România literară, ianuarie-martie 1983 (Anul 16, nr. 1-13)
1983-02-24 / nr. 8
V „Pe căi nelegale" , aduceţi aminte de filmul Conversaţia, unde se descria monstruosul comerţ cu benzi de magnetofon vîndute clientului pentru a-i permite să şantajeze, să ucidă, să divorţeze, să scape, personal, de puşcărie, etc., etc. Acest „negoţ“ este astăzi destul de răspîndit în ţările occidentale, deşi tribunalele refuză orice valoare probatorie acestor mărturii magnetofonice. Pretextul acestui refuz este că zisele benzi pot foarte uşor să fie trucate... Aşadar banda de magnetofon nu mai are valoare de mărturie în instanţa tribunalelor. Un alt şiretlic îi va lua locul. Nu o mărturie electronică, ci una în „carne şi oase“, pe viu, pe baza fişelor iscălite din dosarele furnizate de computer. Un extraordinar film canadian . Pe căi nelegale („Improper channels“, regia : Eric Till) a avut curajul să descrie felul cum guvernele occidentale alcătuiesc, prin computere, milioane de fişe personale mai mult sau mai puţin infamante împotriva celor care displac moralei publice. O morală fariseică, puritană, care condamnă, ipocrit, spionarea aproapelui pe cale de magnetofon şi declară că „nu e frumos să ne amestecăm in viaţa privată a concetăţenilor noştri*. Această faptă urîtă a căpătat şi un nume juridic intrusion in privacy, amestec in intimităţile omului, şi e un delict pedepsit de cod. Totuşi, guvernele întocmesc, pe bază de computere, milioane de dosare de fişe personale. Ele sunt secrete. Dar bineînţeles dacă tribunalul admite să fie folosite, ele devin mărturii cu forţă juridică normală. Aici întîlnim infamia cea mai mare. Personajul cel mai primejduit este cetăţeanul curajos care dezaprobă ipocrizia celor ajunşi, dezaprobă sistemul lor „legal“ de pită, delaţiune, calomnie, mîncătorie a omului de către om. Există cetăţeni cu mintea liberă care nu numai că dezaprobă, dar mai ales ridiculizează această morală puritană. Ei duc o viaţă boemă, zeflemisitoare, fantezistă, nostimă, sfidînd, ba chiar scandalizînd fariseismul solemn al celor puternici. Li se va urmări viaţa privată, li se vor nota apucăturile extravagante pe care le vor numi „neserioase“ şi scandaloase, indecente şi pe care vor încerca să le pedepsească. Cum ? Printr-un teribil cenzor , domnişoara şefă „asistentă socială“. Filmul de căi nelegale povesteşte tocmai un astfel de caz, de pedepsire a acelor fiinţe încîntătoare care zeflemisesc morala oficială a oamenilor zişi serioşi. Iată povestea. Doi tineri care se iubesc duc o viaţă „boemă“, ridiculizînd cu haz mofturile scrobite ale pontifilor. Cei doi tineri au o fetiţă de cinci ani. El este arhitect, ca scriitoare, într-o zi, tatăl şi fiica, mergînd cu maşina, au un accident. Fetiţa se loveşte la cap, unde îi apare un destul de mare cucui. Se duc la spital să fie examinată. Dar acolo, în loc de medici serioşi, dau peste asistenta socială, care se grăbeşte să dramatizeze întîmplarea. Mai întîi îi pare foarte suspect că şi tatăl şi fiica mint, şi că minciunile lor nu se potrivesc. Ei se învoiseră să nu spună mamei că fetiţa nu-şi pusese centura de securitate. Lovitura la cap, contuziile pe corp, rana la braţ (fata se opărise cu lapte fiert), toate acestea dovedeau clar — decretează asistenta socială — că avem de a face cu un copil maltratat de