România literară, aprilie-iunie 1989 (Anul 22, nr. 14-26)

1989-04-06 / nr. 14

în spiritul Expunerii la Plenara C.C. al P.C.R. Tradiţie, modernitate, iubire de patrie XISTA un sentiment tulburător şi adine, in opera fiecărui mare crea­tor, acela al iubirii de patrie, pe care il vom perce­pe întotdeauna ca pe adevăratul nucleu propulsator de energii în configurarea unei personalităţi cu ade­vărat reprezentative in domeniul artelor. Declarată sau nu, iubirea de patrie, iubirea faţă de poporul din care s-au născut, există la Dante, există la Shakes­peare, există la Goethe şi Puşkin, la Victor Hugo şi Rabindranath Tagore, la Whitman şi Garcia Lorca şi nu mai puţin la Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Liviu Rebreanu, la George Enescu şi Brâncuşi, ca să dăm cite un exemplu şi din domeniul artelor sau al mu­zicii. Şi ce sunt acele mari poeme, ale omenirii în­tregi de-acum, Iliada şi Odiseea, decit, în primul rînd, adinea, necuprinsa iubire a lui Homer faţă de tra­diţiile şi idealurile grecilor din vremea sa şi din toa­tă vremea de pildă la el, care ne impresionează şi pe noi astăzi. Din nimic nu se naşte nimic, şi, ca să existe în adevăratul înţeles al cuvîntului, orice operă de artă adevărată se-ntrupează dintr-o mare iubire faţă de tradiţie şi prezentul unui popor, în care sunt incluse la un loc bucuriile şi durerile, eforturile, jertfele, sa­crificiile întru propria devenire, ale acelui popor, idealurile şi biruinţele sale, de-a lungul şirurilor de generaţii, urcind către noi din vremuri imemoriale. Scriitorul, artistul in general, nu se prezintă singur în faţa omenirii, oricit geniu creator ar avea. Din contră, cu cit forţa sa creatoare este mai mare, cu atit sinteza fiinţei unui neam întreg („osemintele văr­­sate-n mine“ — Arghezi) este mai puternică, mai personală şi deci inconfundabilă in plan naţional şi universal. Eminescu, cel mai cuprinzător spirit al ro­mânilor, nu numai că se situa în această poziţie, cind îşi scria opera, dar ţinea să-şi exprime credinţele in această privinţă, tranşant, tăios chiar, fie cind dis­cuta adevăratele valori literare, in contextul epocii sale, fie cind se referea la cultură şi istorie, în ge­neral. „Credem că nici o literatură puternică şi ge­neroasă, capabilă să determine spiritul unui popor — scrie el, prezentind «Novelele din popor» ale lui loan Slavici — nu poate exista decît determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor, înteme­iată adecă pe baza largă a geniului naţional. Aceas­ta nu este adevărat numai pentru literat, ci se apli­că tot atit de bine la legiuitor, la istoric şi omul po­litic. Nu acel legiuitor va fi însemnat, care va pla­gia legi străine traduse din codicile unor ţări depăr­tate ce au trăit şi trăiesc in alte împrejurări, ci cel ce va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale o dă pro­blemelor în materie“. Şi mai departe : „Fără îndo­ială, există talente individuale, dar ele trebuie să in­tre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent“. In concordanţă cu aceste credinţe ce au valoare de legi imuabile­ in domeniul creaţiei, dar şi al vieţii, în general, concluzia polemică, prin excelenţă emi­nesciană, faţă de „pătura suprapusă de plebe“ din România acelor vremuri, precum şi adeziunea fără rezerve a marelui poet la operele autentice ivite „din popor“ sînt pline de înţelesuri şi scriitorul român n-ar trebui să le uite nicicînd, cu atit mai mult cu cît timpul de mai bine de un secol de cinci au fost scrise aceste rînduri le-a confirmat cu asupra de măsură valabilitatea. „Ceea ce face meritul scrieri­lor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane — scrie Emi­nescu — nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, in mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, re­flectă tinereţea etnică, curăţenia de moravuri, seninul neamului românesc“. A căuta cu fervoare şi credinţă tinereţea etnică a poporului român, a sonda în adine, dincolo de efe­mer şi nesemnificativ, în fiinţa lui adevărată, a pune în valoare „curăţia de moravuri“ şi „seninul neamu­lui românesc“, tradiţiile şi idealurile sale cele mai înalte, cred