România literară, iulie-septembrie 1984 (Anul 17, nr. 27-39)
1984-07-26 / nr. 30
.Povestea poveştilor". • Astfel se întitulează noua carte semnată de Nacer Khemir, trăsătură de unire intre tradiţia orală a vechilor povestitori tunisieni si exprimarea grafică a copiilor. Autorul a cules, reunind intr-o singură naraţiune, poveşti care se înlănţuie la infinit, dînd imaginea Teatrul Naţiunilor • Stagiunea din acest an a Teatrului Naţiunilor se desfăşoară în oraşele franceze Nancy, Metz şi Épinai, cu participarea a 28 de trupe de prim rang din 25 de ţări, dar şi a unor teatre necunoscute încă pe plan internaţional. Ca ţară-gazdă, Franţa nu este re Teatrul împotriva violenţei • In repertoriul tuturor teatrelor de stat din Italia a fost inclusă piesa L’ultima violenza, scrisă de scriitorul şi ziaristul Giuseppe Fava, care la 5 ianuarie a.c. a fost ucis din • La Amman a apărut recent cel de-al doilea volum al poetului Salih Naji, intitulat Ruba’iyyat („Catrene“). Cartea cuprinde 700 de piese care încearcă să transmită un univers de gînduri şi sentimente în forma rubaiatului, impusă în poezia universală de marele poet persan Omar Khayyam (1040—1123). O altă noutate notabilă în viaţa culmnei construcţii arhitectonice specifice unui oraş. Ilustraţia (printre care si imaginea de mai sus) apartine copiilor şi adolescenţilor aleşi special in acest scop. De remarcat este osmoza intre moştenirea pe care copiii şi-au insusit-o inconştient si interpretarea proprie vîrstei lor, prezentată în festival. Activităţile ei scenice sunt însă înfăţişate într-o amplă expoziţie de „Teatru francez contemporan“. S-a anunţat că Teatrul Naţiunilor (creat in 1957 din iniţiativa UNESCO) îşi va avea următoarea stagiune în 1986, în Statele Unite, la Baltimore şi San Francisco, cauza angajării sale împotriva criminalităţii organizate din Catania. Aşa cum s-a anunţat la Roma, spectacolele au fost concepute ca o contribuţie a teatrului la lupta împotriva Mafiei. Cărţi de poezie la Amman rurală a capitalei iordaniene este cel de-al treilea volum al poetului Jamil Abu Sabih, apărut sub titlul Masirat as-sabah al-wahsi („Periplul străvechii dimineţi“). Publicate sub egida Ligii Scriitorilor Iordanieni, cele două cărţi de poezie s-au bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor. „Arta împotriva catastrofei nucleare" • Este titlul unei expoziţii de pictură care s-a deschis într-unul din cele mai mari oraşe ale Belgiei — Liége — şi la care sunt prezentate peste o sută de creaţii consacrate luptei pentru pace, pentru preîntâmpinarea unui război termonuclear. Autorul tablourilor, pictorul francez Jade, a trăit timp de cinci ani în insulele Polineziei. Experienţele nucleare efectuate de Franţa în atolul Mururoa, aflat in această zonă, au constituit sursa de inspiraţie pentru seria de picturi pe care artistul le-a conceput ca un avertisment împotriva primejdiei cursei înarmărilor, a tragediei pe care aceasta o implică pentru întreaga planetă. Jade și-a prezentat pînă acum lucrările în numeroase alte orașe din diferite țări. Gabriel Garcia MÁRQUEZ Roma, vara M -AM întors la Roma, la capătul unei îndelungi absenţe, şi am regăsit-o ca întotdeauna : mai frumoasă, şi mai murdară, şi mai nebună decit data trecută. Vara a izbucnit dintr-odată acum o săptămînă, cu căldura care pare de sticlă lichidă, şi cu moda feminină, care anul acesta a lăsat deschise porţile oricăror îndrăzneli de forme şi culori, convertind oraşul etern in cea mai modernă şi mai tinerească aşezare din lume. Cred că Julio Cortázar a fost cel care a observat, într-una din cărţile sale, că, după ce cunoştea un oraş, continua să şi-l amintească pentru totdeauna nu aşa cum era in realitate, ci cum şi-l imaginase înainte de a-l cunoaşte. Lucrul acesta mi se pare adevărat, numai nu şi în cazul Romei, căci este singurul oraş pe care mi l-am imaginat întotdeauna aşa cum a fost cînd l-am cunoscut, care este aşa cum continuă să fie mereu. Poate, singurul despre care pot spune că mi-l aminteam fără să-l fi cunoscut. Am fost aici pentru prima oară în vara lui 1955, ca trimis special al lui „El Espectador“, din Bogotá, la funeraliile unui Papă