România literară, iulie-septembrie 1985 (Anul 18, nr. 27-39)

1985-08-15 / nr. 33

CARTEA Eugen Lumezianu : „Musafiri pe viaţă“ (Editura Junimea) U­NITAR în volumul său de „teatru de idei“. Eugen Lumezianu (cu cele patru piese din cartea sa de de­­but Musafiri pe viaţă) reprezintă cîteva experienţe diverse, desigur con­vergente din unghiul de vedere al repre­zentaţiei scenice. Unitatea rezidă în apa­renţa, pentru toate cele patru drame, a „teatrului de familie“, cadrul închis al familiei constituind locul şi timpul, ma­teria organizării cauzelor şi efectelor dra­matice. Diversitatea este dată de scopu­rile şi excursurile teoretice ale fiecărei desfășurări de fapte. Încă o coordonată comună celor patru piese scrise de Eu­gen Lumezianu este determinată de na­tura mai mult socială decit filosofică a parabolei — modalitate predilectă, dar nu complicată și nici inhibantă, de care uzea­ză autorul. Fără îndoială, familia este considerată nucleul social decisiv în structura drama­tică a piesei ce dă titlul întregului vo­lum, Musafiri pe viață. Trinitatea Băr­bat—Femeie—Fiu este atit de puternică incit primele două personaje ale piesei, astfel denumite chiar, sunt dispuse să dea unui copil găsit (Gilda) calitatea de Fiu adevărat şi să-şi organizeze viaţa ca şi cum n-ar exista convenţia înfierii. Cu acest artificiu, cei doi, care sunt făuritorii pîinii unei colectivităţi total fericite, vor să repare fisura pe care destinul a ope­rat-o în existenţa lor bine pusă la punct, în această voinţă a binelui absolut, care transpune deja mediul familial în lumea basmului, era parcă de aşteptat să inter­vină forţa Răului, reprezentată prin trei personaje, Stika, Duhu, Adam, deţină­toare ale adevărului, real, dar fatal, asu­pra naşterii Gildei (primii doi fiind chiar părinţii copilului abandonat în urmă cu mai mulţi ani). Prin acţiunea conjugată a celor trei răul proliferează . Adam pune la cale distrugerea umanităţii însăşi, în­tr-o viziune apocaliptică. Dar moartea Bărbatului şi a Femeii face inutilă ac­ţiunea lor, rămînînd în scenă speranţa supravieţuirii, pîndită iarăşi, ciclic, de o primejdie asemănătoare. Astfel, cu o miş­care amplă, sintetizată, conflictul fami­lial cu aspect aproape juridic (revendica­rea paternităţii asupra Gildei) devine o parabolă a păcii (fericirii) şi războiului, a ticăloşiei sociale care umbreşte viaţa. Tatăl nostru uneori este o parabolă a afectivităţii sintetizată (ca mai sus) în mediul convenţional al familiei impor­tantului chirurg Ştefan Nemţeanu. Un soţ adulterin, o soţie cu ridicole veleităţi de pictoriţă, doi copii de liceu debusolaţi par a constitui o unitate indestructibilă în fal­sitatea ei. Intervenţia unui personaj ideal, vărul Alexandru, întruchipînd Binele şi Adevărul, produce o mică răscoală a sen­timentelor tuturor, reaşezîndu-le într-o ordine firească. Bineînţeles, prin corecţia absolută care se operează în această si­tuaţie, piesa poate fi interpretată şi ca o parabolă a utopiei sentimentale. O parabolă a adevărului este rezultan­ta dramei de familie din Capcana de ni­chel. Comunitatea intimă a modestului medic de circă Emil Gherasim este mi­nată de ambiţiile soţiei sale Virginia de parvenire pe scara socială. Femeia reu­şeşte să realizeze această ambiţie prin­­tr-un neadevăr, însuşind în favoarea so­ţului ei cercetările medicale ale fratelui ei George (alt personaj ideal). Falsul dis­truge însă orice urmă de armonie, chiar aparentă, eliberarea venind în final prin mărturisirea Adevărului. Pentru a treia oară Eugen Lumezianu a refăcut aşadar unitatea celulei sociale, dar de fiecare dată prin alte mijloace. A pa­tra oară, in Petreceri duminicale, el re­fuză însă demonstrativ chiar