România literară, iulie-septembrie 1984 (Anul 17, nr. 27-39)

1984-07-26 / nr. 30

.Povestea poveştilor". • Astfel se întitulează noua carte semnată de Nacer Khemir, trăsătură de unire intre tradiţia orală a vechilor povesti­tori tunisieni si exprima­rea grafică a copiilor. Au­torul a cules, reunind in­tr-o singură naraţiune, poveşti care se înlănţuie la infinit, dînd imaginea Teatrul Naţiunilor • Stagiunea din acest an a Teatrului Naţiuni­lor se desfăşoară în ora­şele franceze Nancy, Metz şi Épinai, cu parti­ciparea a 28 de trupe de prim rang din 25 de ţări, dar şi a unor teatre ne­cunoscute încă pe plan internaţional. Ca ţară-gaz­­dă, Franţa nu este re­ Teatrul împotriva violenţei • In repertoriul tuturor teatrelor de stat din Italia a fost inclusă piesa L’ul­­tima violenza, scrisă de scriitorul şi ziaristul Giu­seppe Fava, care la 5 ia­nuarie a.c. a fost ucis din • La Amman a apărut recent cel de-al doilea volum al poetului Salih Naji, intitulat Ruba’iyyat („Catrene“). Cartea cu­prinde 700 de piese care încearcă să transmită un univers de gînduri şi sen­timente în forma rubaia­­tului, impusă în poezia universală de marele poet persan Omar Khayyam (1040—1123). O altă nou­tate notabilă în viaţa cul­mnei construcţii arhitecto­nice specifice unui oraş. Ilustraţia (printre care si imaginea de mai sus) a­­partine copiilor şi adoles­cenţilor aleşi special in acest scop. De remarcat este osmoza intre moşte­nirea pe care copiii şi-au insusit-o inconştient si interpretarea proprie vîr­­stei lor, prezentată în festival. Activităţile ei scenice sunt însă înfăţişate într-o am­plă expoziţie de „Tea­tru francez contempo­ran“. S-a anunţat că Tea­trul Naţiunilor (creat in 1957 din iniţiativa UNESCO) îşi va avea ur­mătoarea stagiune în 1986, în Statele Unite, la Bal­timore şi San Francisco, cauza angajării sale împo­triva criminalităţii organi­zate din Catania. Aşa cum s-a anunţat la Roma, spectacolele au fost con­cepute ca o contribuţie a teatrului la lupta împo­triva Mafiei. Cărţi de poezie la Amman rurală a capitalei iorda­­niene este cel de-al trei­lea volum al poetului Ja­mil Abu Sabih, apărut sub titlul Masirat as-sa­­bah al-wahsi („Periplul străvechii dimineţi“). Pu­blicate sub egida Ligii Scriitorilor Iordanieni, cele două cărţi de poezie s-au bucurat de o primi­re călduroasă din partea cititorilor. „Arta împotriva catastrofei nucleare" • E­ste titlul unei ex­poziţii de pictură care s-a deschis într-unul din cele mai mari oraşe ale Belgiei — Liége — şi la care sunt prezentate pes­te o sută de creaţii con­sacrate luptei pentru pace, pentru preîntâmpi­narea unui război termo­nuclear. Autorul tablou­rilor, pictorul francez Jade, a trăit timp de cinci ani în insulele Po­­lineziei. Experienţele nu­cleare efectuate de Fran­ţa în atolul Mururoa, aflat in această zonă, au constituit sursa de inspi­raţie pentru seria de pic­turi pe care artistul le-a conceput ca un avertis­ment împotriva primej­diei cursei înarmărilor, a tragediei pe care aceasta o implică pentru întrea­ga planetă. Jade și-a prezentat pînă acum lu­crările în numeroase alte orașe din diferite țări. Gabriel Garcia MÁRQUEZ Roma, vara M -AM întors la Roma, la capătul unei îndelungi absenţe, şi am re­găsit-o ca întotdeauna : mai fru­moasă, şi mai murdară, şi mai nebună decit data trecută. Vara a izbuc­nit dintr-odată acum o