România literară, ianuarie-martie 1988 (Anul 21, nr. 1-14)

1988-01-01 / nr. 1

Înaltul ideal D­E FIECARE DATĂ cînd încer­căm Să medităm asupra sensu­rilor literaturii, gîndul se opreşte la funcţia majoră a acestei fascinante şi neliniştitoare îndeletniciri a spiritului omenesc de a constitui o parte din me­moria vie a istoriei, din vraja care face posibilă oprirea clipei în loc, transformarea efemerului în eternitate şi durabilitate, în ultimă instanţă , de a fi unul dintre mijloacele în măsură să confere nemurire omului. Pentru că, situînd în centrul ei omul, literatura la chipul acestuia, dobîndeşte trăsă­turile lui, în marea încordare şi luptă de a căpăta identitate inconfundabilă în timp, se pătrunde de faptele sale şi, mai ales, îşi trage izvoarele din for­ţele sale sufleteşti, eterne, dar, totodată, cu deter­minante specifice de la o epocă la alta. Privim astăzi, în al patruzecilea an al Republicii, sub un arc de timp generos deschis între acel hotărîtor 30 decembrie 1947 şi recenta Conferinţă Naţională a partidului, realitatea lumii noastre, prin prisma nenumăratelor fapte de istorie revoluţionară, operă a întregului popor român. Jur-împrejurul nostru, această epocă nouă, zidită de muncitori, de ţărani, de intelectuali, îşi trimite spre viitor mărturiile ei cele mai directe şi concrete : oraşe noi, sate prefă­cute în substanţa lor, fabrici, uzine, instituţii ale ştiinţei, învăţămîntului, culturii... O vastă lucrare omenească ale cărei repere contemporane, acumu­late în patru decenii de efort multiplu, nu o singu­ră dată trebuind să răspundă la întrebări proprii cu soluţii originale, de atîtea ori răzbătind prin aspre dificultăţi, plătind tribut avînturilor neacoperite de posibilităţi sau traversînd vămile prea puţinei ex­perienţe, dar biruindu-le, situează azi România între ţările cu izbînzi decisive pe calea desprinderii din înapoiere şi modernizarea esenţială a întregu­lui cadru material al vieţii. România noastră cea frumoasă — şi frumoasă ne este patria — are azi dreptul la calificativul de ţară racordată la circuitul progresului tehnic, in­dustrial, ştiinţific, de spaţiu în care se creează în competiţie cu ţările înaintate ale lumii, sub aspec­tul civilizaţiei materiale şi spirituale. Documentul, cronica de zi cu zi din biografia de muncă a oame­nilor care au fost şi sunt creatorii acestui edificiu complex — ţara de azi — se vor deschide viitoru­lui cu forţa lor probatoare despre ceea ce trebuia înfăptuit şi cum s-a dat formă imperativelor pri­vind prezentul imediat sau viitorul. Cu alte cuvinte, cum s-au aşezat temeliile, ce material s-a pus în ziduri, în ce fel s-au încheiat acoperişurile casei noastre, „mesaje“ de constructori transmise de la o generaţie către cealaltă, cu scopul firesc de a-i oferi posibilitatea să înţeleagă ce moşteneşte şi cum poate crea mai bine mîine decît azi. D­AR alături de această „memo­rie“ transmisă prin tot ceea ce ne înconjoară, lîngă scrisul de arhivă, literatura română contemporană trimite zilei de mîine docu­mentul ei specific. Acest document vorbeşte viito­rimii despre oamenii celor patru decenii de Repu­blică, înfăţişîndu-i în ceea ce au esenţial, definito­riu , sentimentele, trăirile, avînturile, visele, reu­şind, astfel, prin cărţile revelatoare — şi multe sînt cărţile de referinţă pentru literatura română scrise în ultimii patruzeci de ani —, să decupeze din lungul drum al devenirii noastre umanitatea vie care a construit România socialistă. O umanitate care, ilustrată de atîţia eroi puternici, în romane, povestiri, nuvele, piese de teatru, în vibraţiile poe­melor, şi-a afirmat, în tot ce a înfăptuit, că pentru ea, aşa cum spune Homer, „nimic nu e mai dulce decît patria şi părinţii“. Dragostea de ţară, iată sentimentul