care încă nu murise, dar care sughiţa de câteva luni. Un prieten medic îmi spusese in Columbia că acesta este simptomul cancerului de esofag, şi dacă nu vor reuşi să-l controleze va fi o cauză sigură de moarte prin deshidratare. Eu cunoşteam un antecedent literar : frumoasa povestire a lui Somerset Maugham despre un emigrant englez pe care l-a apucat sughiţul pe un transatlantic de lux ,care naviga în Oceanuul Indian, iar la capătul a cîtorva zile de eforturi sterile cadavrul său a fost aruncat în apă înfăşurat în steagul britanic. Papa, cum se ştie, nu a avut aceeaşi soartă. In schimb, eu am fost cel care am fost gata să mor in aceeaşi zi a sosirii mele la Roma, o halucinantă zi de duminică de iulie în care exista, ca întotdeauna, o grevă de de toate, şi Italia părea, ca întotdeauna, la marginea dezastrului. „E la fel ca Aracataca“, mi-am zis, copleşit de căldură şi de praf, în timp ce străbăteam gara pustie pentru ca să caut în zadar un suflet caritabil care să mă ajute să transport bagajul. Dintr-odată, un spărgător de grevă care niciodată nu lipseşte, chiar şi în cele mai bune familii, nu numai că m-a ajutat să le duc pentru cincizeci de lire de pe atunci, dar s-a oferit să-mi găsească un hotel pe apropiata Via Nazionale. ERA o clădire foarte veche și reconstruită cu diverse materiale, iar la fiecare etaj exista un alt hotel. Ferestrele sale erau atit de aproape de ruinele Coliseului, incit nu numai că se vedeau miile de pisici dormitînd, din cauza căldurii, de trepte, dar se simţea mirosul pătrunzător de urină fermentată. Bunul meu însoţitor care ciştiga un comision pentru că ducea clienţii la hoteluri, mi l-a recomandat pe cel de la etajul trei, pentru că era singurul care avea cele trei mese incluse în preţ. Pe lingă asta, recepţionera era o femeie grasă şi înfloritoare, cu o voce caldă de soprană, şi părea foarte sensibilă la ideea că un caraibian de douăzeci şi trei de ani ar fi traversat Oceanul ca s-o cunoască. Era cinci după-amiază şi în vestibul se aflau aşezaţi şaptesprezece englezi, toţi bărbaţi şi toţi din pantaloni scurţi, şi toţi picotind de somn. La prima vedere mi s-au părut toţi la fel, ca şi cînd ar fi fost unul singur repetat într-o galerie de oglinzi , dar ceea ce mi-a atras atenţia cel mai mult au fost genunchii lor osoşi şi rozalii. Nu ştiu ce rară facultate ocultă din Caraibe mi-a suflat la ureche că acea succesiune de genunchi roz este un mesaj funest. Atunci i-am spus însoţitorului meu să mă ducă la alt hotel, unde să nu fie atiţia englezi aşezaţi in vestibul, şi el m-a dus fără să mă întrebe nimic la etajul următor. In acea noapte, cei şaptesprezece englezi şi toţi oaspeţii hotelului de la etajul trei s-au otrăvit cu masa de seară. Aşa a început pentru mine acea vară de neuitat. Dimineaţa, oraşul era aproape vid, pentru că mulţi romani se duceau la plaje. Roma era încă un oraş cu foarte puţine automobile, şi singurul lux pe care şi-l puteau plăti strălucitorii automobilişti de astăzi erau nişte Vespa rudimentare care se băgau peste tot şi-i loveau pe trecători chiar şi pe trotuare. Contrar a ceea ce facem noi la tropice — deschideam uşi şi ferestre ca să intre răcoarea străzii — romanii închideau casele ermetic cu jaluzele. Aşa făceau de pe timpul Imperiului şi aşa continuă s-o facă, cu toată dreptatea, pentru că astfel împiedică să intre in case aerul arzător al străzii. După o masă uşoară pe bază de paste făinoase — această mîncare extraordinară care îşi schimbă gustul şi numai prin schimbarea formei — făceau o siestă profundă şi grea care părea ca de moarte. La acea oră nu exista nici un suflet pe stradă, soarele rămînea nemişcat în mijlocul cerului şi liniştea era atit da intensă incit nu părea posibilă. Dar, puţin după şase seara, toate ferestrele se deschideau dintr-odată ca să cheme aerul proaspăt care începea să se mişte, şi o mulţime veselă ieşea pe străzi în mijlocul zgomotelor de petardă ale Vespelor, al strigătelor vînzătorilor de pepeni şi al cîntecelor de dragoste între florile de pe terase, şi fără nici un alt obiectiv decit acela de a trăi. Azi totul e la fel. Italienii, într-adevăr, au descoperit de mult timp