părinţi, bătut, chinuit. Asistenta socială reţine copilul. Nu-l va înapoia tatălui, şi cazul se va judeca la tribunal. Pînă atunci, copilul este încredinţat unui orfelinat. Asistenta socială e prietenă cu păzitorul computerelor; va descoperi astfel că tânărul arhitect are un dosar vechi şi foarte încărcat. Iar acum la fişa lui se mai adaugă un fapt „criminal“, înnebunit că nu i se înapoiază copilul, face scandal, ţipă, atacă pe sanitari. Dar, vai, la un moment dat greşeşte, în loc să-l pocnească pe sanitar sau pe doctor, îl altoieşte pe poliţistul de serviciu şi-l face knock-out. E limpede. Tribunalul, bazat pe depoziţiile asistentei şi pe fantezistele întîmplări consemnate in computer, nu va restitui copilul niciodată ! Soţia ia un avocat, care o sfătuieşte ce să facă. Să divorţeze ! Numai aşa are vreo şansă să i se încredinţeze copilul ! Exasperat, înnebunit de atîta absurditate, nefericitul tată ia o hotărîre care îi seamănă perfect : o hotărîre totodată vitează şi cam ticnită. Se duce la depozitul de computere şi aruncă pe fereastră zecile de mii de fişe lucrate de computere. Asta il răcoreşte şi îi dă şi sentimentul că a salvat milioane de nenorocită calomniaţi aşa, pe înfundate. Alte fapte „enorme“ urmează. Fetiţa sechestrată la orfelinat se împrieteneşte cu un orfan de 10 ani care îi promite s-o scoată de acolo, s-o ducă acasă. Bineînţeles, reuşeşte. Dar nu de tot. Fetiţa va trebui să stea ascunsă (în propria ei casă). Căci altminteri, tatăl ei devine răpitorul... propriului său copil ! Atunci recurg ei la o altă soluţie, tot atît de enormă. Mama va reclama poliţiei, justiţiei, asistentei, că i s-a răpit copilul , că orfelinatul n-a fost în stare să-l apere... Boemii noştri, din vinovaţi, devin acuzatori. Este enormă şedinţa în care această mamă ia cuvîntul şi, intr-un lung discurs, îi face albie de porci pe toţi : spitale, orfelinate, guvern, justiţie, poliţie. Amintesc că micul orfan salvator rămîne in casa prietenei sale. Familia îl adoptă. Astfel, printr-o ironică întorsătură, acea familie pe care perfida asistentă socială voia să o dărîme, să o pulverizeze, această familie, la sfîrşitul poveştii, creşte , se îmbogăţeşte cu încă un membru ! Şi de data asta nu viitorul părinte cere pe orfan, ci invers, orfanul e cel care-şi alege părinţii, după o matură opţiune... După cum vedeţi, această poveste ar semăna întrucitva cu comediile burleşti, cu poveştile „trăznite“ (crazy stories) bazate pe gaguri şi situaţii bazacone. Desigur, există şi ceva din toate astea în fermecătorul film canadian. Dar el e mai ales un grav şi serios rechizitoriu împotriva acelor monştri scrobiţi, monopolizatori ai moralei publice, inamici implacabili ai tuturor acelor încîntători indivizi care au o concepţie proprie, mai fantezistă şi mai veselă despre viaţa lor particulară. Găsim în acest film, intr-adevăr original, actori de mina întîi. Eroul, tinărul arhitect, este strălucitul actor Alan Arkin (cel din filmele Aşteaptă pînă se întunecă; Inima e un vînător singuratic ; Cuscrii). Soţia e interpretată de nostima Mariette Hartley (actriţa din Naufragiaţi în spaţiu). Iar asistenta socială, autoarea tuturor perfidiilor, e interpretată de Sarah Stevens. D. I. Suchianu dS fem%/// Cadru din filmul canadian Pe căi nelegale realizat de Eric Till (protagonistă : Mariette Hartley) Radio T.V. „Poveste de ■ Subjugat de „geniul divinului brit“, înţelegînd a vedea în creaţia acestuia o „lecţie“ nobilă între toate (Shakespeare nu „trebuie cetit, ci studiat“), Eminescu nota în articolul Teatrul românesc şi repertoriul lui : „terenul shakespearian pe care D. Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracţiunii absolute, cum sunt de ex. Visul linei nopţi ,de vară, Basmul de iarnă, Ceea ce vreţi etc.“. Intr-adevăr, desenul pur şi abstract al piesei, ce a fost prezentată in premieră t.v. la începutul săptăminii, este lesne descifrabiL Poveste de iarnă (reprezentată în 1611 şi scrisă, probabil, cu un an — doi înainte) are o limpede structură circulară, construcţia fiind previzibilă atît prin raportare la marile piese anterioare, din care se preiau teme şi motive, cit şi în sine, norma internă a textului înţelegîndu-se repede. Cele două mari secţiuni ale piesei se privesc, adîncindu-şi semnificaţiile, în oglinda fără de lucru a Timpului, graniţă neclintită intre lumea geloziei ca iubire şi a iubirii ca remuşcare. Asemenea multora dintre oamenii vremii sale, Shakespeare crede că armonia supremă poate fi atinsă prin temperarea pasiunilor violente, a excesului sub puterea imperativului moral, gîndirii și artei. In Eseuri, apărute între Romeo și Julieta și Sonete, _v. 44 iarna sau Macbeth, Francis Bacon scria Despre firea oamenilor cuvinte bine aplicabile Poveştii de iarnă : „Şi nu este rea nici vechea regulă, anume de a-ţi încovoia firea, ca o vergea, in extrema cealaltă, pentru ca apoi s-o îndrepţi ; bineînţeles, dacă această extremă contrară nu este ea însăşi un viciu“. Este chiar destinul regelui Siciliei, Leontes, stăpînit la început de o violentă dar nestrămutată gelozie. Vorbind despre Iago, Coleridge il vedea animat de „o răutate ce nu-şi cunoaşte pricinile, dar caută să le găsească“. Nu alta este situaţia lui Leontes ce construieşte în gol, dar cu osîrdie, edificiul bănuielilor sale, cărora le cade victimă cu bună ştiinţă, fără drept de ape. Dar Poveste de iarnă este imaginea inversă a tragediei Othello, căci aici, Paulina, în opoziţie cu Iago — „regizor diabolic sau, mai degrabă, un regizor machiavelic“ (J. Kott) —, luptă pentru restabilirea echilibrului intre ordinea intelectuală şi cea morală. Virtutea învinge eroarea şi, după peripeţii mult explorate în alte creaţii shakespeariene, totul se termină cu bine. O replică din actul al IV-lea ne reţine cu prioritate atenţia : „E arta care schimbă rostul firii dar ea tot fire este“ (traducerea poetului Ion Vinea). „The Art itself is Nature“, iată marea teză shakespeariană : arta (al cărei model e natura, în linia gîndirii greceşti de filieră platonică) are uimitoarea capacitate de a „întrece“ (transformind) natura, opunîndu-i opere mai „vii decit viaţa“ (Timon din Atena), căci poetul, unificînd într-o viziune integratoare „pămînt“ şi „cer“, dă „trup şi-nfăţişare“ acelor „lucruri veşnic neştiute“ graţie meşteşugului închipuirii (Visul unei nopţi de vară). Recenta versiune a piesei (regia Jane Howel, producţie B.B.C.) subliniază, desigur nu întîmplător, această perspectivă, după cum sondează cu distincţie universul interior al personajelor, ce au conştiinţa clară (generatoare, însă, de ambiguitate !) că sunt protagoniştii dar şi spectatorii unei „istorii“ („conte“, „basm“, „poveste“, în