că reprezintă raţiunea de a fi a orică­rui artist de pe aceste meleaguri. S -AR putea face observaţia, însă, că aceste daruri sunt bune şi adevă­rate, desigur, dar ele s-ar referi numai la un anu­mit tip de literatură, şi anume la cel de esenţă tra­diţională, o literatură radical modernă, total înnoi­toare, ar scăpa, prin insuşi modul ei de a fi, unor asemenea legi. Ipoteză seducătoare, fireşte, pe care nu o dată curentele de avangardă şi-au bazat de­mersurile. Să crezi că odată cu tine lumea întreagă se naşte din nou, nu-i puţin lucru ! Şi totuşi... Toa­­­­te marile momente de înnoire, adevărată şi substan­ţială, ale literaturii, nu s-au produs in afara tradi­ţiei. In configurarea nou creată, a oricărei arte au­tentice, s-aud sunete vechi de cind lumea, distilate, desigur, în alambicurile complexe şi mereu mai so­fisticate, şocante chiar, ale noilor epoci, cu repre­zentări particulare, cu totul personale, argumentate de marii creatori ai epocilor respective. Aşa după cum, în fiecare dintre noi, fiinţe unice, irepetabile şi inconfundabile, urcă din adincimile necunoscute ale strămoşilor noştri, panglica aceluiaşi sînge purtător de viaţă adevărată, în fiinţa fiecărei opere noi, este prezentă într-un mod cu totul aparte, cîteodată chiar foarte greu de recunoscut, exact acea parte care a fost mai bună şi mai adevărată în fiinţa operelor an­terioare, în fiinţa operei noi piere ce a fost mai pu­ţin adevărat, mai nesemnificativ din opera veche, ră­­mînînd tocmai ceea ce reprezintă substanţa, punctul de coincidenţă al capodoperelor, atit de diverse ca modalitate de expresie, ale unei literaturi, aflindu-se, nu întimplător, in formele originare din care litera­tura respectivă face parte. T. S. Eliot, unul dintre cei mai de seamă înnoitori ai limbajului poetic din seco- lul nostru, a demonstrat acest lucru atit prin reali­tatea operei sale literare, cit şi prin comentariile care, nu o dată, s-au referit la tradiţie ca stimulatoare a noilor energii creatoare. Iată ce spune marele poet modern : „Tradiţia e ceva cu o semnificaţie mult mai largă. Ea nu poate fi moştenită şi, dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobîndeşti printr-o grea strădanie. Ea presupune, în primul rind, un simţ al istoriei de care, aş spune, cu greu s-ar putea lipsi cineva pentru a rămîne poet dincolo de vîrsta de douăzeci şi cinci de ani ; iar simţul istoriei presupune perceperea tre­cutului nu numai ca trecut, dar şi ca prezent ; sim­ţul istoriei te obligă să scrii avind nu numai gene­raţia ta în sînge, dar şi sentimentul că întreaga li­teratură europeană de la Homer şi, în cuprinsul ei, întreaga literatură a ţării tale au o existenţă simul­tană şi alcătuiesc o ordine simultană. Acest simţ al istoriei — care este simţul atemporalului şi al tem­poralului totodată şi, de asemenea, al temporalului şi al atemporalului în unitatea lor — este ceea ce îl face pe scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin con­ştient de locul lui în timp, de propria lui contem­poraneitate. Nici un poet, nici un artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur“. In fond, asumarea tradiţiei înseamnă asumarea în­tregii istorii, a întregii fiinţe a poporului din care faci parte. Dincolo de expresia puternic individuali­zată a operei fiecăruia dintre ei, găsim acest adevăr întruchipat la Eminescu, Blaga, Arghezi, Creangă, Sa­doveanu, şi nu mai puţin la Marin Preda sau Nichita Stănescu. IVT­AI încăpăţînată chiar decit opera artistică, realitatea vieţii de zi cu zi, în ciuda fenomenelor de înnoire rapidă şi esen­ţială, păstrează şi dezvoltă cu o adevărată înţelep­ciune legile esenţiale ale tradiţiei, urmîndu-le cu sfin­ţenie matca. Am putut constata, de curînd, încă o dată acest lucru, într-una din localităţile total în­noite ale ţării, la Orşova. Observatorul atent al impetuoasei dezvoltări eco­nomico-sociale româneşti contemporane ştie că pen­tru construirea Hidrocentralei, cît şi pentru moder­nizarea Porţilor de Fier ale Dunării, un întreg oraş, vechea Orşovă, a trebuit să fie strămutat, in confi­gurarea noii geografii vatra sa tradiţională intrînd sub incidenţa apelor. într-un timp record, s-a con­struit un oraş nou, elegant, confortabil, cu case şi industrii bogate, cu străzi aliniate, străjuite de flori, o adevărată staţiune de agrement cu un pregnant aer de modernitate. La o privire fugară, ochiul ne­avizat ar putea rămîne mirat de aerul aşezat, de respiraţia adincă de statornicie a noului născut, de puternica sa încredere în sine. De unde vin ? Sim­plu : sub straiele noi, moderne şi frumoase ale noii localităţi se simt rădăcinile. Rădăcinile adevărate ale vieţii ! Un film documentar, aspru, eroic, al regizo­rului Constantin Vaeni, „...