România literară, aprilie-iunie 1989 (Anul 22, nr. 14-26)
1989-04-06 / nr. 14
în spiritul Expunerii la Plenara C.C. al P.C.R. Tradiţie, modernitate, iubire de patrie XISTA un sentiment tulburător şi adine, in opera fiecărui mare creator, acela al iubirii de patrie, pe care il vom percepe întotdeauna ca pe adevăratul nucleu propulsator de energii în configurarea unei personalităţi cu adevărat reprezentative in domeniul artelor. Declarată sau nu, iubirea de patrie, iubirea faţă de poporul din care s-au născut, există la Dante, există la Shakespeare, există la Goethe şi Puşkin, la Victor Hugo şi Rabindranath Tagore, la Whitman şi Garcia Lorca şi nu mai puţin la Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Liviu Rebreanu, la George Enescu şi Brâncuşi, ca să dăm cite un exemplu şi din domeniul artelor sau al muzicii. Şi ce sunt acele mari poeme, ale omenirii întregi de-acum, Iliada şi Odiseea, decit, în primul rînd, adinea, necuprinsa iubire a lui Homer faţă de tradiţiile şi idealurile grecilor din vremea sa şi din toată vremea de pildă la el, care ne impresionează şi pe noi astăzi. Din nimic nu se naşte nimic, şi, ca să existe în adevăratul înţeles al cuvîntului, orice operă de artă adevărată se-ntrupează dintr-o mare iubire faţă de tradiţie şi prezentul unui popor, în care sunt incluse la un loc bucuriile şi durerile, eforturile, jertfele, sacrificiile întru propria devenire, ale acelui popor, idealurile şi biruinţele sale, de-a lungul şirurilor de generaţii, urcind către noi din vremuri imemoriale. Scriitorul, artistul in general, nu se prezintă singur în faţa omenirii, oricit geniu creator ar avea. Din contră, cu cit forţa sa creatoare este mai mare, cu atit sinteza fiinţei unui neam întreg („osemintele vărsate-n mine“ — Arghezi) este mai puternică, mai personală şi deci inconfundabilă in plan naţional şi universal. Eminescu, cel mai cuprinzător spirit al românilor, nu numai că se situa în această poziţie, cind îşi scria opera, dar ţinea să-şi exprime credinţele in această privinţă, tranşant, tăios chiar, fie cind discuta adevăratele valori literare, in contextul epocii sale, fie cind se referea la cultură şi istorie, în general. „Credem că nici o literatură puternică şi generoasă, capabilă să determine spiritul unui popor — scrie el, prezentind «Novelele din popor» ale lui loan Slavici — nu poate exista decît determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu este adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atit de bine la legiuitor, la istoric şi omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat, care va plagia legi străine traduse din codicile unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc in alte împrejurări, ci cel ce va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale o dă problemelor în materie“. Şi mai departe : „Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent“. In concordanţă cu aceste credinţe ce au valoare de legi imuabile in domeniul creaţiei, dar şi al vieţii, în general, concluzia polemică, prin excelenţă eminesciană, faţă de „pătura suprapusă de plebe“ din România acelor vremuri, precum şi adeziunea fără rezerve a marelui poet la operele autentice ivite „din popor“ sînt pline de înţelesuri şi scriitorul român n-ar trebui să le uite nicicînd, cu atit mai mult cu cît timpul de mai bine de un secol de cinci au fost scrise aceste rînduri le-a confirmat cu asupra de măsură valabilitatea. „Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane — scrie Eminescu — nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, in mijlocul unei corupţii care împreunează în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinereţea etnică, curăţenia de moravuri, seninul neamului românesc“. A căuta cu fervoare şi credinţă tinereţea etnică a poporului român, a sonda în adine, dincolo de efemer şi nesemnificativ, în fiinţa lui adevărată, a pune în valoare „curăţia de moravuri“ şi „seninul neamului românesc“, tradiţiile şi idealurile sale cele mai înalte, cred că reprezintă raţiunea de a fi a oricărui artist de pe aceste