România literară, aprilie-iunie 1987 (Anul 20, nr. 14-26)

1987-04-02 / nr. 14

Noi romane istorice Ci CONCEPTUL de roman istoric trece­­in prezent printr-o necesară prefa­cere, regîndire : realitatea faptelor memorate nu mai este totul în construcţia narativă. Oglindirea faptelor, descrierea lor a fost înlocuită cu Povestitorul implicat direct în fenomenologia istoriei. El răspunde întrebă­rilor, el provoacă istoria să se dezvăluie. Rolul lui a crescut considerabil, a devenit esenţial. Fundamen­tală şi de neînlocuit devine perspectiva din care este privită, înţeleasă, supusă analizei realitatea asumată. Evenimentul istoric este recodificat, trecut prin viaţa ideii, simbolurile, dramele, goii sunt puşi să-şi dezvăluie o nouă existenţă, la alt nivel al semnificaţi­ilor. Istoria se înfăţişează romancierului cu o viaţă mult mai deschisă angajării în real, în destin, în relaţiile sociale. Fiinţa istoriei, este reinventată într-o naraţiune unde faptele iau chipul ideilor. Privirea şi judecata romancierului reconstituie o lume, lume concretă, pulsind de viaţă, atît,prin realismul intuiţiei, cit şi prin adevărurile morale şi istorice reactualizate. Romanul istoric posedă o enormă disponibilitate de a vorbi conştiinţei : trecutul este rememorat, reclasat în funcţie de prezent, de posibilitatea romancierului de a regindi realitatea, de a-i acorda o nouă tinereţe. Memoria documentelor este activizată. Romanul re­creează o realitate, devine o voce a istoriei, dar mai ales redescoperă subteranele ei necunoscute, relaţiile dintre ea şi individ. Procesul nu dispreţuieşte vul­nerabilitatea memoriei cînd este vorba de a recupera din istorie destinul unei epoci, al unui personaj, tragicul, de a reciti contextul cu ochii prezentului. Succesul neobişnuit de care se bucură in lume romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco este un semn că istoria oferă teme extraordinare, că ea nu şi-a inchis niciodată graniţele, drumul spre adevăr, că istoria poate şi trebuie să fie mereu reactualizată, interogată, ca să devină o Bibliotecă a Lumii, o carte de iniţiere în marele mecanism al vieţii. Me­moriile lui Hadrian, aparţinind Marguerite­ Your­­cenar, sunt încă o dovadă a revitalizării roma­nului istoric, a extraordinarei lui valori în con­temporaneitate. Istoria şi destinul unui timp nevindecat de erori, cataclisme, există un naraţiune copleşitor de real, de autentic. Memoria lor este reînviată. Romanul actualizează un mit, retraducîn­­du-i viaţa, semnele rămase să supravieţuiască pînă în prezent. Totul însă este condiţionat de valoarea interogaţiei, interpretării, de ceea ce orizontul roman­cierului restituie modernităţii ca literatură autentică, durabilă estetic. Estetica romanului istoric nu poate face abstracţie de originalitatea interpretării faptelor, de putinţa de a le sincroniza cu ideea de eveniment actualizat, de participare la viaţa unui trecut ce nu şi-a pierdut memoria şi semnificaţiile, de caracterul de Carte de învăţătură care ne poate fi şi azi o iniţiere în lumea puterii sau a iubirii, a frumuseţii şi a valorilor morale. Este şansa romanului istoric de a fi, de a nu trăda istoria, memoria şi miturile ei neameninţate de anoni­mat. A interpreta şi a regăsi lumea unui trecut sunt şi pentru Marguerite Yourcenar adevăruri ale retoricii romanului istoric modern : „Cei care aşează romanul istoric intr-o categorie aparte uită că romancierul nu face decit să interpreteze, cu ajutorul procedeelor vremii sale, un număr de fapte aparţinind trecutului, amintiri conştiente sau nu, personale sau nu, ţesute din aceeaşi materie ca şi Istoria. Ca şi Război şi pace, opera lui Proust este reconstituirea unui trecut pierdut. Romanul istoric de la 1830 cade, este adevărat, în melodramă şi foileton de capă şi spadă , nu mai mult decit sublima Ducesă de Langeais sau uimitoarea Fată cu ochii de aur. Flaubert reconstituie cu minuţie palatul lui Hamilcar cu ajutorul unor mici detalii ; in acelaşi chip procedează şi cu Yonville. In vremea noastră, romanul istoric, sau ceea ce din comoditate s-a admis să fie numit astfel, nu