săptămînă, cu căl­dura care pare de sticlă lichidă, şi cu moda feminină, care anul acesta a lăsat deschise porţile oricăror îndrăzneli de forme şi culori, convertind oraşul etern in cea mai modernă şi mai tinerească aşe­zare din lume. Cred că Julio Cortázar a fost cel care a observat, într-una din cărţile sale, că, după ce cunoştea un oraş, continua să şi-l amintească pentru totdeauna nu aşa cum era in realitate, ci cum şi-l imaginase înainte de a-l cunoaşte. Lucrul acesta mi se pare adevărat, numai nu şi în cazul Romei, căci este singurul oraş pe care mi l-am imaginat întotdeauna aşa cum a fost cînd l-am cunoscut, care este aşa cum continuă să fie mereu. Poate, singurul despre care pot spune că mi-l aminteam fără să-l fi cunoscut. Am fost aici pentru prima oară în vara lui 1955, ca trimis special al lui „El Espectador“, din Bogotá, la funeraliile unui Papă care încă nu murise, dar care sughiţa de câteva luni. Un prieten medic îmi spusese in Columbia că acesta este simptomul cancerului de esofag, şi dacă nu vor reuşi să-l controleze va fi o cauză sigură de moarte prin deshidratare. Eu cunoşteam un antecedent literar : fru­moasa povestire a lui Somerset Maugham despre un emigrant englez pe care l-a apucat sughiţul pe un transatlantic de lux ,care naviga în Oceanuul Indian, iar la capătul a cîtorva zile de eforturi sterile cadavrul său a fost aruncat în apă înfă­şurat în steagul britanic. Papa, cum se ştie, nu a avut aceeaşi soartă. In schimb, eu am fost cel care am fost gata să mor in aceeaşi zi a sosirii mele la Roma, o halucinantă zi de duminică de iulie în care exista, ca întotdeauna, o grevă de de toate, şi Italia părea, ca întotdeauna, la marginea dezastrului. „E la fel ca Ara­­cataca“, mi-am zis, copleşit de căldură şi de praf, în timp ce străbăteam gara pus­tie pentru ca să caut în zadar un suflet caritabil care să mă ajute să transport bagajul. Dintr-odată, un spărgător de grevă care niciodată nu lipseşte, chiar şi în cele mai bune familii, nu numai că m-a ajutat să le duc pentru cincizeci de lire de pe atunci, dar s-a oferit să-m­i găsească un hotel pe apropiata Via Nazionale. ERA o clădire foarte veche și recon­struită cu diverse materiale, iar la fiecare etaj exista un alt hotel. Ferestrele sale erau atit de aproape de ruinele Coliseu­­lui, incit nu numai că se vedeau miile de pisici dormitînd, din cauza căldurii, de trepte, dar se simţea mirosul pătrunzător de urină fermentată. Bunul meu însoţi­tor care ciştiga un comision pentru că ducea clienţii la hoteluri, mi l-a recoman­dat pe cel de la etajul trei, pentru că era singurul care avea cele trei mese incluse în preţ. Pe lingă asta, recepţionera era o femeie grasă şi înfloritoare, cu o voce caldă de soprană, şi părea foarte sensi­bilă la ideea că un caraibian de douăzeci şi trei de ani ar fi traversat Oceanul ca s-o cunoască. Era cinci după-amiază şi în vestibul se aflau aşezaţi şaptesprezece englezi, toţi bărbaţi şi toţi din pantaloni scurţi, şi toţi picotind de somn. La prima vedere mi s-au părut toţi la fel, ca şi cînd ar fi fost unul singur repetat într-o galerie de oglinzi , dar ceea ce mi-a atras atenţia cel mai mult au fost ge­nunchii lor osoşi şi rozalii. Nu ştiu ce rară facultate ocultă din Caraibe mi-a suflat la ureche că acea succesiune de genunchi roz este un mesaj funest. Atunci i-am spus însoţitorului meu