice (Dascălul) ; nn vorba „domoală şi cuminte“ a învăţătoarei, sătenii văd o muceniţă (Dăscăliţa) . Lae păstrează şi transmite pe coardele viorii sale cîntecele naţionale : „Şi-n graiul lor plinge şi n-are repaos / Amarul nădejdilor noastre“ (Lăutarul). Vechimea românilor este subliniată îndeosebi prin folosirea unui anume lexic poetic. Limba lui O. Goga are parfumul hrisoavelor vechi şi mireasma tămîiei şi readuce in circulaţie un mare număr de termeni bisericeşti şi biblici, mai cu seamă de origine latină. Motivarea era implicită : un vechi popor a fost robit la sine acasă ! Ceea ce conferă valoare perenă acestei poezii cu un profund conţinut naţional este generalitatea ei, străduinţa de a converti o realitate imediată, cotidiană, în largi simboluri ale condiţiei umane. Poetul dă expresie artistică unei aspiraţii seculare. El e un aer psalmodiind în faţa universului întreg durerea sfîşietoare a unui popor de la care zeii şi-au întors privirile.Durerea urcă din adîncuri şi vocea tremură de plîns ; versurile sînt laconice, aluzive, metaforele impregnate de o semnificaţie subtextuală. Noi încorporează o jale irepetabilă ale cărei repere esenţiale rămîn terestrul şi celestul. Pe pămînt, „sînt codri verzi de brad / şi cîmpuri de mătasă“ ; pe cer, soarele „e mai aprins“ de cînd „pe plaiurile noastre / nu pentru noi răsare“ ; pe pajiştile înflorite zboară fluturii, dar totul este înecat în nesecate lacrimi. Ca în tragedia antică, natura este martora durerii. Codrul freamătă fără preget povestind „de jale“ şi în neagra lui cutremurare poetul aude cum veacurile umilite „îşi gem strivita răzbunare“. (In codru). Glasul clopotelor sfîşie aerul vestind„ depărtărilor „jalea înstrăinatului Ardeal“ (Pe înserat), vîntul şi apele rîurilor duc în lume lamentaţiile şi speranţele unui popor, în zadar evocă poetul, asemenea romanticilor, trecutul glorios in faţa Oltului ! Rîul însuşi pare neputincios : l-a-ucis cu lanţuri împăratul ! Un blestem solemn îngînat ca o doină şi cutremurînd aidoma profeţiilor biblice creează imaginea de o înfricoşătoare monumentalitate a viitoarelor calamităţi : „Să verşi păgîn, potop de apă / Pe şesul holdelor de aur ; / Să piară glia care poartă / înstrăinatul nost tezaur ; / Ţarina trupurilor noastre / S-o scurmi de unde ne-ngropară / Şi să-ţi aduni apele toate, / Să ne mutăm în altă ţară“. Şi, în acest decor, răsună un imens coral ale cărui sensuri converg spre un final concluziv : Transilvania poetului este o ţară încătuşată, captivă ! Deodată, planurile se depărtează şi intr-un fascicol orbitor de lumină rămine un om cu fruntea scăldată în ţărină, închinîndu-se soarelui precum cei vechi, poetul îl roagă în numele semenilor să ducă pe aripile vîntului vorbele „strigărilor noastre" spre Moldova, ţara soarelui răsare, unde sub lespezile de marmură se odihnesc „clipele noastre de slavă“, simbolizate de amintirea lui Ştefan cel Mare, „arhanghelul bătrîn“. Ceea ce urmează este o antiteză între prezentul decăzut şi trecutul glorios, O. Goga refăcînd cu alte mijloace poetice materia din Scrisoarea III, însă versurilor nu le este specific sarcasmul eminescian ; dimpotrivă, sînt psalmodiate dureros, ca o rugăciune : „Mării Voievoade din ţara ta azi / Şi vise şi fulgere-s moarte... / Noi sîntem drumeţii piticilor vremi / Pitici în putinţă şi vrere. / Copii fără sprijin ne scurgem viaţa / Din dor şi din nemîngîiere. / Această moşie, frumoasă nespus, / Grumazul şi-a-ntins spre pierzare / Căci braţele noastre azi spadă nu string / Şi steag ţara noastră nu are“ (De la noi). JALEA determinată de existenţa unui „vis neîmplinit“, pentru, care au răposat şi moşii şi părinţii, se împleteşte dialectic cu aşteptarea „mîntuirii“, simbolul unităţii politice a poporului român. Unirea nu poate veni decit de la un „crai tinăr“, care va încinge armele viteazului voievod moldovean. Acesta este copilul adormit în lanul de grîu, în vreme ce clăcaşii, cu fetele supte, seceră grînele cu braţele obosite, cu suferinţa întipărită în ochi. Fiul clăcaşului, solul viitoarelor generalii, sugerînd forţa eruptivă a poporului încătuşat, va înfăptui năzuinţele strămoşilor şi sub braţul lui conducător se vor ridica acei „ostaşi cufeţe ofilite“ care au fost „străjerii / amarului şi-ai morţii, şi-ai durerii, / cu braţul greu, de greul răsplătirii“ (Clăcaşii)... Patriotismul „adevărat şi adînc“, discreta influenţă populară, „cu atît mai bine venită în poeziile d-lui Goga, cu cit autorul se arată de altminteri înzestrat cu acea cultură generală mai înaltă, care distingea şi pe Eminescu“ (T. Maiorescu), au creat contemporanilor sentimentul că se află în faţa unui scriitor de excepţie, după Eminescu şi Macedonski, „întîiul poet mare din epoca modernă“, cum va caracteriza epoca G. Călinescu în Istoria literaturii... din 1941. Şi înainte de debutul editorial, poeziile publicate de O. Goga în „Revista ilustrată“, 1898, „Familia“, 1898, „Tribuna“, 1898—1902, „Luceafărul“, 1902—1904, au atras luarea aminte a lui Ion Pop-Reteganul, Iosif Vulcan, Ilarie Chendi, N. Iorga ş.a. Insă apariţia volumului de Poezii în 1905 a declanşat o asemenea manifestare de simpatie incit a determinat pătrunderea numelui lui O. Goga în conştiinţa opiniei publice într-un ritm de o amploare căreia ii căutăm zadarnic similitudini anterioare. * Exploziva receptare a epocii îşi găseşte îndreptăţirea în mesajul grav şi tulburător al poetului. Printr-o rar întîlnită forţă de sugestie, O. Goga realiza o sinteză organică, de mare densitate lirică, intre năzuinţa fierbinte a contemporaneităţii şi aspiraţia perenă a unei umanităţi înlăcrimate. Din adîncurile fiinţei naţionale, vocea poetului dezvăluia incandescenţa sentimentului patriotic şi prevestea profetic iminenta înfăptuire a idealului unirii, „măreţul vis de aur , frumosul viitor“.în această febrilă şi spontană consacrare au fost redactate Studiile de amploare despre opera lui O. Goga şi întîiul, în ordine cronologică, este Cîntarea pătimirii noastre de C. Stere, publicat in numărul 1 al „Vieţii Româneşti“, din 1 martie 1906. După o succintă prezentare a literaturii din Transilvania în genere şi a literaturii cu tematică rurală îndeosebi, C. Stere subliniază valoarea ieşită din co,mun a cărţii : „...găsesc astfel in poezia lui Octavian Goga, o sinteză superioară în înfrăţirea puterii şi sănătăţii morale cu idealurile fruntaşilor cugetării omeneşti şi visurile marilor cîntăreţi ai lumii...“. Critica analitică întreprinsă de C. Stere este, în contextul epocii, necrezut de modernă. Criticul găseşte o structură în jurul căreia îşi ordonează întregul demers critic, observînd în volumul lui O. Goga „două mari dureri“ care „string în chingi de fier trupul şi sufletul neamului“. Mai întîi, „dreptul cel mai sfint“ al unui popor ,„de a creşte neîmpiedicat, potrivit cu firea şi sufletul său, dreptul de a-şi străbate el însuşi cărarea-i spre înălţimile gîndirii şi ale simţirii“ a fost brutal sfărîmat „de ciocanul nemilos al istoriei neamurilor“ ; în al doilea rînd, „problema dreptăţii sociale [...] sfînta dreptate pentru un neam de plugari, moşneni de baştină, din moşi strămoşi stăpîni de pămînt, şi în acelaşi timp, vai ! — «mucenici nerăsplătiţi ai pîinii..“. Ideile sînt exhaustiv exemplificate, cu pertinente observaţii de amănunt. Dintre ele, reţinem una care ni se pare fundamentală , deşi poetul „e un vajnic luptător pentru izbăvirea neamului de lanţurile străinătăţii“, versurile sale nu alunecă spre xenofobie ; O. Goga „rămîne un intelectual în înţelesul adevărat şi nobil al cuvîntului“. Stăpînit de un puternic sentiment de admiraţie, C. Stere îşi întrerupe permanent expunerea prin întrebări, exclamaţii ori afirmaţii sentenţioase şi stilul său este aproape integral comutativ. Trăirile psihologice ale autorului imprimă mesajului complexe stări emoţionale care solicită nu numai gindirea receptorului, ci şi afectivitatea sa. Entuziasmul lui C. Stere, care-l va cunoaşte personal pe O. Goga cu prilejul unei călătorii în Transilvania, va deschide, poetului ardelean paginile „Vieţii Româneşti“, unde, din iunie 1906 pînă în august 1913, va publica peste 50 de poeme.G. Ibrăileanu însuşi împărtăşea opiniile directorului revistei, şi le va evoca după un deceniu şi jumătate (nn Note şi impresii) : „Dl. Goga blestema trecutul şi prezentul, apărea ca justiţiar al poporului său, sunînd din trîmbiţi marşul redeşteptării şi chemînd la luptă pentru sfărimarea străvechilor