România literară, ianuarie-martie 1987 (Anul 20, nr. 1-13)
1987-01-15 / nr. 3
MIHAI EMINESCU se formează intr-un moment critic pentru romantismul românesc si anume, La începutul declinului sau al intrării intr-o epocă de tăcere a celor mai mulţi dintre reprezentanţii săi. Astfel incit am putea spune că, de fapt, M. Eminescu nu continuă impulsurile romantice din epoca debutului său, ci pe cel care se afirmase in deceniul 1840— 1850, moment de maximă împlinire a curentului în cultura noastră. Dar, aşa cum am încercat să demonstrăm in comunicarea ţinută în urmă cu doi ani in cadrul colocviului organizat de profesoara Luisa Valmarin la Universitatea din Roma, continuitatea nu are, în contextul operei lui Eminescu, înţelesul obişnuit. Pornind atunci de la analiza momentului crucial al operei sale, poemul Epigonii, încercam să demonstrez că dialecticii gîndirii eminesciene îi este caracteristică negaţia prin afirmaţie, despărţirea de trecut, mai ales de cel apropiat, nu aruncînd asupră-i vălul negru al repudierii, ci încununindu-l cu ghirlandele recunoştinţei. Eminescu n-a negat pe nici unul din înaintaşii săi, dar nici nu s-a mulţumit cu rolul de continuator obedient. De aceea atitudinea sa faţă de creaţia folclorică, deşi pare a descinde direct din ideologia romanticilor români înaintaşi sau contemporani ai lui, este calitativ nouă şi structural deosebită. Această dominantă a universului eminescian este compusă din trei nivele : de culegător, de comentator şi de poet care incorporează şi transfigurează creaţia anonimă. Materialele folclorice păstrate de Eminescu în caietele şi manuscrisele sale (indiferent dacă au fost transcrise de el intîmplător, in timpul peregrinărilor prin ţară, sau al unor călătorii făcute anume) nu au fost cunoscute in epocă, deşi savantul Moses blaster le citează pe unele din ele. Structura acestor culegeri, caracterul lor, aria lor geografică, stilistică au fost o revelaţie postumă şi, pină la apariţia volumului VI al ediţiei Perpessicius în 1963, — incompletă. Eminescu a comentat citeva din culegerile de fecior apărute în timpul vieţii lui. De aici, din aceste recenzii, cercetătorii de mai tirziu au definit optica lui Eminescu asupra literaturii populare. Aşa cum n-a publicat ceea ce a cules din literatura populară, nici n-a construit un sistem teoretic privitor la această literatură şi la relaţiile ei cu creaţia cultă. Pornind aşadar de la aceste articole şi recenzii, vom stabili nota specifică a lui Eminescu faţă de înaintaşii săi cărora, ca şi in Epigonii, Ie aduce elogiul său. Din analiza acestor texte se vădeşte cum Eminescu incepe să lărgească şi să modifice sensibil optica generală asupra folclorului. Pe ce anume tarimuri ? Generaţia anului 1848 privise folclorul dintr-o perspectivă dominant documentară, celebra sintagmă „arhiva popoarelor“ fiind înţeleasă în primul rînd ca o mărturie despre istorie. Să amintim că în „Cuvint preliminar despre isvoarele istoriei Românilor“, apărut în 1845, Nicolae Bălcescu socotea că „Istoria noastră, ca a tuturor naţiilor, se cuprinde în cinci feluri de documente : 1. poeziile şi tradiţiile populare“. Alecu Russo avea să înceapă nu mai puţin cunoscutul studiu Poezia populară cu cele două propoziţiuni rămase celebre : „Datinete, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Şi ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat.“ Cit priveşte pe Vasile Alecsandri, deşi optica sa rămâne ancorată în istorismul epocii, el începe să înţeleagă literatura populară şi ca operă de artă. Alecsandri socoteşte poeziile populare drept „comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine“. E ADUCE nou Eminescu faţă de această perspectivă a generaţiei de dinaintea lui ? In primul rînd, inţelegerea folclorului ca document istoric încetează să mai fie criteriul esenţial ca la N. Bălcescu şi Alecu Russo şi să se mai situeze in relaţie de egalitate cu valoarea estetică, aşa cum am văzut că se intimplă la Vasile Alecsandri. Eminescu nu se va mai referi la relaţia folclor-eveniment istoric, ci la ceea ce numeşte el in repetate rinduri" gindirea poporului român, Gindire pe care el o vede cuprinsă nu numai in creaţiile să le spunem tradiţionale şi care intraseră pină atunci cu precădere, dacă nu exclusiv, in sfera atenţiei generaţiei de la 1848, ci in toate manifestările creaţiei anonime. In acest sens am vrea să subliniem faptul că Eminescu acordă o importanţă marcată Lui Anton Pann, al cărui nume nu este doar citat, ci invocat ca exemplu de „scriitor naţional“ (sublinierea cuvintului naţional ii aparţine lui Eminescu). Eminescu recenzează elogios Pildele şi ghicitorile publicate in anul 1880 de Petre Ispirescu, apărind cartea de posibile imputări din partea unor spirite pudice. Urmind logica gîndirii eminesciene, ajungem acum la cele două elemente ce formează cheia de boltă a concepţiei sale. In primul rînd, Mihai Eminescu realizează fuziunea dintre folclorul propriu-zis şi noţiunea de scriitor popular şi naţional, sinteza dintre fondul ancestral şi talentul artistului care-l întruchipează, ceea ce reprezintă un moment esenţial în istoria esteticii româneşti. Faptul a presupus sinteza a trei etape : faptul că poetul însuşi a cules folclor, a analizat şi a meditat asupra a ceea ce au cules alţii şi că a cunoscut gindirea europeană a vremii pe acest tărîm. Toate aceste trei direcţii ar fi rămas nefinalizate estetic dacă n-ar fi fost unite în creuzetul artistului de geniu. Conceptul de literatură populară se îmbogăţeşte astfel nu numai ca arie de cuprindere, prin anexarea tuturor genurilor, ci in structura lui. Astfel Eminescu spune : „Literatura populară nici nu se poate numi altceva decit sau cugetarea şi productele fanteziei poporului, care devin literatură în momentul în care se reproduc prin scriere, sau produceri a clasei mai culte, cari se potrivesc însă aşa de bine cu gindirea poporului, incit dacă acesta nu le-a făcut, le-a putut însă face“. In această ultimă propoziţie se află esenţa gîndirii eminesciene şi în acelaşi timp şi noutatea ei faţă de înaintaşi şi contemporani cu privire la literatura populară. Perspectiva lui Eminescu se află în deplină concordanţă cu modul în care marele poet şi-a apropiat, a prelucrat şi a sintetizat în versurile sale creaţii populare care i-au reţinut atenţia. Dar pentru a aborda această problemă e necesar să ne punem mai întii întrebarea : cărui impuls se datoreşte pasiunea lui Eminescu pentru folclor ? Bazîndu-se pe mărturiile conţinute în versurile sale, toţi exegeţii au exprimat intr-un fel sau altul opinia pe care atît de elocvent o sintetizează Zoe Dumitrescu- Buşulenga in originalul sau studiu , Eminescu şi romantismul german, vorbind despre o „predilecţie foarte de timpuriu instalată“, „de natură intuitivă şi slujită cu mijloace empirice“. Mai tirziu s-au adăugat argumente ideologice şi estetice care niciodată nu i-au umbrit impulsurile sufleteşti. Nu vom repeta ceea ce s-a spus adesea şi anume că, in cercul Junimii, creaţia populară era preţuită în primul rînd de Titu Maiorescu, al cărui răsunător articol asupra poeziei populare apăruse în 1867, cind adolescentul JUminescu făcea primii paşi pe tărîrivul poeziei. Precizăm insă că perspectiva lui Titu Maiorescu era practic identică cu cea exprimată de ideologii generaţiei de la 1848 care, aşa cum am văzut, confereau folclorului o valoare predominant documentară : „Cartea domnului Alecsandri este şi va rămine pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvint, asupra vieţii poporului român“. • DAR oricite argumente s-au adus pentru a proba pe de-o parte precocitatea contactului lui Eminescu cu folclorul şi, pe de alta, influenţele atit de marcate ale mediului în anii de formaţie, concepţia lui asupra folclorului se cristalizează in anii săi de studii la Viena şi Berlin. Atunci ce realizează saltul de la ceea ce Perpessicius numea iniţierea „instinctivă şi fortuită“ la ceea ce tot el socotea a fi o „iniţiere sistematică“. învăţatul editor şi exeget includea in acest proces şi factorii autohtoni amintiţi de noi dar, analizînd evoluţia gîndirii eminesciene, înclinăm din ce în ce mai mult să credem că toate „semnalele“ din anii tinereţii petrecuţi in ţară au fost înţelese şi receptate de tînărul Eminescu dintr-o perspectivă predominant sentimentală. Cultura germană ii va deschide orizonturile largi care, după cum am văzut, trec dncolo de viziunea generaţiei de la 1848 şi chiar dincolo de cea a lui Titu Maiorescu. Deşi nu sunt un partizan al metodei statistice in critica literară, aş vrea să revin asupra persistenţei termenului de gindire populară în articolele lui Eminescu despre folclor. Aşadar, Eminescu nu s-a mărginit să fie un culegător de folclor şi să lărgească sfera noţiunii prin încorporarea unor specii socotite periferice sau ca nefăcind parte din creaţia populară , el a modificat insăşi noţiunea de scriitornational. In acelaşi timp, s-a ridicat la o viziune globală asupra conceptului de literatură populară, căutind să afle in ce constă specificul folclorului naţional. Intr-o recenzie datînd din anul 1880 cu privire la un manual şcolar al cărui autor era şi prietenul său Ion Creangă, Mihai Eminescu avea să afirme acest adevăr care, după opinia mea, constituie optica cea mai avansată a timpului asupra creaţiei populare : „Tezaurul comun de poveşti şi anecdote al popoarelor e mare in aparenţă, dar totuşi se sleieşte intr-un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele populare, cite sunt strinse, cite nu, se reaflă sau in germene sau întregi în Scandinavia, în Germania, în alte locuri. O seamă de poveşti din ale lui Păcală se află in Basmele lui Andersen şi in alte colecţii. Ceea ce e original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă ele, sunt modificaţiunile locale, potrivite cu spiritul şi cu datinele noastre.“ Organicitatea operei lui Eminescu, desăvârşita ei coerenţă interioară se vădeşte în concordanţa dintre gindirea eminesciană asupra creaţiei folclorice şi modul în care poetul a transfigurat-o in versurile sale. Versurile lui M. Eminescu inspirate din creaţia folclorică şi publicate în timpul vieţii sale, urmează cu deplină fidelitate principiul pe care l-am citat şi care se încheie cu celebra sintagmă : „incit dacă acesta (poporul n.n.) nu le-a făcut, le-a putut face.“ De aceea, George Călinescu a avut dreptate să spună : „In stil folcloric, poetul a scris adevărate capodopere. Mai am un singur dor e Mioriţa lui [...] In folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară şi filosofie a nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e de o savantă împletitură [...] Cea mai mare Însuşire a lui Eminescu este de a face poezii populare fără să pastişeze şi cu idei culte. Mai stîngace sînt doinele culese şi reparate de Alecsandri decit cele fabricate de Eminescu, pe structură filosofică“. Şi comentînd celebrele versuri „Codrule, Măria-ta“, G. Călinescu conchide : „Iluzia poporană e desăvîrşită. Ideea e însă cultă.