să mă ducă la alt hotel, unde să nu fie atiţia englezi aşezaţi in vestibul, şi el m-a dus fără să mă întrebe nimic la etajul urmă­tor. In acea noapte, cei şaptesprezece englezi şi toţi oaspeţii hotelului de la etajul trei s-au otrăvit cu masa de seară. Aşa a început pentru mine acea vară de neuitat. Dimineaţa, oraşul era aproape vid, pentru că mulţi romani se duceau la plaje. Roma era încă un oraş cu foarte puţine automobile, şi singurul lux pe care şi-l puteau plăti strălucitorii auto­­mobilişti de astăzi erau nişte Vespa rudi­mentare care se băgau peste tot şi-i lo­veau pe trecători chiar şi pe trotuare. Contrar a ceea ce facem noi la tropice — deschideam uşi şi ferestre ca să intre răcoarea străzii — romanii închideau ca­sele ermetic cu jaluzele. Aşa făceau de pe timpul Imperiului şi aşa continuă s-o facă, cu toată dreptatea, pentru că astfel împiedică să intre in case aerul arzător al străzii. După o masă uşoară pe bază de paste făinoase — această mîncare ex­traordinară care îşi schimbă gustul şi numai prin schimbarea formei — făceau o siestă profundă şi grea care părea ca de moarte. La acea oră nu exista nici un suflet pe stradă, soarele rămînea nemiş­cat în mijlocul cerului şi liniştea era atit da intensă incit nu părea posibilă. Dar, puţin după şase seara, toate ferestrele se deschideau dintr-odată ca să cheme aerul proaspăt care începea să se mişte, şi o mulţime veselă ieşea pe străzi în mijlocul zgomotelor de petardă ale Vespelor, al strigătelor vînzătorilor de pepeni şi al cîntecelor de dragoste între florile de pe terase, şi fără nici un alt obiectiv decit acela de a trăi. Azi totul e la fel. Italie­nii, într-adevăr, au descoperit de mult timp că nu există decit o viaţă şi această certitudine i-a făcut refractari la cruzime. SINGURISTE fiinţe treze la trei după­­amiaza in acea vară de acum douăzeci şi şase de ani erau fetiţele triste de pe Villa Borghese, care făceau ziua ceea ce celelalte fac noaptea. Tenorul Rafael Ri­vero Silva şi cu mine trăiam în două ca­mere alăturate într-o pensiune apropiată, al cărei singur defect era că se afla aproape de grădina zoologică, aşa incit te trezeai in miezul nopţii inspăimintat de răgetul leilor. După masa de prinz, in timp ce Roma dormea, ne duceam într-o­ Vespa de împrumut să le vedem pe feti­tele îmbrăcate în organdi albastru, în poplin roz, in pinză de in verde, și eite­­odată întîlneam cite una care ne invita să mîncăm îngheţată. Intr-o după-amiază nu m-am dus. Am rămas adormit după masă, şi, dintr-odată, am auzit nişte bătăi uşoare, foarte timide, în uşa ca­merei. Am deschis pe jumătate adormit şi am văzut în penumbra coridorului o imagine de delir. Era o fată dezbrăcată, foarte frumoasă, îmbăiată şi parfumată, şi cu tot trupul pudrat. „Buona sera“, mi-a spus cu o voce foarte dulce. „Mi manda îl tenore". CONTRAR a ceea ce i se întîmplase personajului lui Somerset Maugham, Papa şi-a revenit pe la mijlocul verii şi­ s-a întors la audienţele publice. Eu am luat parte la una din ele în grădina lui Castelgandolfo, care era reşedinţa sa de vară. L-am văzut de foarte aproape, cu un veşmint imaculat şi nişte mîini de pri­sos care păreau frecate cu leşie, şi în clipa aceea mi-am dat seama că trebuia să caut o temă mai fructuoasă şi mai imediată decit aceea a morţii sale. Bine am făcut, pentru că atunci cînd a murit Papa, trei