România literară, ianuarie-martie 1983 (Anul 16, nr. 1-13)

1983-02-24 / nr. 8

V „Pe căi nelegale" , aduceţi aminte de filmul Con­versaţia, unde se descria mons­truosul comerţ cu benzi de mag­netofon vîndute clientului pentru a-i permite să şantajeze, să ucidă, să di­vorţeze, să scape, personal, de puşcărie, etc., etc. Acest „negoţ“ este astăzi destul de răspîndit în ţările occidentale, deşi tribunalele refuză orice valoare proba­­torie acestor mărturii magnetofonice. Pretextul acestui refuz este că zisele benzi pot foarte uşor să fie trucate... Aşadar banda de magnetofon nu mai are valoare de mărturie în instanţa tribu­nalelor. Un alt şiretlic îi va lua locul. Nu o mărturie electronică, ci una în „carne şi oase“, pe viu, pe baza fişelor iscălite din dosarele furnizate de com­puter. Un extraordinar film canadian . Pe căi nelegale („Improper channels“, regia : Eric Till) a avut curajul să descrie felul cum guvernele occidentale alcătuiesc, prin computere, milioane de fişe perso­nale mai mult sau mai puţin infamante împotriva celor care displac moralei pu­blice. O morală fariseică, puritană, care condamnă, ipocrit, spionarea aproapelui pe cale de magnetofon şi declară că „nu e frumos să ne amestecăm in­ viaţa pri­vată a concetăţenilor noştri*. Această faptă urîtă a căpătat şi un nume juridic intrusion in privacy, amestec in intimi­tăţile omului, şi e un delict pedepsit de cod. Totuşi, guvernele întocmesc, pe bază de computere, milioane de dosare de fişe personale. Ele sunt secrete. Dar bineînţe­les dacă tribunalul admite să fie folosite, ele devin mărturii cu forţă juridică nor­mală. Aici întîlnim infamia cea mai mare. Personajul cel mai primejduit este cetă­ţeanul curajos care dezaprobă ipocrizia celor ajunşi, dezaprobă sistemul lor „le­gal“ de pită, delaţiune, calomnie, mîncă­­torie a omului de către om. Există cetă­ţeni cu mintea liberă care nu numai că dezaprobă, dar mai ales ridiculizează această morală puritană. Ei duc o viaţă boemă, zeflemisitoare, fantezistă, nostimă, sfidînd, ba chiar scandalizînd fariseismul solemn al celor puternici. Li se va urmări viaţa privată, li se vor nota apucăturile extravagante pe care le vor numi „ne­serioase“ şi scandaloase, indecente şi pe care vor încerca să le pedepsească. Cum ? Printr-un teribil cenzor , domnişoara şefă „asistentă socială“. Filmul de căi nelegale povesteşte tocmai un astfel de caz, de pedepsire a acelor fiinţe încîntătoare care zeflemisesc morala oficială a oame­nilor zişi serioşi. Iată povestea. Doi tineri care se iubesc duc o viaţă „boemă“, ridiculizînd cu haz mofturile scrobite ale pontifilor. Cei doi tineri au o fetiţă de cinci ani. El este arhitect, ca scriitoare, într-o zi, tatăl şi fiica, mer­­gînd cu maşina, au un accident. Fetiţa se loveşte la cap, unde îi apare un destul de mare cucui. Se duc la spital să fie examinată. Dar acolo, în loc de medici serioşi, dau peste asistenta socială, care se grăbeşte să dramatizeze întîmplarea. Mai întîi îi pare foarte suspect că şi tatăl şi fiica mint, şi că minciunile lor nu se potrivesc. Ei se învoiseră să nu spună mamei că fetiţa nu-şi pusese centura de securitate. Lovitura la cap, contuziile pe corp, rana la braţ (fata se opărise cu lapte fiert), toate acestea dovedeau clar — decretează asistenta socială — că avem de a face cu un copil maltratat de pă­rinţi, bătut, chinuit. Asistenta