fundamental care uneşte într-o singură familie toţi eroii litera­turii române postbelice — muncitori, ţărani, oameni ai laboratoarelor sau artei, angajaţi, cu în­treaga lor existenţă, în înnoirea patriei străbune. Un patriotism fierbinte şi concretizat în faptă, un patriotism legat nemijlocit de profunda şi paşnica apărare, prin făurirea progresului, a nevoilor şi neamului, ca să ne ducem cu gîndul la unul dintre sensurile celebrului vers al lui Eminescu. Recon­strucţia, renaşterea, redimensionarea, materiali­zarea ideii îndrăzneţe şi atît de imperios necesare au fost posibile numai prin această inepuizabilă participare afectivă, emoţională, întîlnită în istoria popoarelor în epocile de răscruce. De la proza de tinereţe a lui Marin Preda, la „Scrinul negru“ al lui Călinescu, de la poemele lui Labiş pînă la ale lui Nichita Stănescu, de la romanele lui D.R. Po­­pescu, pînă la prozele celor mai tineri autori de teatru sau nuvele, creaţia literară actuală consti­tuie un adevărat seismograf al marii angajări de suflet a oamenilor de toate profesiile şi generaţiile, de-a lungul a patruzeci de ani, în social, în politic, în complexa problematică a Cetăţii. Este aici una dintre cele mai emoţionante­„explicaţii“ pentru oricine va încerca să afle cum a fost posibilă această densitate de fapte într-un timp istoric re­lativ scurt : dăruirea sufletească, participarea — adesea ridicată la altitudinea eroicului —, tenaci­tatea bazată pe reflecţia lucidă că a sosit şi pentru România ora hotărâtoare de a se afirma aşa cum este ea în realitate, că numai angajarea decisă şi deplină poate da sens major, de etapă hotărîtoare, timpului pe care-l trăim. Pe fondul vast al dragostei de patrie, literatura noastră contemporană a surprins, în atîtea din operele sale, ceea ce este caracteristic pentru acest popor. A pus în pagină de carte mărturii despre demnitatea sa, despre inteligenţa şi hărnicia lui, despre capacitatea de a se evalua în contextul propriei deveniri, dar şi în raport cu exigenţele lumii contemporane. O umanitate activă, talentată, responsabilă, meditativă, analitică răzbate din cele mai bune cărţi ale acestui timp. O lume modernă, capabilă de hotărîri complexe, în stare să se con­centreze, cu inspiraţie, la punerea lor în practică. O omenire care, conexată la circuite universale, deschisă, atentă la configuraţia lumii din acest sfîrşit de mileniu, nu încetează să-şi păstreze iden­titatea naţională proprie, rămîne ea însăşi, regă­­sindu-se echilibrat în şirul strămoşilor, ca şi în temperaturile şi dilemele timpului. Sub acest aspect, meritul literaturii noastre este, mai cu seamă în ultimele două decenii, de a fi găsit con­cordanţa de expresie cu o lume românească mo­dernă reală, de a fi corectat imaginile idilice, atît despre trecut, cît şi despre prezent, de a fi adus în graiul artei de valoare, viaţa adevărată, cu valo­rile ei omeneşti durabile, cu întrebările, răspunsu­rile, înfăptuirile sau erorile unei omeniri autentice. Literatura de azi transmite cititorului de mîine adevărul viu că oamenii din care s-a născut au fost eroi în măsura în care au fost oameni ; că şi-au dobîndit înaltele atribute de oameni ai acestei epoci în măsura în care şi-au asumat ipostazele multiple ale eroismului ei. D­EFININD ţelurile programatice ale construcţiei spirituale ale timpului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea : „Vrem să creăm un om drept, un om cinstit, un om care să se preocupe şi de el şi de semenii lui, care să înţeleagă că solidaritatea so­cială este condiţia dezvoltării naţiunii, condiţia in­dependenţei, bunăstării şi fericirii“. In al patru­zecilea an al Republicii, acest îndemn al secreta­rului general al partidului răsună din nou, cu va­loarea lui