ani mai tirziu, eu nu mă mai aflam în această lume, ci in cealaltă , în Caracas. Dar imaginea acelei fete la trei după-amiază mi-a rămas pentru totdea­una în memorie, ca unul dintre miraco­lele care sint posibile numai in toropeala Romei, vara. In românește de Miruna Ionescu Gogol în R.P. Chineză • Prima traducere din opera clasicului literatu­rii ruse, Gogol, a apărut în China cu 64 de ani în urmă. Autorul Sufletelor moarte se numără prin­tre scriitorii preferaţi ai cititorilor chinezi. Toate operele sale au fost tra­duse în limba chineză. Primul volum al Opere­lor alese de N. V. Gogol (în total vor fi patru) a apărut in 1983, la Beijing. Acum sunt în pregătire volumele 2 şi 3, precum si o Culegere de scrisori ale marelui scriitor. Două din cărţile lui Gogol sunt prevăzute a apărea în colecţia de buzunar Ope­re literare. „Caii lui Leonardo" , în multe din operele lui Leonardo da Vinci — precum Bătălia de la An­ghiari sau monumentul ecvestru al lui Francesco Sforza — întilnim fie ca temă principală, fie sub­ordonată acesteia, pre­zența cailor. Studiile a­­natomice asupra cailor, alături de cele ale corpu­lui omenesc ocupă un loc important in opera lui da Vinci. 50 de planşe cu desene si studii de cai din numeroasele opere pe care marele artist ni le-a lăsat moştenire, prove­nind din Biblioteca Wind­sor, unde se află păstrate în mare parte, sunt pre­zentate la Florenţa în ca­drul expoziţiei . „Caii lui Leonardo“ — deschisă la Palazzo Vecchio. In ima­gine, unul din desenele lui Leonardo. Soare pe mare ■ ERA o dimineaţă cuprinsă de acea lumină vînătă, de acel întuneric diluat pină la albastru de reflexele soarelui aflat încă pe celălalt tărim. Ce­rul murdar putea fi acoperit de nori sau numai de ultimele zoaie ale nopţii. Era destul de frig, dar nu-mi dădeam seama dacă uşoara înfiorare, care mă electriza din cînd în cînd, se datora aerului rece sau numai aşteptării înfrigurate ce plutea în văzduh şi făcea iarba să tremure fără nici un fir de vînt. Marea era aproape nemişcată, atit de nemişcată incit aripile ei zbă­tute uşor la atingerea ţărmului păreau antrenate de o forţă străină şi mi­raculoasă. Pe întinderea cenuşie şi calmă trecea din cînd în cind, mereu mai des, cite o săgeată abia perceptibilă, strălucitoare, roşiatică, un gind poate sau numai o părere, ca o nelinişte. Răsăritul era aproape. Cu o viteză ciudată faţă de extrem de lenta degradare a întunericului de pină atunci, o dată trădat orizontul nemaidispus să-l ascundă, soarele se lăsa pradă unei nerăbdări nervoase, începînd să urce cu grabă evidentă, recuperînd parcă teritorii care nu-1 ispitiseră pină atunci. Fusese mai intim o calotă roșcată cu umbre vineţii, lipsită de strălucire, apoi o hemisferă roşie, in­­cercînd să lumineze, dar nereusind decit să se mistuie, ca o privire prea intensă pentru a mai putea vedea, si curînd. in cele din urmă, a fost un glob întreg de formă moale si incertă, ca o pielită umplută cu un lichid neînstare să întindă uniform membrana ce-1 cuprindea. Citeva minute s-a dat chiar o luptă mută și-n înfruntarea de forţe contrare orizontul se opintea, curbîndu-se pentru a retine intr-un ultim efort membrana rotundă ce se alungea, gata să se spargă în tensiune. Cînd s-a desprins, forţa de recul a efortului depus a fost atit de mare incit, scăpată din încleştare, sfera a început să se rostogolească