că nu există decit o viaţă şi această certitudine i-a făcut refractari la cruzime. SINGURISTE fiinţe treze la trei dupăamiaza in acea vară de acum douăzeci şi şase de ani erau fetiţele triste de pe Villa Borghese, care făceau ziua ceea ce celelalte fac noaptea. Tenorul Rafael Rivero Silva şi cu mine trăiam în două camere alăturate într-o pensiune apropiată, al cărei singur defect era că se afla aproape de grădina zoologică, aşa incit te trezeai in miezul nopţii inspăimintat de răgetul leilor. După masa de prinz, in timp ce Roma dormea, ne duceam într-o Vespa de împrumut să le vedem pe fetitele îmbrăcate în organdi albastru, în poplin roz, in pinză de in verde, și eiteodată întîlneam cite una care ne invita să mîncăm îngheţată. Intr-o după-amiază nu m-am dus. Am rămas adormit după masă, şi, dintr-odată, am auzit nişte bătăi uşoare, foarte timide, în uşa camerei. Am deschis pe jumătate adormit şi am văzut în penumbra coridorului o imagine de delir. Era o fată dezbrăcată, foarte frumoasă, îmbăiată şi parfumată, şi cu tot trupul pudrat. „Buona sera“, mi-a spus cu o voce foarte dulce. „Mi manda îl tenore". CONTRAR a ceea ce i se întîmplase personajului lui Somerset Maugham, Papa şi-a revenit pe la mijlocul verii şi s-a întors la audienţele publice. Eu am luat parte la una din ele în grădina lui Castelgandolfo, care era reşedinţa sa de vară. L-am văzut de foarte aproape, cu un veşmint imaculat şi nişte mîini de prisos care păreau frecate cu leşie, şi în clipa aceea mi-am dat seama că trebuia să caut o temă mai fructuoasă şi mai imediată decit aceea a morţii sale. Bine am făcut, pentru că atunci cînd a murit Papa, trei ani mai tirziu, eu nu mă mai aflam în această lume, ci in cealaltă , în Caracas. Dar imaginea acelei fete la trei după-amiază mi-a rămas pentru totdeauna în memorie, ca unul dintre miracolele care sint posibile numai in toropeala Romei, vara. In românește de Miruna Ionescu Gogol în R.P. Chineză • Prima traducere din opera clasicului literaturii ruse, Gogol, a apărut în China cu 64 de ani în urmă. Autorul Sufletelor moarte se numără printre scriitorii preferaţi ai cititorilor chinezi. Toate operele sale au fost traduse în limba chineză. Primul volum al Operelor alese de N. V. Gogol (în total vor fi patru) a apărut in 1983, la Beijing. Acum sunt în pregătire volumele 2 şi 3, precum si o Culegere de scrisori ale marelui scriitor. Două din cărţile lui Gogol sunt prevăzute a apărea în colecţia de buzunar Opere literare. „Caii lui Leonardo" , în multe din operele lui Leonardo da Vinci — precum Bătălia de la Anghiari sau monumentul ecvestru al lui Francesco Sforza — întilnim fie ca temă principală, fie subordonată acesteia, prezența cailor. Studiile anatomice asupra cailor, alături de cele ale corpului omenesc ocupă un loc important in opera lui da Vinci. 50 de planşe cu desene si studii de cai din numeroasele opere pe care marele artist ni le-a lăsat moştenire, provenind din Biblioteca Windsor, unde se află păstrate în mare parte, sunt prezentate la Florenţa în cadrul expoziţiei . „Caii lui Leonardo“ — deschisă la Palazzo Vecchio. In imagine, unul din desenele lui Leonardo. Soare pe mare ■ ERA o dimineaţă cuprinsă de acea lumină vînătă, de acel întuneric diluat pină la albastru de reflexele soarelui aflat încă pe celălalt tărim. Cerul murdar putea fi acoperit de nori sau numai de ultimele zoaie ale nopţii. Era destul de frig, dar nu-mi dădeam seama dacă uşoara înfiorare, care mă electriza din cînd în cînd, se datora aerului rece sau numai aşteptării înfrigurate ce plutea în văzduh şi făcea iarba să tremure fără nici un fir de vînt. Marea era aproape nemişcată, atit de nemişcată incit aripile ei zbătute uşor la atingerea ţărmului păreau antrenate de o forţă străină şi miraculoasă. Pe întinderea cenuşie şi calmă trecea din cînd în cind, mereu mai des, cite o săgeată abia perceptibilă, strălucitoare, roşiatică, un gind poate sau numai o părere, ca o nelinişte. Răsăritul era aproape. Cu o viteză ciudată faţă de extrem de lenta degradare a întunericului de pină atunci, o dată trădat orizontul nemaidispus să-l ascundă, soarele se lăsa pradă unei nerăbdări