realizarea acestei unităţi. Parabola acestei piese de mai mici dimensiuni este de tip compor­­tamentist, mimînd un anume cinism al eroticii secolului XX. Se poate înţelege că Eugen Lumezianu a scris un teatru programatic, cu idei ela­borate în teorie şi introduse într-o mi­nimă reprezentare practică. Dramaturgul n-a neglijat unele elemente ale teatrului absurdului, realizînd paradoxuri, identi­tăţi abstracte (cum ar fi personajele idea­le : Alexandru — geniul Binelui în Tatăl nostru uneori ori unchiul Rephael — ge­niul Răului în aceeaşi piesă), pe care le-a adus „la zi“, în miezul preocupărilor co­tidiene, profund sociale. Piesele sale nu se pierd astfel în demonstraţii sterile, ci emit concluzii. Ele deţin şi un coeficient îndestulător de teatralitate, nu neglijează efectul comic, nici întîmplarea spectacu­loasă. Teatrul lui Eugen Lumezianu este în consecinţă unul „modern“, în accep­ţiunea intelectuală a termenului, o ex­presie artistică a generalităţii obţinute în particular. Valentin Taşcu „Intriga şi iubire" de Schiller T­RAGEDIE scrisă de Friedrich Schiller în perioada aderenţei sale entuziaste la mişcarea „Sturm und Drang“. Intrigă şi iu­bire (publicată în 1784), este jucată la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, la secţia română, în regia lui Kincses Elemér în stagiunea 1984—1985. Con­flictul generat de iubirea nefericită dintre fata săracă Luise Miller (Monica Ristea) şi nobilul Ferdinand von Walter (Vlad Rădescu) ar putea să pară schema­tic dacă n-ar fi susţinut de o problema­tică socială şi morală, plină de semnifi­caţii perene. Personajele s-ar putea lesne grupa in „pozitive“ (Luise, Ferdinand, părinţii fetei) şi „negative" (tatăl lui Ferdinand, Wurm, von Kalb). Această stereotipizare este însă evitată, în spec­tacol, prin prezentarea unor structuri psihologice contradictorii : muzicantul Miller (Aurel Ştefănescu), tatăl Luisei, a cărui cinste nepătată este puternic încer­cată de galbenii mulţi, dăruiţi lui, de Ferdinand (într-o scenă antologică) sau soţia lui Miiler, oscilind între dragostea maternă şi vasul de parvenire prin căsă­toria fiicei sale cu un nobil. Accentele patetice ale spectacolului — cu prelungiri în melodramă — derivă, în primul rind, din modul de interpretare al lui Ferdinand. Conceput de Schiller ca un tinăr nonconformist, animat de senti­mente nobile şi înflăcărate, el ni se arată prins in plasa unei fixaţii care estom­pează celelalte faţete ale personalităţii sale. Ne gindim la atitudinile sale so­ciale şi morale, existente în partitură. Modalitatea aceasta de a crea un perso­naj poate părea „reducţionistă“ atit faţă de text, cit şi faţă de maturitatea acto­rului Vlad Rădescu, care însă reuşeşte să intre în rol cu bună credinţă şi farmec. Aceste aspecte se manifestă şi în evolu­ţia Luisei, de-a lungul celor două acte. Monica Ristea vădeşte a avea resursele unui talent viguros, cizelat cu inteligenţă şi seriozitate, în fiecare spectacol nou (trebuie văzută, desigur, şi în Livada cu vişini a regizorului Gheorghe Harag). Scenograful Romulus Feneş realizează o îmbinare sugestivă între o cetate nobi­liară şi oraşul burghez din secolul al XVIII-lea, cu elemente care permit îm­binarea (schimbarea planului exterior cu cel interior). Cîteva piese de mobilier (un pian, o masă, scaune, suporturi de parti­turi, sfeşnice — acestea din urmă cam multe !) schiţează spaţiul locuinţei. O scară centrală, care duce spre poarta şi faţada unei clădiri impunătoare, dar de­teriorată pe alocuri, este fixată in centrul scenei. în dreapta, se zăresc cîteva ghe­rete pentru fraznici sau soldaţi. E, deci, un decor modern, multifuncţional care ar fi permis regiei să monteze un spectacol mai