“ Ceea ce nu s-a observat însă e faptul că, în versurile in stil popular publicate de poet, el nu abordează sfera istoriei. Istoria ocupă un Ioc semnificativ in cadrul acelor „poeme originale de inspiraţie folclorică“, publicate postum, prin Muşatin şi Codrul şi Dragoş Vodă cel Bătrin, care conţin stiofe de o uluitoare frumuseţe. Urmărind treptele elaborării acestor poeme, ne dăm seama de ce Eminescu nu le-a încredinţat totuşi tiparului, din pricină că poemele in ansamblul lor nu reuşeau să ajungă la o desăvirşire omogenă, nu izbuteau acea savantă sinteză intre elementul popular şi arta eminesciană. Fragmentele în care această sinteză se implineşte sunt mărturie a culmilor atinse de poet dar şi a motivului pentru care, cu acel simţ al perfecţiunii care-l caracteriza, nu le-a tipărit. Dar se poate riposta : Eminescu este autorul Scrisorii a lil a, al cărui personaj central este un Domnitor al Munteniei, unul dintre cei mai importanţi din istoria României, văzut intr-unul din momentele cruciale ale existenţei sale. Este adevărat, dar aşa cum am arătat intr-un studiu din revista „Secolul 20“, Mircea cel Bătrin nu este nici cel puţin menţionat in folclor. Revelaţia pe care Eminescu a avut-o cu privire la semnificaţia istorică a personalităţii acestuia este de natură livrescă. Paradoxal insă, deşi n-a pornit de la nici un model popular, Scrisoarea a 111-a a devenit in timp o construcţie emblematică pentru sentimentul fundamental al poporului nostru : patriotismul. Eminescu nu a „selectat“ din caietele şi culegerile sale nici o creaţie contingentă cu domeniul realului, cu istoria, cu tot ceea ce cădea sub incidenţa faptului atestat. Dimpotrivă, tot ceea ce a recreat el in manieră folclorică aparţine meditaţiei sufleteşti fundamentale privitoare la timp, viaţă, moarte, condiţia creatorului. Deşi, aşa cum ne spune Perpessicius, ii vedem cum pe marginea fiecărei pagini din culegerea sa începea să prelucreze, să elaboreze, să transfigureze în vederea obţinerii formei definitive care urma să fie a lui, el era atras în special de temele amintite mai sus iar când urmărea un scenariu, acesta aparţinea domeniului fabulosului, basmului, unei suprarealităţi mirifice şi miraculoase. Am putea spune astfel că cele două direcţii fundamentale ale prelucrării folclorului de către Eminescu, finalizate desigur in opera publicată, au fost tărimul metafizic şi cel feeric. Fără îndoială, avea dreptate un poet de rafinamentul lui Ion Pillat, care in 1939 spunea : „Adevărata formulă adoptată de el nu trebuie căutată in proză, ci in versuri, in Luceafărul. Aici, sub masca simbolului celui mai înalt, Eminescu ne dă «veşnica minune» : sinteza geniului său individual cu acela al neamului“. Iar N. Iorga, trăgind concluziile cercetării sale asupra izvoarelor Luceafărului, spune in stilul său patetic şi metaforic : „Eroul s-a schimbat în poezia celui mai mare înţelegător al sufletului nostru popular. Astfel povestea însăşi a fost smulsă din vrăjile pămîntului pentru a fi ţinută în liniştea sferelor“. Originalitatea lui Mihai Eminescu in cadrul mişcării romantice româneşti, pe tărimul prelucrării folclorului, este una de natură esenţială. Continuindu-i pe înaintaşii şi contemporanii săi cărora le-a adus în atîtea rinduri, şi pe acest tărîm elogiul, el a propus o viziune radical nouă asupra relaţiei literatură populară — literatură cultă. Dar nu numai prin citeva fraze teoretice, ci in primul rind prin opera sa in care, prelucrind poezia populară, el a transfigurat gindirea şi sensibilitatea colectivă, creînd o filozofie asupra lumii, care este deopotrivă a lui şi a poporului nostru. Valeriu Râpeanu *) *) Text prescurtat al comunicării prezentate la Colocviul internaţional ..Eminescu şi mişcarea romantică“, Avignon, octombrie 1986. „ Folclor şi literatură cultă Casa părintească de la Ipoteşti, aşa cum arăta înainte de 1923 România literară 15