România literară, iulie-septembrie 1989 (Anul 22, nr. 27-39)
1989-07-06 / nr. 27
Asemeni Se închină lui Mihai Eminescu Au pierit păstorii, oile-s pierdute, Dacă piere turma şi păstorii mor, Nimeni nu le poate fi de ajutor Decît poate luna albă de virtute. Lumea povesteşte vrute şi nevrute Trec nevinovaţii adormiţi uşor, Cite unul unde înfiorător, Se-ncreţeşte apa tremurind in cute. Nu ne-ngrijorează decit o nimica Neînstare totuşi să stirnească frica ; Numai o pedeapsă ne-ar părea mai mare : Să purtăm aceleaşi tragice costume, Iar dacă ne cheamă toţi acelaşi Şi să fim asemeni toţi cu fiecare. Gheorghe Pituţ __________________ | nume. Nicolae Bălcescu a obţine o imagine — literar vorbind — mai adevărată şi mai pregnantă decit ne-o transmit izvoarele documentare. Unul din pasajele cele mai caracteristice pentru concepţia romantică a lui Bălcescu despre chipul eroului în istorie ca şi în literatură este cel referitor la arestarea lui Mihai pe cînd era doar ban al Craiovei şi la încercarea „crudului“ Alexandru-vodă de a-l ucide ca trădător. In textul lui Aaron Florian, care stă fără îndoială la originea descrierii lui Bălcescu, explicaţia spaimei călăului şi a fugii lui este firească, plauzibilă în plan realist, in ciuda caracterului său extraordinar , el nu ştia cine este osînditul căruia trebuia să-i taie capul şi, în faţa măreţului bărbat pe care îl ştia iubit de tot poporul, se îngrozeşte de consecinţele pe care o asemenea faptă le-ar putea avea : „Viind gîdea ca să săvîrşască osînda, cu toată inima sa cea crudă şi ochii săi cei sîngeroşi, cînd îşi aruncă privirea asupra osînditului, se îngrozi de trupul lui cel măreţ şi de căutătura lui cea sălbatică şi, după ce băgă de seamă că acesta este Mihai căruia el trebuia să-i taie capul, îl apucă un tremur grozav, simţi că-i slăbesc puterile şi, neputind a se împotrivi unui simţiment de groază ce îl stăpînea, trînti satirul şi, fugind între mulţimea ce era adunată împrejur, striga în gura mare că el nu îndrăzneşte a tăia capul lui Mihai“ (sublinierile noastre în text). Aceleaşi fapte, relatate uneori cu aceleaşi cuvinte, sunt altfel accentuate de Bălcescu, care le priveşte din altă perspectivă, obţinînd un efect dramatic superior. Nu mai avem a face cu doi actori ai unei înfruntări tragice, ci cu un erou care îşi striveşte adversarul prin simpla sa prezenţă dominatoare, prin personalitatea lui definită în termeni de legendă, iar motivaţia fugii călăului este transferată în zona basmului eroic, teama omenească de consecinţa uciderii unui om atât de însemnat devine o neputinţă magică de a îndeplini un act împotriva firii, ca în miturile antice sau în folclor, căci gîdea încearcă să împlinească osînda, dar braţul său este oprit de o voinţă mai puternică, supranaturală parcă, autorul introduce, pentru prima oară în text semnele unei predestinări care se vor repeta, ale unei investituri superioare, apărîndu-l pe erou în vederea ţelului suprem căruia îi este sortit : unirea şi libertatea ţării sale. Modificînd timpul relatării de la trecut la prezent, ca şi în alte puncte esenţiale ale istoriei sale (tehnica ,,basoreliefului“ de care vorbea Vianu), Bălcescu realizează o sporire a tensiunii dramatice prin iluzia participării cititorului la un eveniment capital şi suprimă distanţa pe care orice istorie o presupune între analist şi subiectul său: „...cînd aţinteşte ochii, asupra jertfei sale, cînd vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satirul, voieşte a izbi, dar mina îi cade, puterile ii slăbesc, groaza îl stăpineşte şi, trintind la pămînt satirul, fuge printre mulţimea adunată împrejur strigînd în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om“. într-un mod asemănător este prelucrat şi pasajul în care Florian Aaron informează despre uciderea creditorilor turci, semnalul de începere a revoltei antiotomane. Zice Aaron : „Focul, tunurile, învălmăşala, dar mai cu seamă sabia lui Mihai, a boierilor şi a soldaţilor săi au făcut omor mare : 2 000 de turci se omorîră ; Mihai pierdu puţintei dintr-ai săi. Stolnicul Stroe Buzescul se răni la mina stingă“. Bălcescu foloseşte aceste date pentru a imagina un tablou plin de culoare, în care amploarea şi dramatismul încleştării sunt implicate în scene de luptă dinamice, prin tuşe de culoare şi sugestii acustice (vîlvoarea focului, strigăte