însufleţitoare, de la tribuna Conferinţei Naţionale a P.C.R., consfinţind aceeaşi misiune înaltă încredinţată literaturii — de a se implica în timpul pe care-l trăim, în dublă calitate : să parti­cipe la înzestrarea omului României de azi cu va­lorile spiritual-morale cele mai profunde, să dea mărturie despre el, prin opere care să înfrunte timpul. O mărturie care, aşa cum se desprinde şi din cuvîntarea rostită de tovarăşa Elena Ceauşescu la sesiunea solemnă a Marii Adunări Naţionale, consacrată sărbătoririi celor patru decenii de la proclamarea Republicii, are argumentul muncii, luptei eroice a unui întreg popor, al capacităţii sale de a fi transformat din temelii configuraţia social­­economică a patriei. Cu conştiinţa că aparţine acestui prezent, literatura română se îndreaptă că­tre viitor deschisă, cu toate forţele ei, înaltului şi statornicului ideal al slujirii patriei şi poporului român. Ea îşi exprimă, astfel, însăşi raţiunea de a fi. Platon Pardou REPUBLICA — pictură de Elena Greculesi ( ^ Triptic la vîrsta Republicii Poporul El, singurul in stare sâ ţină cer pe umeri Şi-n linişte să-şi toarcă fuioarele de dor, El, singurul pe care nu-i chip să poţi să-l numeri De cite ori incape cu virsta-n Tricolor El, singurul aproape de toată rinduiala Dintre pereţii zării, pe care i-a zidit indestulind cu singe şi lacrimi tencuiala înfăţişării sale prin starea de rodit El, singurul puternic şi păstrător de nume - Cu toată vămuirea de care-a fost păscut­­ El, singurul destoinic sâ dea de veste-n lume Că stă de veghe vieţii şi Doinei sale scut. El, singurul părinte a tot ce-a fost să crească Din ploaia de seminţe căzute pe cimpii, El, singurul hotarnic la viţa românească, Pe calea nemuririi, trecută spre copii. El, singurul stăpânul şi braţul faptei sale Din veacurile toate urcate find pe rind El, singurul, Poporul, cu palme colosale Cuprinde libertatea speranţelor din gind. Stema Al fiecărui gindul şi a tuturor lucrarea Pe temelii rotunde, la casa cu iubiri Spre-a cărei devenire n-a fost de fun cărarea Nici fără ploi de lacrimi lumina din priviri. Republica se-arată la-nfăţişare, nouă, Celor cuprinşi in stemă, cu harul omenesc, Prin cei zidiţi sub ţară sau prefăcuţi in rouă, Spre zilnica-mplinire de cuget românesc Sunt laolaltă strinse cu bunul viu de spice Străbunele îndemnuri şi faptele de azi Şi nici o stea fierbinte nu poate să mai pice Din bolta sprijinită cu mari păduri de brazi. Lumină din lumină şi griu din griu răsare Pe-această vatră vie unde muncim şi stăm Şi unde, după datini, îndrăgostiţi de soare Doar pentru pacea piinii ne-a fost să tot luptăm. Cea mai de preţ oglindă a-nfăţişării noastre Şi-a tot ce incă-n visuri işi pregăteşte chip E-această dreaptă stemă, cu adincimi albastre In care-ncap şi munţii şi firul de nisip. Tricolorul Eternul griu al piinii purtind pe-o timplă mnişti Şi pe o alta macii jertfiţilor părinţi Ni-i dat să ne numească apărători de linişti Şi născători de stele pe vetrele fierbinţi. Din trei culori pe care izvorul nemuririi Ni le-a trecut in şirul de vieţi fără apus S-a plămădit întregul din flamura Unirii Prin care spunem lumii tot ce avem de spus. Urzeală de fiinţă, de dor şi de sudoare, De cintece de leagăn, de singe şi de flori, Prin steag ne punem nume şi dragostea ne doare Şi ne-mpletim destinul cu naşterea de zori. Prin steag avem tăria sâ înfruntăm şi gerul Care-şi mai lasă urma căderii printre ani Fiindu-ne in fire sâ sprijinim şi cerul Cu înfrăţite braţe de ctitori suverani. Prin steag purtăm de grijă la fiecare piine - Cu m­iştile-albastre şi purpuriii maci - Aşa cum poartă grija, către mereu alt mii­e, Republicii-n lucrare, supremul său Cirmaci. George Ţărnea _____________________________________________­ România literară 3

Next