poate fi decit scufundare intr-un timp, regăsit, luarea in stăpînire a unei lumi interioare“. T­ERITORIILE romanului istoric românesc de azi sînt recucerite şi va­lorificate mai cu seamă de o nouă generaţie de roman­cieri, foarte înzestraţi, foarte disponibili să re-creeze o nouă retorică a genului. Nu le lipseşte informaţia documentară, accesul la arhive, talentul, ideile, pu­terea de creaţie, intuiţia fenomenului istoric în raport cu mitul omului secolului XX, cu şansa lui reală de a nu renunţa la arhetipuri, la o filosofie a primor­dialului regăsit. Distanţîndu-se de formula tradiţio­nală, reprezentată, să zicem, de Mihail Sadoveanu sau Camil Petrescu, ei regîndesc marile evenimente ale istoriei naţionale din punctul de vedere al actualităţii, al prezentului. Regăsirea trecutului în oglinzile pre­zentului traduce o atitudine de natură să ne facă să înţelegem altfel romanul istoric. Interogaţiile din roman se nasc dintr-o profundă, reverberantă conşti­inţă a istoriei. Puterea, voinţa de putere, iubirea, conştiinţa participării la o lume, mutaţiile provocate de fluxul şi refluxul gîndirii istorice, definesc o poeti­că a angajării, o tranşantă atitudine faţă de realitate. Romancierul nu urmăreşte să desăvîrşească o poetică a scriiturii în sine, ci o retorică a realităţii trăite, unde timpul istoric se sincronizează cu universul româ­nesc. Actualizarea evenimentelor este regăsirea timpu­lui, stăpînirea lui estetică, întemeierea imaginarului, textului, purtind cu sine durata fiinţei istoriei. Noua generaţie de scriitori — Eugen Uricaru, Mihai Sin, Alexandru Vlad, Gabriela Adameşteanu, Mircea Ne­­delciu, Vasile Sălăjan, Tudor Dumitru Savu ş.a. — gîndeşte istoria românească în­­ relaţie cu vocile ei autentice, cu existenţa trecutului, cu miturile ei încă neexplorate epic. Perspectiva e a interogaţiei lucide, totalizatoare. Interpretările sintetizează o realitate, vorbesc de o epocă, de personaje recunoscute, recupe­rează valorile, motivează eşecurile, deconspiră feno­mene ale unei societăţi intrate în criză. Romanele sunt radiografii ale conştiinţei morale, riguroase sce­narii ale unui timp revolut, făcut să depună mărturie in faţa destinului. De fapt, noutatea romanului istoric românesc de azi trebuie descoperită şi in tratamentul cu care proza­torii deceniului opt şi nouă judecă istoria ca fenomen moral, în ce chip ei clarifică şi explică estetic natura relaţiilor umane, legile morale nerespectate care au produs în spaţiile istoriei drame, agresiuni neobiş­nuite. Rememorarea şi sancţionarea lor se produce în numele unui destin, al unei condiţii istorice drama­tice. Realitatea este reconstituită după un cod moral inflexibil, unde ideea de adevăr are întîietate. Prin­cipiile morale condiţionează o nouă analiză a faptelor, o nouă reevaluare a actelor produse de-a lungul isto­riei naţionale. Romanul se deschide adevărului, face din adevăr o sinteză a semnificaţiilor. Iradiaţia ideilor păstrate în sacralitatea miturilor cunoaşte un proces de integrare cu sensibilitatea modernă. Destinul istoriei se oglindeşte tot mai limpede şi mai pregnant în destinul literaturii. Romanul rivalizează cu istoria. El îşi cucereşte tot mai mult dreptul de a vorbi despre violenţa şi injustiţiile istoriei. Romanul istoric se transformă din dialog cu lumea, în proces, în rechizi­toriu, în recurs critic. Vocaţia literaturii creează o alianţă cu destinul istoriei. Romanul istoric actual face lumină asupra unor fenomene de iraţionalism în isto­rie, de coşmar şi de delir întreţinute de un despotism absolut, de o grandomanie fără măsură, focare ale dispreţului total faţă de logica istoriei, faţă de valorile ei fundamentale. Spiritul în care romancierii tratează aceste teme, obsesii, culpabilităţi , al conştiinţei morale ameninţa­te. Mitul puterii nu s-a născut dintr-un orgoliu, ci din voinţa de a domina, de a impune tirania, falsele valori, un climat de teroare, de umilinţe, promovînd sistematic şi abuziv legile morale inchizitoriale. Roma­nul lui Mihai Sin. Schimbarea la faţă readuce în actualitate o istorie nu prea îndepărtată