de răzbunare) ; ele nu depăşesc marginile realităţii comunicate de izvor, ci o detaliază şi o vizualizează în spiritul ei : „Izbirea aceasta neaşteptată, vîlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul şi pustiirile tunurilor şi strigătile de răzbunare ale poporului ameţiră şi înspăimântară pe turcii care, deşi armaţi pre obiceiul lor, neputind a-şi face cale de ieşire, fură siliţi a priimi moartea fără a o putea da. La două mii de turci se omorîră ; din români puţini căzură. Stolnicul Stroie Buzescu se răni la mina stingă“. STORIC modern, dominindu-şi critic sursele de o varietate şi de o bogăţie nemaiîntîlnite pînă la el, Bălcescu este totodată un filosof al istoriei şi un moralist, care vede în studiul trecutului cel mai puternic îndemn şi cel mai sigur îndreptar pentru acţiunile prezentului. Dar dacă filosofia sa, ca să nu mai vorbim de concepţia istoriografică, au fost îndeaproape şi în repetate cazuri studiate (de G. Zâne în primul rind), suportul literar al operei sale a fost rareori şi numai parţial discutat, iar surprinzătoarea intuiţie de acum un secol a lui Aron Densusianu — care afirma in 1894 : „calităţile de a deveni cel mai bun prozator in această epocă le posedă Bălcescu“ — a rămas fără urmări. In ansamblul procedeelor sale artistice, ceea ce s-a numit cu un termen general „arhaizarea cronicărească“ a limbii, rămîne doar un procedeu necesar reconstituirii atmosferei, a culorii de epocă. Tudor Vianu a pus în evidenţă altul, şi anume caracterul retoric („retorica nobilă“) al operei, utilizarea unui stil patetic, în care procedeele de persuasiune intelectuală, precum întrebarea retorică şi declamaţia, drapează în chip adecvat evocarea unei etape de maximă importanţă şi totodată de nepieritoare glorie din istoria ţării. S-a stăruit mai puţin asupra artei descriptive a lui Bălcescu care apare în rarele sale tablouri de ansamblu, peisaje conturate în linii precise, esenţiale, şi însufleţite prin cîteva detalii de o concreteţe şi un realism plastic surprinzătoare, ca într-o proiecţie cartografică medievală, vadul Călugărenilor de pildă (,,...o cîmpie şeasă şi deschisă afară numai dintr-un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strîns şi închis între nişte dealuri păduroase. Intre aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperit de crîng, pe care gîrla, Neajlovului ce o îneacă...“), sau celebra descriere a Ardealului unde, pe profilul arhitectural desenat al ţării (,,un brîu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate“), se detaşează grupuri simbolice în care geologicul, vegetalul şi animalul se înfrăţesc într-un cadru edenic, sugerînd secolul de aur : „păduri stufoase în care ursul se plimbă în voie“, „cîmpii arse şi văruite unde bivolul dormitează“, „munţi uriaşi a căror vîrfuri mîngîie norii“, lanuri în care „te afunzi“, rîuri „a căror unde port aur" ş.c.l. Descripţia lui capătă uneori tonuri elegiace şi este atunci învăluită într-un lirism conţinut, izvorind din aceeaşi atitudine meditativă din care se nutreşte şi poezia romantică a epocii, traversind aceleaşi teme fundamentale : ruinele trecutului ca memento al gloriei strămoşeşti, frumuseţea calmă a naturii care acoperă zbuciumul de odinioară al luptelor pentru libertate, comparaţia implicită cu prezentul. Urmărind înaintarea lui Sinan în ţară, după retragerea lui Mihai Viteazul în munţi şi ajungînd la Tirgovişte, autorul întrerupe expunerea pentru un întreg capitol care nu este decît o replică în proză poematică a cunoscutelor meditaţii ale lui Cîrlova, Heliade şi Alexandrescu : „Ale lui măreţi zidiri vremea le-a ruinat şi le-a asemănat cu pămîntul. Un singur turn, rămăşiţă din vestita Curte domnească, se înalţă trist şi singuratic pe dasupra acelor grămezi de ruine, întocmai ca acele mari cruci de piatră înfipte in vîrful pleşuvelor movili, mormântul vitejilor căzuţi în bătaie. Acest turn, ce muşchiul numai cu verdeaţa sa împodobeşte, e scump românilor ca un monument care le vorbeşte de timpii lor de glorie şi de mărire...