nervoase, începînd să urce cu grabă evidentă, recuperînd parcă teritorii care nu-1 ispitiseră pină atunci. Fusese mai intim o calotă roșcată cu umbre vineţii, lipsită de strălucire, apoi o hemisferă roşie, incercînd să lumineze, dar nereusind decit să se mistuie, ca o privire prea intensă pentru a mai putea vedea, si curînd. in cele din urmă, a fost un glob întreg de formă moale si incertă, ca o pielită umplută cu un lichid neînstare să întindă uniform membrana ce-1 cuprindea. Citeva minute s-a dat chiar o luptă mută și-n înfruntarea de forţe contrare orizontul se opintea, curbîndu-se pentru a retine intr-un ultim efort membrana rotundă ce se alungea, gata să se spargă în tensiune. Cînd s-a desprins, forţa de recul a efortului depus a fost atit de mare incit, scăpată din încleştare, sfera a început să se rostogolească precipitat pe cer, urcind din ce în ce mai sigură de traiectoria pe care părea s-o bănuiască doar pînă atunci. Acesta era soarele, nu exista nici o îndoială, deşi chipul lui palid, mai curînd meschin, se oglindea în mine ca o umilitoare descoperire, ca o frustrare. Trecea fără să se apere, de la un nor la altul, ieşind răbdător de după o cortină, inghitit in grabă de alta, ca intr-un ioc de-a v-ati ascunselea, un ioc in roşu si gri. Si totuşi, parcă fără legătură cu această oarecum penibilă himoneală, ziua creştea implacabilă si triumfătoare, disimulindu-si izvorul, invingind misterioasă. De altfel, tot mai des, dintre perdele de nori din ce in ce mai transparente, obrazul soarelui scăpa din ce în ce mai strălucitor, tot mai imperial, din ce in ce mai greu de ţinut în friu şi de suportat. Dar pină atunci, în pauzele dintre dispariţii, marea se lăsa inundată brusc de un roz intens care se stingea la fel de neaşteptat, ca să lase locul griului intensificat şi el prin comparaţie. Un fel de rivalitate a fluidelor diferit colorate părea să se desfăşoare ritmic pe suprafața, fluidă si ea, a mării. Lumina pulsind semăna izbucurilor acelor izvoare cu debit întrerupt, si curgea ca o apă purpurie pe care un uriaș orificiu nevăzut o inspira si o expira alternativ si fără zgomot, răspindind-o si stringînd-o în sine la porunci care nu se auzeau. Apoi, şi acest prag depăşit, soarele ajungea destul de sus pentru a se putea oglindi întreg si net in mare, si marea il prelua, il primea în sine, îmbogăţindu-1 şi mărindu-i strălucirea cu uleiurile ei magice, tămăduitoare. Soarele din văzduh era șters si livid, incolor si bolnav, pe lingă soarele din apă. Ochiul se împotrivea, cu milă aproape, unuia, dar era străpuns, înfrînt, scos din luptă de celălalt. Exista in strania prezentă a celor doi sori ceva nesănătos, ceva ce nu putea să dureze, exista în nedreapta inegalitate dintre ei ceva primejdios și tulbure prevestitor. Destinul lor era invers, concomitenta lor era iluzorie. Adevărul unuia îl nega violent pe al celuilalt. Nu trăiam o zi cu doi sori, ci o clipă de rivalitate sălbatică în care unul dintre ei urma să fie definitiv lichidat. Dar rezultatul implacabilei lor concurenţe nu depindea de ei. Fiecare evolua în propria sa lege, fiecare isi urma propriul destin. In timp ce soarele de pe cer se înălţa calm, mereu mai strălucitor, deşi mereu mai puţin colorat, mereu mai obiectiv triumfător peste lume, soarele din apă se degrada lent in o mie de nuanțe tremurătoare, schimbătoare, subiective, unindu-se si despărtindu-se, amestecîndu-se, încercind să se delimiteze, si pierind pentru că nu voiau să dispară unele în altele, pierind separate si mindre, frumoase. Soarele din apă, se stingea încetul cu încetul, atit de frumos, atit de dureros, că, privindu-1, ochiul se umplea de o mare lacrimă colorată, venită de lume ca să-i plîngă și ca să-i reflecte culorile. Vedeam prin ea cum marea altruistă și neobosită încearcă să aducă ultimele valuri de singe la ţărm. intr-un gest pios si îndurerat, cum, undă după undă, şterge urmele morţii din larg si împrăştie dovezile crimei. Vedeam prin ea soarele — singurul rămas — înaltîndu-se. Si ştiam că niciodată nu voi mai putea fi sigură dacă rămăsese în viată cel adevărat. Ana Blandiana _______________________ ATLAS România literară 23