alert, susţinut pe mai multe paliere. Dar jocul actorilor se desfăşoară, aproape în exclusivitate, in spaţiul rămas dispo­nibil pe scenă, în faţa decorului (un semicerc). Dacă decorul e modern, în schimb costumele urmează moda epocii contemporane lui Schiller. Şi cum din re­cuzita lui Ferdinand nu lipsesc capa şi spada, am avut o stare de nostalgie după emoţiile provocate de filmele franţuzeşti (pînă la Alain Delon), botezate după aceste obiecte. Spectacolul mai conţine şi o serie de elemente inedite faţă de textul propriu­­zis : reluarea unor replici în „ecou“, folo­sirea figuraţiei, antrenarea actorilor în schimbarea decorului la sfîrşitul unor scene, folosirea pianului în cîteva mo­­mente-cheie, simularea uciderii lui Wurm (Cornel Răileanu) de bătrinul von Wal­ter (Constantin Doljan). Remarcăm de asemenea, realizarea, într-un registru mai amplu, nuanțat, al celorlalte personaje : bătrinul von Walter, abject, însă vital și sarcastic, Wurm, o secătură cinică, dar cu accese sentimentale, von Kalb, prostul fricos, plin de sine, avînd aici o afinitate cu personajele lui Moliere. Fără să mo­difice structura personalului — cel mai artificial în economia piesei. — în inter­pretarea Cristinei Pardanschi (Lady Milford) e meritorie. Kincses Elemér dovedește a stăpîni mai multe „strategii“ regizorale, dar nu pare să se decidă a le omogeniza, de aceea versiunea lui la Intrigă şi iubire este marcată de lipsa unităţii stilistice. Pe de altă parte, însă, satisface gustul unui anume public pentru o poveste de dra­goste „ca pe vremuri“. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee C­UI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF ? de Edward Albee (la Teatrul National din Tg. Mureş secţia maghiară, în traducerea lui Elbert János) a fost montat­ in colaborare cu Institutul de teatru local. Regizorul Mircea Cornişteanu a pariat pe caracte­risticile clasicizate ale piesei americane : sondarea psihologică a relaţiilor umane, despuierea sensurilor etice pînă la ade­vărurile crude,­erodarea aparenţelor, pul­verizarea măştilor bunului simţ comun. Scenografa Papp Judit ne prezintă inte­riorul unei case americane mic-burgheze cu fotolii, bar, scară interioară, veioze... Aici, de-a lungul unei nopţi, două cu­pluri, aflate în stadii diferite ale vieţii biologice şi sociale, dar aparţinînd ace­luiaşi mediu de intelectuali provinciali din anii ’60, se antrenează reciproc în „jocuri crude“ care dezvăluie eşecurile trecutului şi limitele viitorului lor. Cele patru personaje par să fie feţele diferite ale aceleiaşi existenţe, un aspect revelat datorită jocului bine orchestrat al acto­rilor, pe care partiturile ii solicită din plin pe tot parcursul spectacolului. Nucleul reprezentaţiei este artistul emerit­ Lohinszky Lorănd care, în postura lui George, ştie să păstreze linia demnităţii precum şi o forţă a lucidităţii nu lipsită de (auto) ironie — elemente vizibile mai ales in ultima parte. Desi, in structura piesei este cel mai vulnerabil, personajul creat de Lohinszky Lorănd ştie să ţină în finu întregul joc, ce se desfășoară din ce în ce mai tensionat. Marta (Farkas Ibolya) este construită cu preponderentă din elemente fluide, instabile , vîrtejuri de patimi, si iluzii, resurse freatice de sensibilitate si luciditate, zone mlăști­noase de snobism stupid si falsă eman­cipare. Conlucrarea dintre Lohinszky Loránd şi Farkas Ibolya generează un joc profund, plin de sinuozităţi, cu rela­ţii de atracţie şi respingere­ autentice, care ne-a creat impresia că asistăm la un soi de vivisecţie meticuloasă, unde deta­liile sunt privite la microscop. Tinărul Nick este croit după toate re­gulile unui şablon (ambiţii mari, fru­­muşel,lipsit de