socială re­ţine copilul. Nu-l va înapoia tatălui, şi cazul se va judeca la tribunal. Pînă atunci, copilul este încredinţat unui or­felinat. Asistenta socială e prietenă cu păzitorul computerelor; va descoperi ast­fel că tânărul arhitect are un dosar vechi şi foarte încărcat. Iar acum la fişa lui se mai adaugă un fapt „criminal“, înnebu­nit că nu i se înapoiază copilul, face scandal, ţipă, atacă pe sanitari. Dar, vai, la un moment dat greşeşte, în loc să-l pocnească pe sanitar sau pe doctor, îl altoieşte pe poliţistul de serviciu şi-l face knock-out. E limpede. Tribunalul, bazat pe depoziţiile asistentei şi pe fantezistele întîmplări consemnate in computer, nu va restitui copilul niciodată ! Soţia ia un avocat, care o sfătuieşte ce să facă. Să divorţeze ! Numai aşa are vreo şansă să i se încredinţeze copilul ! Exasperat, în­nebunit de atîta absurditate, nefericitul tată ia o hotărîre care îi seamănă per­fect : o hotărîre totodată vitează şi cam ticnită. Se duce la depozitul de compu­tere şi aruncă pe fereastră zecile de mii de fişe lucrate de computere. Asta il ră­coreşte şi îi dă şi sentimentul că a sal­vat milioane de nenorocită calomniaţi aşa, pe înfundate. Alte fapte „enorme“ urmează. Fetiţa sechestrată la orfelinat se împrieteneşte cu un orfan de 10 ani care îi promite s-o scoată de acolo, s-o ducă acasă. Bineînţe­les, reuşeşte. Dar nu de tot. Fetiţa va trebui să stea ascunsă (în propria ei casă). Căci altminteri, tatăl ei devine răpitorul... propriului său copil ! Atunci recurg ei la o altă soluţie, tot atît de enormă. Mama va reclama poliţiei, jus­tiţiei, asistentei, că i s-a răpit copilul , că orfelinatul n-a fost în stare să-l ape­re... Boemii noştri, din vinovaţi, devin acuzatori. Este enormă şedinţa în care această mamă ia cuvîntul şi, intr-un lung discurs, îi face albie de porci pe toţi : spitale, orfelinate, guvern, justi­ţie, poliţie. Amintesc că micul orfan salvator ră­­mîne in casa prietenei sale. Familia îl adoptă. Astfel, printr-o ironică întorsă­tură, acea familie pe care perfida asis­tentă socială voia să o dărîme, să o pul­verizeze, această familie, la sfîrşitul po­veştii, creşte , se îmbogăţeşte cu încă un membru ! Şi de data asta nu viitorul pă­rinte cere pe orfan, ci invers, orfanul e cel care-şi alege părinţii, după o matură opţiune... După cum vedeţi, această poveste ar semăna întrucitva cu comediile burleşti, cu poveştile „trăznite“ (crazy stories) bazate pe gaguri şi situaţii bazacone. De­sigur, există şi ceva din toate astea în fermecătorul film canadian. Dar el e mai ales un grav şi serios rechizitoriu împo­triva acelor monştri scrobiţi, monopoliza­tori ai moralei publice, inamici implaca­bili ai tuturor acelor încîntători indivizi care au o concepţie proprie, mai fante­zistă şi mai veselă despre viaţa lor parti­culară. Găsim în acest film, intr-adevăr origi­nal, actori de mina întîi. Eroul, tinărul arhitect, este strălucitul actor Alan Arkin (cel din filmele Aşteaptă pînă se întu­necă; Inima e un vînător singuratic ; Cuscrii). Soţia e interpretată de nostima Mariette Hartley (actriţa din Naufragiaţi în spaţiu). Iar asistenta socială, autoarea tuturor perfidiilor, e interpretată de Sarah Stevens. D. I. Suchianu dS fem%/// Cadru din filmul canadian Pe căi nelegale realizat de Eric Till (protagonistă : Mariette Hartley) Radio T.V. „Poveste de­­ ■ Subjugat de „geniul divinului brit“, înţelegînd a vedea în creaţia aces­tuia o „lecţie“ nobilă între toate (Shakespeare nu „trebuie cetit, ci stu­diat“), Eminescu nota în articolul Teatrul româ­nesc şi repertoriul lui : „terenul shakespearian pe care D. Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracţiunii absolute, cum sunt de ex. Visul li­nei nopţi ,de vară, Bas­mul de iarnă, Ceea ce vreţi etc.“. Intr-adevăr, desenul pur şi abstract al piesei, ce a fost prezen­tată in premieră t.v. la în­ceputul săptăminii, este lesne descifrabiL Po­veste de iarnă (reprezen­tată în 1611 şi scrisă, pro­babil, cu un an — doi îna­inte) are o limpede struc­tură circulară, construc­ţia fiind previzibilă atît prin raportare la marile piese anterioare, din care se preiau teme şi motive, cit şi în sine, norma in­ternă a textului înţele­­gîndu-se repede. Cele două mari secţiuni ale piesei se privesc, adîn­­cindu-şi semnificaţiile, în oglinda fără de lucru a Timpului, graniţă neclin­tită intre lumea geloziei ca iubire şi a iubirii ca remuşcare. Asemenea multora dintre oamenii vremii sale, Shakespeare crede că armonia su­premă poate fi atinsă prin temperarea pasiunilor vi­olente, a excesului sub puterea imperativului mo­ral, gîndirii și artei. In Eseuri, apărute între Ro­meo și Julieta și Sonete, _v. 44 iarna sau Macbeth, Francis Ba­con scria Despre firea oa­menilor cuvinte bine apli­cabile Poveştii de iarnă : „Şi nu este rea nici ve­chea regulă, anume de a-ţi încovoia firea, ca o vergea, in extrema cea­laltă, pentru ca apoi s-o îndrepţi ; bineînţeles, dacă această extremă contra­ră nu este ea însăşi un viciu“. Este chiar destinul re­gelui Siciliei, Leontes, stăpînit la început de o violentă dar nestrămuta­tă gelozie. Vorbind despre Iago, Coleridge il vedea animat de „o răutate ce nu-şi cunoaşte pricinile, dar caută să le găsească“. Nu alta este situaţia lui Leontes ce construieşte în gol, dar cu osîrdie, e­­dificiul bănuielilor sale, cărora le cade victimă cu bună ştiinţă, fără drept de ape. Dar Poveste de iarnă este imaginea in­versă a tragediei Othello, căci aici, Paulina, în opo­ziţie cu Iago — „regizor diabolic sau, mai degrabă, un regizor machiavelic“ (J. Kott) —, luptă pentru restabilirea echilibrului intre ordinea intelectua­lă şi cea morală. Virtutea învinge eroarea şi, după peripeţii mult explorate în alte creaţii shakespea­riene, totul se termină cu bine. O replică din actul al IV-lea ne reţine cu pri­oritate atenţia : „E arta care schimbă rostul firii dar ea tot fire este“ (tra­ducerea poetului Ion Vi­­nea). „The Art itself is Nature“, iată marea teză shakespeariană : arta (al cărei model e natura, în linia gîndirii greceşti de filieră platonică) are ui­mitoarea capacitate de a „întrece“ (transformind) natura, opunîndu-i opere mai „vii decit viaţa“ (Ti­mon din Atena), căci poe­tul, unificînd într-o vizi­une integratoare „pămînt“ şi „cer“, dă „trup şi-nfă­­ţişare“ acelor „lucruri veş­nic neştiute“ graţie meş­teşugului închipuirii (Vi­sul unei nopţi de vară). Recenta versiune a pie­sei (regia Jane Howel, producţie B.B.C.) sublini­ază, desigur nu întîmplă­­tor, această perspectivă, după cum sondează cu distincţie universul in­terior al personajelor, ce au conştiinţa clară (gene­ratoare, însă, de ambigui­tate !) că sunt protago­niştii dar şi spectatorii u­­nei „istorii“ („conte“, „basm“, „poveste“, în