lanţuri“?. Acest sentiment inedit, unit cu „problema revendicărilor sociale şi naţionale“, a dat „fondul nou, unic“, iar „fondul acela, in care erau contopite simţirea populară şi preocuparea unui intelectual, apăru îmbrăcat intr-o limbă populară intelectualizată“. C. Stere îşi încheiase studiul despre O. Goga la 10 februarie 1906. în aceeaşi lună, T. Maiorescu a redactat, din dispoziţia conducerii Academiei Române, raportul Poeziile d-lui Octavian Goga. La 28 octombrie 1905, poetul trimisese, din Răşinari, Academiei o cerere prin care solicita înscrierea la premiul „Năsturel-Herescu“, al cărui fondator avea în vedere mai cu seamă premierea operelor inspirate din „subiecte nationale“. Raportul lui T. Maiorescu ii aduse premiul rivnit și contribui hotărîtor la consacrarea lui O. Goga. Impresia contemporanilor a fost enormă : „Maiorescu coborî din Olimp şi vorbi despre el“! (Sextil Puşcariu). T. Maiorescu reliefa expresia „măsurată“, aptă să declanşeze impresia „adîncă“, explorarea veşnicului „tezaur al emoţiunilor omeneşti“ şi justifica pe plan estetic prezenţa în poezie a „personajelor obişnuite din viaţa poporului“, cărora poetul le imprima „o iluminare şi strălucire extraordinară“. Românul din Transilvania",.vede in preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naţionalităţii , în învăţătorul şi învăţătoarea sa («sfielnica, bălaia dăscăliţă») pe stejarii, care îi păstrează comoara limbii şi a istoriei româneşti ca o armă de apărare ; în plugarul, cu tăria şi hărnicia lui (...] o garanţie a existenţei sale etnice ; în lăutarul şi cîntăreţul de la sat, în opoziţie cu cel înstrăinat de la oraş, pe omul ce-l însufleţeşte şi-i răspîndeşte cîntecele naţionale“. Se află in aceste rînduri ideea „monografiei rurale“ pe care o va prelua critica deceniilor următoare. POPULARITATEA întîiului volum de versuri a contribuit hotărîtor la intrarea poetului în Partidul Naţional Român din Transilvania. Din anul 1908, O. Goga va conduce o fracţiune a acestui partid, aşezînd ideea unităţii politice a tuturor românilor deasupra celorlalte considerente, conjuncturale. De acum încolo, activitatea lui Goga va fi integral subordonată luptei pentru desăvirşirea unităţii statului naţional român şi-l vom intilni în toate marile acţiuni îndreptate spre realizarea acestui ideal, împlinit la 1 Decembrie 1918. După război insă, O. Goga se va situa tot mai constant alături de cercurile conducătoare ale claselor dominante, în 1920 a intrat în „Liga poporului“, condusă de generalul Al. Averescu şi în guvernele acestuia. Apoi, în 1932, O. Goga va crea Partidul Naţional-Agrar, „unicul partid cu adevărat regalist“, care preconiza restringerea atribuţiilor puterii legislative în favoarea lui Carol II. Involuţia politică îl duce pe Goga spre organizaţia profascistă „Liga Apărării Naţionale Creştine“ a lui A. C. Cuza, cu care va fuziona in 1935, formînd Partidul Naţional-Creştin. Este partidul care, pe plan intern, se sprijinea pe marea burghezie şi moşierime autohtonă, iar in politica externă se apropia de Germania hitleristă şi Italia fascistă. Această orientare profund reacţionară s-a încheiat cu numirea lui O. Goga ca prim-ministru al guvernului dintre 29 decembrie 1937 si 10 februarie 1938, guvern prin care Carol II pregătea astfel instaurarea dictaturii regale. Drama poetului „pătimirii noastre“ constă în faptul că a folosit prestigiul său poetic, publicistic şi oratoric, trecutul de luptător în slujba unor idealuri nobile în acte potrivnice intereselor vitale ale naţiunii române. Căci, precum se ştie, după „guvernarea celor 44 de zile“ a lui Goga (care va deceda la 7 mai 1938), s-a accentuat deteriorarea vieţii politice, prin implicarea tot mai accentuată a Gărzii de fier, ducînd, în cele din urmă, la acceptarea, la 30 august 1940, a Diktatului de la Viena, prin care Ardealul, atît de scump inimii poetului, va fi mutilat. Fără a uita aceste împrejurări nefaste, despărţind zgura de aurul nativ, astăzi — la centenarul naşterii sale — preţuim pe poetul care, cu trei pătrimi de veac în urmă, a înscris acel moment atît de vibrant în conştiinţa poporului român, a Istoriei naţionale. Ion Bălu I aprilie 1881 - 7 mai 1938 România literară 3