meleaguri. S -AR putea face observaţia, însă, că aceste daruri sunt bune şi adevărate, desigur, dar ele s-ar referi numai la un anumit tip de literatură, şi anume la cel de esenţă tradiţională, o literatură radical modernă, total înnoitoare, ar scăpa, prin insuşi modul ei de a fi, unor asemenea legi. Ipoteză seducătoare, fireşte, pe care nu o dată curentele de avangardă şi-au bazat demersurile. Să crezi că odată cu tine lumea întreagă se naşte din nou, nu-i puţin lucru ! Şi totuşi... Toate marile momente de înnoire, adevărată şi substanţială, ale literaturii, nu s-au produs in afara tradiţiei. In configurarea nou creată, a oricărei arte autentice, s-aud sunete vechi de cind lumea, distilate, desigur, în alambicurile complexe şi mereu mai sofisticate, şocante chiar, ale noilor epoci, cu reprezentări particulare, cu totul personale, argumentate de marii creatori ai epocilor respective. Aşa după cum, în fiecare dintre noi, fiinţe unice, irepetabile şi inconfundabile, urcă din adincimile necunoscute ale strămoşilor noştri, panglica aceluiaşi sînge purtător de viaţă adevărată, în fiinţa fiecărei opere noi, este prezentă într-un mod cu totul aparte, cîteodată chiar foarte greu de recunoscut, exact acea parte care a fost mai bună şi mai adevărată în fiinţa operelor anterioare, în fiinţa operei noi piere ce a fost mai puţin adevărat, mai nesemnificativ din opera veche, rămînînd tocmai ceea ce reprezintă substanţa, punctul de coincidenţă al capodoperelor, atit de diverse ca modalitate de expresie, ale unei literaturi, aflindu-se, nu întimplător, in formele originare din care literatura respectivă face parte. T. S. Eliot, unul dintre cei mai de seamă înnoitori ai limbajului poetic din seco- lul nostru, a demonstrat acest lucru atit prin realitatea operei sale literare, cit şi prin comentariile care, nu o dată, s-au referit la tradiţie ca stimulatoare a noilor energii creatoare. Iată ce spune marele poet modern : „Tradiţia e ceva cu o semnificaţie mult mai largă. Ea nu poate fi moştenită şi, dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobîndeşti printr-o grea strădanie. Ea presupune, în primul rind, un simţ al istoriei de care, aş spune, cu greu s-ar putea lipsi cineva pentru a rămîne poet dincolo de vîrsta de douăzeci şi cinci de ani ; iar simţul istoriei presupune perceperea trecutului nu numai ca trecut, dar şi ca prezent ; simţul istoriei te obligă să scrii avind nu numai generaţia ta în sînge, dar şi sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer şi, în cuprinsul ei, întreaga literatură a ţării tale au o existenţă simultană şi alcătuiesc o ordine simultană. Acest simţ al istoriei — care este simţul atemporalului şi al temporalului totodată şi, de asemenea, al temporalului şi al atemporalului în unitatea lor — este ceea ce îl face pe scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin conştient de locul lui în timp, de propria lui contemporaneitate. Nici un poet, nici un artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur“. In fond, asumarea tradiţiei înseamnă asumarea întregii istorii, a întregii fiinţe a poporului din care faci parte. Dincolo de expresia puternic individualizată a operei fiecăruia dintre ei, găsim acest adevăr întruchipat la Eminescu, Blaga, Arghezi, Creangă, Sadoveanu, şi nu mai puţin la Marin Preda sau Nichita Stănescu. IVTAI încăpăţînată chiar decit opera artistică, realitatea vieţii de zi cu zi, în ciuda fenomenelor de înnoire rapidă şi esenţială, păstrează şi dezvoltă cu o adevărată înţelepciune legile esenţiale ale tradiţiei, urmîndu-le cu sfinţenie matca. Am putut constata, de curînd, încă o dată acest lucru, într-una din localităţile total înnoite ale ţării, la Orşova. Observatorul atent al impetuoasei dezvoltări economico-sociale româneşti contemporane ştie că pentru construirea Hidrocentralei, cît şi pentru modernizarea Porţilor de Fier ale Dunării, un întreg oraş, vechea Orşovă, a trebuit să fie strămutat, in configurarea noii geografii vatra sa tradiţională intrînd sub incidenţa apelor. într-un timp record, s-a construit un oraş nou, elegant, confortabil, cu case şi industrii bogate, cu străzi aliniate, străjuite de flori, o adevărată staţiune de agrement cu un pregnant aer de modernitate. La o privire fugară, ochiul neavizat ar putea rămîne mirat de aerul aşezat, de respiraţia adincă de statornicie a noului născut, de puternica sa încredere în sine. De unde vin ? Simplu : sub straiele noi, moderne şi frumoase ale noii localităţi se simt rădăcinile. Rădăcinile adevărate ale vieţii ! Un film documentar, aspru, eroic, al regizorului Constantin Vaeni, „...