ver­siunea a doi traducători români) ce ar putea con­tinua, sfîrşitul ei fiind dictat doar de rigorile li­terarului. Interesant, nu la pînzele marilor maeştri ai anilor 1600 şi nici la experimentele anamorfo­­tice de mare circulaţie în epocă au făcut apel reali­zatorii acestei Povești de iarnă. Personajele par a cobori din tablourile de pînă la 1500 ale lui San­dro Botticelli, Andrea Mantegna, Giovanni Be­llini, Domenico Venezia­no, Piero della Francesca (îndeosebi portretul Bat­­tistei Sforza sau al lui Fe­derico Montefeltro), Jan van Eyck (Portretul so­ţilor Amorfini) iar „de­corul“ urmează geometris­­mul medieval, cu acea halucinantă preponderen­ţă a albului, orizontul fi­ind covîrşit de mari su­prafeţe tăiate cu sobrie­tate şi întretăiate teri­fiant de lungi canale ce absorb oamenii şi eveni­mentele. Un „decor“ in­spirat, parcă, de Leon Battista Alberti şi desă­­virşit sub pecetea „pro­porţiei de aur“ iubită de un Luca Paccioli di Bor­go, Leonardo da sau Dürer. Vinci Ioana Mălin Telecinema • CINE a vrut Aida a avut Aida. Cine a vrut să o asculte pe Renata Tebaldi în Aida a ascul­­tat-o, iar cine a vrut să o vadă pe Sophia Loren în Aida, a văzut-o. S-ar zice că a fost un dublu cîştig, fiindcă nu e de ici de colo ca „în acelaşi preţ“ să asculţi Verdi şi să o vezi mişcînd din buze pe Sophia Loren, chiar dacă lucrurile nu prea merg împreună şi combinaţia e mai curînd hazoasă decit zguduitoare. In ce mă priveşte, am lăsat televi­zorul să meargă şi m-am dus în altă cameră, de unde am tras cu urechea, profund satisfăcut, la muzică, în timp ce din încăperea cu pricina, cea cu televizorul, cineva care rămăsese vrăjit în fata lui mă anunța pe­riodic, cu glas tare, cam ce se mai întîmpla, adi­că îmi rezuma libretul prea bine știut. Culmea este că a doua zi, alte cîteva persoane mi-au spus că au procedat în chip asemănător (mai exact, ele au „prins“ pe radio sonorul televiziunii și au preferat să asculte doar banda sonoră a fil­mului, fără imagine). Mai adaug (dacă asta nu­ Sunetul muzicii i­ teresează) că nu aş fi privit filmul nici dacă Renata Tebaldi însăşi (iar nu Sophia Loren) ar fi jucat. Ce vreau să spun cu toate acestea ? Că nu sunt singurul, că nu sin­tem­ singurii, aceia care manifestăm o idiosincra­­zie ciudată (ca orice idiosincrazie) în ochii „restului lumii“ fată de ideea de a privi un spec­tacol de operă (mai ales atunci cînd el este filmat in felul acestui Aida), so­cotind cu hotărîre, în răspărul unei opinii mai generale (a noastră nefi­­ind, totuşi, să recunoaş­tem, de foarte largă cir­culaţie) că o operă este, în primul rînd, „de ascul­tat“, iar apoi „de privit“. Nu e vorba aici, în evi­tarea contactului direct, „pe viu“, „pe văzute“, cu reprezentaţia de operă de vreo opacitate sau de vreo comoditate, ci, proba­bil, de modul de a refuza, tacit şi cu încăpăţînare, o formă de spectacol cumva nefirească şi, oricum, dintre cele mai artificia­le (dacă nu cea mai...). După cum (forţind puţin o comparaţie), n-ar fi exclus ca în această reac­ţie (ce pare, repet, ciu­dată multora) să poată fi descifrată un fel de stra­nie „regresiune“ spre co­pilărie, spre vremea cînd basmele ne erau citite de alţii, noi auzindu-le doar, fără a avea cartea in mină, fără a vedea „cîmpul alb şi oile ne­gre“... ...