de noi, privită şi interogată din punctul de vedere al puterii tiranice, totalitare, care a dus Germania la prăbuşire, la dezas­tru moral şi material. Romane ale istoriei naţionale sunt cărţile lui Eugen Uricaru (Aşteptindu-i pe învingători, Memoria, 1784 — Vreme in schimbare). Stăpînirea de sine nu este numai un roman de dragoste, ci unul al istoriei, al adevăru­lui rostit cu arta unui excepţional interpret. Alexandru Vlad (Frigul verii) schimbă cu totul perspectiva asupra războiului. Realitatea este altfel înfăţişată, altfel sunt înţeleşi adversarii Realismul percepţiei este un acord cu lumea regindită, cu sensurile ei. Personajele, satul ameninţat, terorizat, adus să decidă în momente de criză, trăiesc istoria sub lumina adevărului. Experien­ţa războiului polarizează în naraţiunea lui Alexandru Vlad situaţii tragice. Este justificată poziţia eroilor, se recreează o altă imagine a războiului, cu totul realistă. Interpretarea romancierului exclude conven­ţionalul, conflictele false, dă alt înţeles cauzelor declanşării ostilităţilor. Totul este narat in funcţie de realitatea transformată de trecut in memorie, în mit. Alexandru Vlad nu suprasolicită documentul, ci îi valorifică stratul de eveniment trăit, extrage din el simbolurile, spiritul epocii. Romanul e memorabil prin noua viziune propusă, susţinută de idei originale, de o ficţiune ce pune în evidenţă o lume neînvăţată să-şi abandoneze legile morale, să fie duplicitară. Romanul istoric românesc de azi, interpretînd şi regăsind viaţa istoriei, reconstituind cu realism un trecut din perspectiva actualităţii, o memorie din miturile ei, a intrat într-un timp al rodului. Zaharia Sângeorzan ELENA UȚA CHELARU : Portré. Patria Oglinzile ochilor noştri strălucitoare ca trupurile grele ale eroilor vor lumina întinderea nesfirşită a Victoriei in sufletele pe care ni le-am ştiut din trecutul lumii izvorind : oamenii işi închipuie arderea ca pe-o intrare in infinita cetate numită patrie Să nu coborim in patrie ca-n marea albastră a unui cuvint să nu obosim murmurind poezia acestei păduri cum intrebind dincolo de hotarele melancoliei mă bucur ca un copil şi trăiesc efemerul adevăr din seminţe ; iată de ce aştept mereu să răsară din palmele mele un oraş cu străzi inundate in linişte.. Cum numai fintinile au in respiraţie sensul intimplărilor prin care au trecut oamenii pâmintului, cum numai copiii cunosc secretul acestui etern ceremonial , marea desenindu şi portretul pe umbrele pescăruşilor cum aceşti corăbieri navighează necunoscuţi spre depărtările cuvintelor seara intilnindu-şi strămoşii cum împrumutăm din zborul nostru statornicului fiu pe care eroii latinităţii coboară in corăbiile de piatră consemnind­­cu gesturi voievodale unirea acestor intime revoluţii, acestor cimpii invadate de rosturi, de izvoare, de timp, cum suntem­ fermi amintindu-ne de istorie, de înalţii, contemplarea cimpiei pare uneori desuetă au trecut toţi bărbaţii spre­ aceeaşi ţară şi-acum se rotesc in jurul fintinii ca-ntr-un străvechi ritual. Ion Popescu Drumul de raze Tinereţea ca o alergare cu un picior in caleaşca inundată de curcubee. Zădărnicie a iubirii cu vedenii albastre Nu ştii cum şi dintr-o dată te trezeşti legănat în serinciobul de farmec al zorilor. Pur şi simplu. Ceaţa devine sticloasă, cuvintele de fiecare zi se desfac din ce in ce mai uşoare, flori de cais. Şi e bine. Trebuie să se fi petrecut un miracol, iţi spui privind orizontul in apa limpede a uimirii. Vezi armele dulci ale primăverii. Tolba cu săgeţi lu­minoase, armura de muguri, lancea scinteietoare a ploii. Zimbeşti. Dimineaţa ţi se topeşte moale în braţe, caldă şi bună ca o iubită. In depărtări vezi strălucind focul de artificii al visu­lui. Acuma ştii. Cu siguranţă eşti tinăr. Din moment ce prin sirma ghimpată a indiferenţei iţi surid iluminaţi primii lăstuni, începi să te bucuri. Pentru că vei călători pe roţile de azur ale vintului. Pe drumul de raze, hăt in văzduh. Iţi pui pălăria cu vişini, îmbraci mult prea largul palton de zefir şi o porneşti fluierind. Silvia Chiţimia România literară 3

Next