versiunea a doi traducători români) ce ar putea continua, sfîrşitul ei fiind dictat doar de rigorile literarului. Interesant, nu la pînzele marilor maeştri ai anilor 1600 şi nici la experimentele anamorfotice de mare circulaţie în epocă au făcut apel realizatorii acestei Povești de iarnă. Personajele par a cobori din tablourile de pînă la 1500 ale lui Sandro Botticelli, Andrea Mantegna, Giovanni Bellini, Domenico Veneziano, Piero della Francesca (îndeosebi portretul Battistei Sforza sau al lui Federico Montefeltro), Jan van Eyck (Portretul soţilor Amorfini) iar „decorul“ urmează geometrismul medieval, cu acea halucinantă preponderenţă a albului, orizontul fiind covîrşit de mari suprafeţe tăiate cu sobrietate şi întretăiate terifiant de lungi canale ce absorb oamenii şi evenimentele. Un „decor“ inspirat, parcă, de Leon Battista Alberti şi desăvirşit sub pecetea „proporţiei de aur“ iubită de un Luca Paccioli di Borgo, Leonardo da sau Dürer. Vinci Ioana Mălin Telecinema • CINE a vrut Aida a avut Aida. Cine a vrut să o asculte pe Renata Tebaldi în Aida a ascultat-o, iar cine a vrut să o vadă pe Sophia Loren în Aida, a văzut-o. S-ar zice că a fost un dublu cîştig, fiindcă nu e de ici de colo ca „în acelaşi preţ“ să asculţi Verdi şi să o vezi mişcînd din buze pe Sophia Loren, chiar dacă lucrurile nu prea merg împreună şi combinaţia e mai curînd hazoasă decit zguduitoare. In ce mă priveşte, am lăsat televizorul să meargă şi m-am dus în altă cameră, de unde am tras cu urechea, profund satisfăcut, la muzică, în timp ce din încăperea cu pricina, cea cu televizorul, cineva care rămăsese vrăjit în fata lui mă anunța periodic, cu glas tare, cam ce se mai întîmpla, adică îmi rezuma libretul prea bine știut. Culmea este că a doua zi, alte cîteva persoane mi-au spus că au procedat în chip asemănător (mai exact, ele au „prins“ pe radio sonorul televiziunii și au preferat să asculte doar banda sonoră a filmului, fără imagine). Mai adaug (dacă asta nu Sunetul muzicii i teresează) că nu aş fi privit filmul nici dacă Renata Tebaldi însăşi (iar nu Sophia Loren) ar fi jucat. Ce vreau să spun cu toate acestea ? Că nu sunt singurul, că nu sintem singurii, aceia care manifestăm o idiosincrazie ciudată (ca orice idiosincrazie) în ochii „restului lumii“ fată de ideea de a privi un spectacol de operă (mai ales atunci cînd el este filmat in felul acestui Aida), socotind cu hotărîre, în răspărul unei opinii mai generale (a noastră nefiind, totuşi, să recunoaştem, de foarte largă circulaţie) că o operă este, în primul rînd, „de ascultat“, iar apoi „de privit“. Nu e vorba aici, în evitarea contactului direct, „pe viu“, „pe văzute“, cu reprezentaţia de operă de vreo opacitate sau de vreo comoditate, ci, probabil, de modul de a refuza, tacit şi cu încăpăţînare, o formă de spectacol cumva nefirească şi, oricum, dintre cele mai artificiale (dacă nu cea mai...). După cum (forţind puţin o comparaţie), n-ar fi exclus ca în această reacţie (ce pare, repet, ciudată multora) să poată fi descifrată un fel de stranie „regresiune“ spre copilărie, spre vremea cînd basmele ne erau citite de alţii, noi auzindu-le doar, fără a avea cartea in mină, fără a vedea „cîmpul alb şi oile negre“... ...