Şi apoi s-a născut oraşul“ rememorează momentul despărţirii oamenilor de vechiul oraş şi naşterea noului oraş. Un film artistic pentru copii, al regizorului Mircea Moldovan, îşi dea­pănă primele secvenţe în sinul generos şi însorit al oraşului nou. întîmplarea a făcut să văd aceste fil­me legate unul de altul, în sală, eroi de film, dar şi eroi ai vieţii, oamenii oraşului Orşova, ei înşişi mai curaţi, mai adinei şi mai adevăraţi ca oricînd. Aveau ochii aburiţi de lacrimi şi feţele luminate de o mare mindrie şi o mare conştiinţă a puterii de sine, pe care numai la adevăraţii învingători le mai vezi. Sim­ţeam din toată atitudinea, din toate planurile în­drăzneţe, de azi şi de mîine, pe care şi le făceau împreună cu destoinicul primar al oraşului lor. Con­stantin Negulescu, pentru ei, dar şi pentru copiii lor — simţeam şi vedeam cu adevărat că istoria le apar­ţine. Unde se termină realitatea şi unde începe arta ? mă întrebam. Nu cumva literatura, arta adevărată reprezintă tocmai memoria esenţială a fiinţei unui popor, în care se află înglobată şi clipa prezentă, dar şi lungul şir al clipelor trecute, devenite tradiţie şi istorie, şi de unde putem arunca o privire mai age­ră spre viitor ? Iar dintre aceste două realităţi ge­mene — literatură şi viaţă — literatura, în mod si­gur, este aceea care rămîne pururi datoare vieţii, cu o mai mică sau mai mare necuprindere. Datorie care, desigur, în ultimă instanţă, tot scriitorului îi revine. Iubirea faţă de patria şi poporul din care s-a năs­cut, înţelegerea din adine a acestora, intrarea „cu rădăcinile în pămintul, nn modul de a fi al poporu­lui său“ este, fără îndoială, — ni-l reamintim pe Emi­nescu — singura cale a scriitorului pentru a se achi­ta de această supremă datorie şi „pentru a produce ceva permanent“. Petre Ghelmez — înmiresmat. Du-te, inimă şi întreabă ! Ştiu, ştiu in viitoarele mere ale livezii ca în nişte oglinzi Aş putea zări feţe de copii şi bătrini, amestec de Şi tristeţe, Iar in picăturile dese de ploaie simburii cu care Trăieşte. Adevărul e că de citeva nopţi aud paşi nevăzuţi Şi o lumină sărind din pom in pom, oprindu-se intr-un Tîrziu Pe fila-mi albă, Incercînd să-mi scrie. A TREIA (RĂSPUNSUL) Acum dacă vintul s-a mai potolit şi crengile din­­ fierbere Şi iarba işi înaltă umbra pe trupul tău pină la inulţimea Anilor, nu imi rămine decît să întreb Mina ascunsă ce a lucrat uimitor zilele-acelea Cum poate fi atit de plină de iubire... Frumoasa răzvrătire In cercuri, sub lumina lunii mă-ncearcă Şi tace, tace Iar peste-un timp al ei Livada înfloreşte, ne inundă Cu mii de luminiţe mirosind Intr-un răspuns. v _______| în livezi INTIIA (MUZICA VERDE) întins stau in noapte, ascult vintul umed şi călduţ, Trezitor de muguri, zbătîndu-se cu aripile prinse in Muzica verde ce răsare acum luminează o parte a Ea incepe să se mişte inspre înalt lepădindu-şi pielea de iarnă Şi o ciudată căldură dacă te nimereşti acolo atunci te împresoară. Miinii ascunse ce lucrează i se simte emoţia şi absolutul, Nesfirşit exod de seve luptă să alunge somnul. întins in noapte privesc cum norii se opresc deasupra ei, intr-o înţelegere tăcută a răzvrătirii La care neputind să adorm, ascultind vintul, dintr-odată Devenind şi eu foc, Sunt părtaş al puterii. A DOUA (SCRIIND) Adevărul e că de citeva nopţi aud o pasăre ce trage din Pămint fire fragede de iarbă. Nu e o obişnuită de-a noastră şi cine ştie ce zări Ca să-şi ridice cuibul din care ţişneşte aerul crengi, livezii, a străpuns prin livadă veselie pasărea Alexandru-Cristian Miloș România literară 3

Next