scrupule). Interpretarea lui Györffy András (Nick), fără nuanţe im­previzibile, se bazează pe mecanismele unei bine exersate memorii mecanice şi mai puţin pe acelea logico-afective. Aceeaşi manieră de interpretare trans­pare şi în cazul actriţei Bülöni Zakariás Klára (Honey), cu menţiunea că resursele ei de pantomimii, dozarea nuanţelor de naivitate şi vulgaritate conferă persona­jului plasticitate şi farmec. Dacă accep­tăm teza că arta de a realiza un bun spectacol începe prin alegerea adecvată a actorilor, putem afirma că la Tîrgu Mureş admirabilul Lohinszky Lorănd şi echipa din jurul său au creat un foarte bun Cui i- e frică (le Virginia Woolf ?. Maria Mailat La Teatrul Giulest.: Nu, eu nu regret nimic, dramatizare de Tania Massali­­tonova după me­moriile Edithei Piaf, în regia lui Tudor Mărăscu (în ima­gine, Anca Le­­dunca) 16 România literară Premiere la Tîrgu Mureș . Comedii • EDITURA Cartea Românească spo­reşte colecţia dramaturgiei româneşti de azi cu un volum de comedii : Luna de pe cer. Autorii, Lucia Verona şi H. Salem, s-au ilustrat prin realizarea unor pro­grame de divertisment comic, în tradu­ceri de piese (Lucia Verona) dar şi in publicarea unor volume de proză umo­ristică de succes (N­. Salem). Cele trei piese cuprinse în acest volum — Luna de pe cer, Logodnicul şi Dragoste la prima vedere — configurează un teritoriu co­mic atrăgător, al actualităţii — de unde sunt extrase subiectele sau situaţiile co­mice —, prin care se dă o concreteţe, lesne de recunoscut, universului uman descris aici. Care sunt premisele abordă­rii comice în cazul celor doi autori ? Lucia Verona şi N­. Salem au reuşit să dea comicului de situaţii — preponde­rent în cele trei piese din volum — o turnură deosebită numai în Luna de pe cer. Această comedie propune un perso­naj care se reţine — directorul Vasile Venus. Este un om important. „Rezolvă“ tot pentru că promite totul tuturor. Nu există cerere care să-l ia prin surprin­dere. Ii place să i se ceară pentru că îi place să promită că rezolvă. Are un sis­tem infailibil in a nu rezolva ci în a ami­na. Chiar dacă i se cere luna de pe cer, sau devierea traseului soarelui, tot nu se lasă. Este un personaj tipic, rezultat al conjuncturii gen „o mină spală pe alta şi amîndouă obrazul“. Un om aşteaptă (şi îmbătrîneşte) de ani de zile să i se rezol­ve ceva. E aici o scenă memorabilă, în care directorul 11 pune să repete, con­vingător, în scop „terapeutic“, expresia „Trebuie să fiu fericit“ pentru a se auto­­linişti că săptămîna viitoare i se va re­zolva cererea. Cei doi se vor reintîlni în spital, unde directorul ajunge pentru că, în urma apariţiei unei imaginare „Fe­mei“, nu concepe că poate veni cineva la el fără să-i ceară nimic. La sfîrşitul vie­ţii sale e încă sigur că mai poate găsi „o soluţie“, chiar în faţa aceleia care vine să-l ia, definitiv. Luna de pe cer este o comedie in care fiorul dramei pluteşte permanent. Sunt aici, precum in Logodnicul sau Dragoste la prima vedere, replici lungi, unele ex­pozitive care atenuează impactul comic. Autorii simt — nu ştiu de ce — nevoia digresiunilor, a expunerii motivaţiilor co­mice. In Logodnicul, de exemplu, osci­laţia Nonei între Ticu şi Micu, — tema comică —, este concurată, în mod egal, de un alt subiect, fotbalul şi vedetismul (Dorel). Nici în Dragoste la prima ve­dere — atac satiric la adresa veleitaris­­mului artistic — comicul nu scapă de re­torica desuetă a scheciurilor tv, a „glu­melor“ sau a acroşajelor facile. Din punct de vedere artistic, Luna de pe cer îmi pare a fi piesa de rezistenţă a volumului căci celelalte două — Logod­nicul şi Dragoste la prima vedere — ţin mai degrabă de teatrul de divertisment. Marian Popescu

Next