precipitat pe cer, urcind din ce în ce mai sigură de traiectoria pe care părea s-o bănuiască doar pînă atunci. Acesta era soa­rele, nu exista nici o îndoială, deşi chipul lui palid, mai curînd meschin, se oglindea în mine ca o umilitoare descoperire, ca o frustrare. Trecea fără să se apere, de la un nor la altul, ieşind răbdător de după o cortină, inghitit in grabă de alta, ca intr-un ioc de-a v-ati ascunselea, un ioc in roşu si gri. Si totuşi, parcă fără legătură cu această oarecum penibilă him­oneală, ziua creştea implacabilă si triumfătoare, disimulindu-si izvorul, invingind misterioasă. De altfel, tot mai des, dintre perdele de nori din ce in ce mai transparente, obrazul soarelui scăpa din ce în ce mai strălucitor, tot mai imperial, din ce in ce mai greu de ţinut în friu şi de suportat. Dar pină atunci, în pauzele dintre dispariţii, marea se lăsa inundată brusc de un roz intens care se stingea la fel de neaşteptat, ca să lase locul griului intensificat şi el prin comparaţie. Un fel de rivalitate a fluidelor diferit colorate părea să se desfăşoare ritmic pe suprafața, fluidă si ea, a mării. Lumina pulsind semăna izbucurilor­ acelor izvoare cu debit între­rupt, si curgea ca o apă purpurie pe care un uriaș orificiu nevăzut o in­spira si o expira alternativ si fără zgomot, răspindind-o si stringînd-o în sine la porunci care nu se auzeau. Apoi, şi acest prag depăşit, soarele ajungea destul de sus pentru a se putea oglindi întreg si net in mare, si marea il prelua, il primea în sine, îmbogăţindu-1 şi mărindu-i strălucirea cu uleiurile ei magice, tămăduitoare. Soarele din văzduh era șters si livid, incolor si bol­nav, pe lingă soarele din apă. Ochiul se împotrivea, cu milă aproape, unuia, dar era străpuns, înfrînt, scos din luptă de celălalt. Exista in strania pre­zentă a celor doi sori ceva nesănătos, ceva ce nu putea să dureze, exista în nedreapta inegalitate dintre ei ceva primejdios și tulbure prevestitor. Des­tinul lor era invers, concomitenta lor era iluzorie. Adevărul unuia îl nega violent pe al celuilalt. Nu trăiam o zi cu doi sori, ci o clipă de rivalitate sălbatică în care unul dintre ei urma să fie definitiv lichidat. Dar rezultatul implacabilei lor concurenţe nu depindea de ei. Fiecare evolua în propria sa lege, fiecare isi urma propriul destin. In timp ce soarele de pe cer se înălţa calm, mereu mai strălucitor, deşi mereu mai puţin colorat, mereu mai obiec­tiv triumfător peste lume, soarele din apă se degrada lent in o mie de nuanțe tremurătoare, schimbătoare, subiective, unindu-se si despărtindu-se, ames­­tecîndu-se, încercind să se delimiteze, si pierind pentru că nu voiau să dis­pară unele în altele, pierind separate si mindre, frumoase. Soarele din apă, se stingea încetul cu încetul, atit de frumos, atit de dureros, că, privindu-1, ochiul se umplea de o mare lacrimă colorată, venită de lume ca să-i plîngă și ca să-i reflecte culorile. Vedeam prin ea cum marea altruistă și neobosită încearcă să aducă ultimele valuri de singe la ţărm. intr-un gest pios si în­durerat, cum, undă după undă, şterge urmele morţii din larg si împrăştie dovezile crimei. Vedeam prin ea soarele — singurul rămas — înaltîndu-se. Si ştiam că niciodată nu voi mai putea fi sigură dacă rămăsese în viată cel adevărat. Ana Blandiana _______________________ ­­ ATLAS România literară 23

Next