Şi dacă tot am vorbit despre muzică, basme şi copilărie să observăm în încheiere şi, desigur, în altă ordine de idei, dialectica secretă care a făcut ca ciocolatiei Aida să-i urmeze, după o săptămînă. Albă ca zăpada (e drept, „adusă la zi“), intr-un basm muzical nevinovat precum orice copilărie şi — intr-adevăr — bun de adormit nu numai copiii, ci pe toată lumea. Ceea ce am şi făcut, adică pe la jumătatea filmului „am tras obloanele“. A doua zi, dimineaţa, am fost privit cu un amestec de compasiune şi îngrijorare şi mi s-a spus, cu delicată precauţie, că toată noaptea am inginat în somn „Celeste Aida“, sau cam aşa ceva, nu era foarte clar... Aurel Bădescu Flash-back Obsesia troiţei ■ ÎN cinematografe mici, de cartier — la „Viitor“, la „Cotroceni“ — rulează încă, după mai bine de un an de la premieră, Călăuza, una dintre cele mai speciale capodopere ale cinematografului. Este uimitor cum reuşeşte acest film de artă, dorind aproape trei ore şi avind numai 3 ş personaje (pe deasupra dificil, ticsit de idei şi foarte lent) să ţină cu sufletul la gură un public amestecat, care vine să-l vadă nu pentru prima, ci pentru a doua şi a treia oară, cu nădejdea că-l va înţelege mai bine, că-l va putea pătrunde mai adine. Este, cred, cea mai răbdătoare şi sfielnică experienţă la care am asistat de cînd văd filme şi săli de cinematograf. Şi mai cred că garantul ei este (in afara valorii în sine) imensa încredere pe care şi-a ciştigat-o Tarkovski în conştiinţa devenită atît de sceptică, tot mai sceptică, a spectatorilor unei arte subminate de criză, de stereotipie lucrativă şi de facilă prolifi- citate. într-adevăr, ceea ce la alţii (şi in multe cazuri, pe nedrept) ar putea fi socotit incriptare pură sau propunere de şarade voit insolubile, la Tarkovski se presimte, cu precizie şi din prima clipă, a fi un extraordinar poem al cunoaşterii, in care sensurile nedecantate abia sporesc ,a lumii taină“, implicindu-se intr-un adevărat itinerar dantesc, de Divină (de fapt, de Infernală! Comedie contemporană. Cei trei exploratori ai zonei misterioase, pîngărită cîndva de o invazie enigmatică — Călăuza, Scriitorul şi Savantul — sint exponenţiali trimişi ai fiecăruia din noi pe tărimul nepămîntean în care pare să fi rămas numai speranţa. (Dogma, Libertatea. Pragmatismul , Troiţa din Rubliov — formată acolo din Teofan, Andrei şi Boris —, este, cum se vede, reeditată obsesiv şi aici). Dilema este cu care din cei trei ne asemănăm cel mai mult. Ceea ce caracterizează filmul lui Tarkovski este insă tocmai lipsa de răspuns la întrebări, mai precis, multitudinea răspunsurilor. Este un scrin fabulos cu nenumărate sertare, unele accesibile oricui, altele înalte, mai greu de atins, altele abia bănuite, după ce le vei fi deschis pe celelalte Dar înainte de toate. Călăuza este, ca atîtea din operele rusești, o încrincenată, neîntreruptă „căutare a fericirii“. Camera spre care năzuiesc cei trei nu-i oare tocmai (indiferent cum altfel i s-ar mai putea spune) fericirea ? Iar îngrozitoarea înaintare în spaţiu şi timp, ţinind cont de regulile dure şi de neînţeles ale zonei, nu-i tocmai acel îniţiatic drum spre fericire, care de obicei se dovedeşte a fi mai concret şi mai memorabil decit fericirea însăşi ? Dar despre timp şi spaţiu, despre surprinzătorul lor raport şi despre raportul acestuia cu ţelul final al eroilor, intr-un număr viitor, Romulus Rusan România literară 17