Şi apoi s-a născut oraşul“ rememorează momentul despărţirii oamenilor de vechiul oraş şi naşterea noului oraş. Un film artistic pentru copii, al regizorului Mircea Moldovan, îşi deapănă primele secvenţe în sinul generos şi însorit al oraşului nou. întîmplarea a făcut să văd aceste filme legate unul de altul, în sală, eroi de film, dar şi eroi ai vieţii, oamenii oraşului Orşova, ei înşişi mai curaţi, mai adinei şi mai adevăraţi ca oricînd. Aveau ochii aburiţi de lacrimi şi feţele luminate de o mare mindrie şi o mare conştiinţă a puterii de sine, pe care numai la adevăraţii învingători le mai vezi. Simţeam din toată atitudinea, din toate planurile îndrăzneţe, de azi şi de mîine, pe care şi le făceau împreună cu destoinicul primar al oraşului lor. Constantin Negulescu, pentru ei, dar şi pentru copiii lor — simţeam şi vedeam cu adevărat că istoria le aparţine. Unde se termină realitatea şi unde începe arta ? mă întrebam. Nu cumva literatura, arta adevărată reprezintă tocmai memoria esenţială a fiinţei unui popor, în care se află înglobată şi clipa prezentă, dar şi lungul şir al clipelor trecute, devenite tradiţie şi istorie, şi de unde putem arunca o privire mai ageră spre viitor ? Iar dintre aceste două realităţi gemene — literatură şi viaţă — literatura, în mod sigur, este aceea care rămîne pururi datoare vieţii, cu o mai mică sau mai mare necuprindere. Datorie care, desigur, în ultimă instanţă, tot scriitorului îi revine. Iubirea faţă de patria şi poporul din care s-a născut, înţelegerea din adine a acestora, intrarea „cu rădăcinile în pămintul, nn modul de a fi al poporului său“ este, fără îndoială, — ni-l reamintim pe Eminescu — singura cale a scriitorului pentru a se achita de această supremă datorie şi „pentru a produce ceva permanent“. Petre Ghelmez — înmiresmat. Du-te, inimă şi întreabă ! Ştiu, ştiu in viitoarele mere ale livezii ca în nişte oglinzi Aş putea zări feţe de copii şi bătrini, amestec de Şi tristeţe, Iar in picăturile dese de ploaie simburii cu care Trăieşte. Adevărul e că de citeva nopţi aud paşi nevăzuţi Şi o lumină sărind din pom in pom, oprindu-se intr-un Tîrziu Pe fila-mi albă, Incercînd să-mi scrie. A TREIA (RĂSPUNSUL) Acum dacă vintul s-a mai potolit şi crengile din fierbere Şi iarba işi înaltă umbra pe trupul tău pină la inulţimea Anilor, nu imi rămine decît să întreb Mina ascunsă ce a lucrat uimitor zilele-acelea Cum poate fi atit de plină de iubire... Frumoasa răzvrătire In cercuri, sub lumina lunii mă-ncearcă Şi tace, tace Iar peste-un timp al ei Livada înfloreşte, ne inundă Cu mii de luminiţe mirosind Intr-un răspuns. v _______| în livezi INTIIA (MUZICA VERDE) întins stau in noapte, ascult vintul umed şi călduţ, Trezitor de muguri, zbătîndu-se cu aripile prinse in Muzica verde ce răsare acum luminează o parte a Ea incepe să se mişte inspre înalt lepădindu-şi pielea de iarnă Şi o ciudată căldură dacă te nimereşti acolo atunci te împresoară. Miinii ascunse ce lucrează i se simte emoţia şi absolutul, Nesfirşit exod de seve luptă să alunge somnul. întins in noapte privesc cum norii se opresc deasupra ei, intr-o înţelegere tăcută a răzvrătirii La care neputind să adorm, ascultind vintul, dintr-odată Devenind şi eu foc, Sunt părtaş al puterii. A DOUA (SCRIIND) Adevărul e că de citeva nopţi aud o pasăre ce trage din Pămint fire fragede de iarbă. Nu e o obişnuită de-a noastră şi cine ştie ce zări Ca să-şi ridice cuibul din care ţişneşte aerul crengi, livezii, a străpuns prin livadă veselie pasărea Alexandru-Cristian Miloș România literară 3