Şi dacă tot am vor­bit despre muzică, bas­me şi copilărie să obser­văm în încheiere şi, de­sigur, în altă ordine de idei, dialectica secretă care a făcut ca ciocola­­tiei Aida să-i urmeze, după o săptămînă. Albă ca zăpada (e drept, „a­­dusă la zi“), intr-un basm muzical nevinovat pre­cum orice copilărie şi — intr-adevăr — bun de a­­dormit nu numai copiii, ci pe toată lumea. Ceea ce am şi făcut, adică pe la jumătatea filmului „am tras obloanele“. A doua zi, dimineaţa, am fost privit cu un ames­tec de compasiune şi în­grijorare şi mi s-a spus, cu delicată precauţie, că toată noaptea am inginat în somn „Celeste Aida“, sau cam aşa ceva, nu era foarte clar... Aurel Bădescu Flash-back Obsesia troiţei ■ ÎN cinematografe mici, de cartier — la „Viitor“, la „Cotroceni“ — rulează încă, după mai bine de un an de la pre­mieră, Călăuza, una dintre cele mai spe­ciale capodopere ale cinematografului. Este uimitor cum reuşeşte acest film de artă, dorind aproape trei ore şi avind numai 3 ş­­ personaje (pe deasupra difi­cil, ticsit de idei şi foarte lent) să ţină cu sufletul la gură un public amestecat, care vine să-l vadă nu pentru prima, ci pentru a doua şi a treia oară, cu nădej­dea că-l va înţelege mai bine, că-l va putea pătrunde mai adine. Este, cred, cea mai răbdătoare şi sfielnică experienţă la care am asistat de cînd văd filme şi săli de cinematograf. Şi mai cred că garan­tul ei este (in afara valorii în si­ne) imensa încredere pe care şi-a ciştigat-o Tarkovski în conştiinţa devenită atît de sceptică, tot mai sceptică, a spectato­rilor unei arte subminate de criză, de stereotipie lucrativă şi de facilă prolifi-­ citate. într-adevăr, ceea ce la alţii (şi in multe cazuri, pe nedrept) ar putea fi socotit incriptare pură sau propunere de şarade voit insolubile, la Tarkovski se presim­te, cu precizie şi din prima clipă, a fi un extraordinar poem al cunoaşterii, in care sensurile nedecantate abia sporesc ,a lumii taină“, implicindu-se intr-un ade­vărat itinerar dantesc, de Divină (de fapt, de Infernală! Comedie contempo­­rană. Cei trei exploratori ai zonei miste­rioase, pîngărită cîndva de o invazie enigmatică — Călăuza, Scriitorul şi Sa­vantul — sint exponenţiali trimişi ai fie­căruia din noi pe tărimul nepămîntean în care pare să fi rămas numai speranţa. (Dogma, Libertatea. Pragmatismul , Tro­iţa din Rubliov — formată acolo din Teo­­fan, Andrei şi Boris —, este, cum se vede, reeditată obsesiv şi aici). Dilema este cu care din cei trei ne asemănăm cel mai mult. Ceea ce caracterizează filmul lui Tarkovski este insă tocmai lipsa de răs­puns la întrebări, mai precis, multitudi­nea răspunsurilor. Este un scrin fabulos cu nenumărate sertare, unele accesibile oricui, altele înalte, mai greu de atins, altele abia bănuite, după ce le vei fi deschis pe celelalte Dar înainte de toate. Călăuza este, ca atîtea din operele rusești, o încrincenată, neîntreruptă „căutare a fericirii“. Came­ra spre care năzuiesc cei trei nu-i oare tocmai (indiferent cum altfel i s-ar mai putea spune) fericirea ? Iar îngrozitoarea înaintare în spaţiu şi timp, ţinind cont de regulile dure şi de neînţeles ale zonei, nu-i tocmai acel îniţiatic drum spre fe­ricire, care de obicei se dovedeşte a fi mai concret şi mai memorabil decit feri­cirea însăşi ? Dar despre timp şi spaţiu, despre sur­prinzătorul lor raport şi despre raportul acestuia cu ţelul final al eroilor, intr-un număr viitor, Romulus Rusan România literară 17

Next