“. Poetul ruinelor şi al Tîrgoviştii prin excelenţă, Cîrlova, este şi el asimilat acestor vestigii glorioase şi scurta dar arzătoarea sa existenţă devine o mărturie în plus în galeria gloriilor trecute, un simbol al năzuinţelor necurmate de reînviere a virtuţilor de odihnioară, iar poezia lui un monument aere perennius, mai durabil decît înseşi vestigiile materiale pe care le-a cîntat : „Ca o cometă trecătoare tu strălucişi un minut peste România uimită şi încîntată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme, dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scînteie dătătoare de viaţă pentru viitor. Cîntarea ta sublimă asupra ruinelor Tîrgoviştei puse pecetea veşniciei asupră-le şi nu vea păstra chiar cînd pustiirile anilor le va şterge cu totul dupre pămînt“. Iar pentru a sugera ascendentul cîştigat de Mihai Viteazul asupra inamicilor înspăimîntaţi de vitejia lui legendară, groaza pe care doar numele lui îl trezea printre dînşii, Bălcescu citează o strofă din Oda la oştirea română a lui Gr. Alexandrescu, vrînd parcă să sublinieze el însuşi prelungirea viziunii sale în poezie. Aceste descripţii, largi deschideri de perspectivă asupra peisajului în care sunt plasate evenimentele, se cumpănesc armonic cu scene de amănunt, incursiuni rapide şi fragmentare inexistenta unora dintre numeroasele personaje puse în mişcare de continua frămîntare a oştilor. Ele dau culoare şi particularizează trăsăturile prea generale ale ansamblului istoric, făcînd vii şi credibile profilurile eroilor cunoscuţi sau anonimi, prin intuiţia unei psihologii surprinse într-un gest, într-un schimb de replici, intr-o simplă vorbă chiar : Ferhat-paşa, care urmăreşte de departe cum trupa trimisă să-l aresteze îi jefuieşte bagajele, îşi spune doar în barbă : „mie capul, vouă avuţiile !“. Mihai întîrzie cu înţelepciune pretenţiile creditorilor turci zicîndu-le : „De mă-ţi omori, aveţi a perde toată datoria... Mergeţi în cutare loc şi luaţi de acolo toată avuţia ce veţi găsi şi plătiţi-vă cu ea !“, renegat de Sigismund. Iojica „rămăsese înmărmurit văzînd şi auzind o asemenea neruşinoasă trădare“, spargerea geamurilor la chioşcul său de zgomotul tunurilor e privită de Murad ca un semn rău, care se şi adevereşte (sunt relatate mai multe asemenea „semne“ care explică nu faptele ulterioare, ci starea de spirit a armatelor etc. Uneori, aceste instantanee caracteristice sunt dezvoltate la proporţiile unei mici intimplări, ale unei „anecdote“ istorice : românul care îl previne pe An Gian să plece din Bucureşti pină după-amiază („întorcînd însă capul şi văzînd că An stă în cumpănă de ce trebuia să facă, ii zise : Ia seama la ce ţi-am zis !“), prinderea neînfricatei Maria Potoianca, cerbii lui Mihai Viteazul, uciderea lui Răzvan-vodă. Nu e de mirare că asemenea pasaje au fost preluate şi dezvoltate ulterior în texte independente (Bolintineanu, Coşbuc ş.a.), căci ele au in sine autonomia faptului relevant. Eminescu are fără îndoială dreptate cînd scrie despre Românii supt Mihai Voievod Viteazul : „O neobicinuită căldură sufletească, răspîndită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg şi, asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după care le dictează caracterul şi-i ajută mintea, incit toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică, fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva izvodiri proprii, ca poeţii“. Din materia documentară, din cronici, hrisoave şi izvoare populare — cum e pasajul despre Radu Calomfirescu — Bălcescu compune un tablou dramatic, alert şi organic articulat, al uneia dintre cele mai zbuciumate şi mai glorioase epoci din istoria ţării. El este, lăsînd la o parte adevărul său documentar, o vastă reconstituire romanescă, punînd în mişcare sute de personaje şi legind zeci de episoade diferite, prima de acest fel din literatura noastră, care n-a rămas fără urmări asupra prozei din deceniile următoare. Din acest punct de vedere, ideea mai generală că „traducerile de romane de după 1830 au stimulat scrierea de romane originale de o factură asemănătoare și, cu timpul, au dus la crearea unui gen ce nu existase la noi. A-i căuta surse autohtone ar fi inutil“ (N. Manolescu, Arca lui Noe, I, 70) cred că trebuie nuanţată. Urmat nu numai în prelucrări precum cele ale lui Bolintineanu şi Ispirescu, ci şi de povestitori sau romancieri minori ca I. Dumitrescu-Movileanu, Pelimon, N.D. Popescu, Tit Chitul ş.a., în scrierile cărora nu poate fi întîmplătoare predilecţia pentru epoca lui Mihai Viteazul, modelul său va rodi peste încă o generaţie, aceea care începe cu Sadoveanu ; el ne apare astăzi ca o piatră de hotar nnsă la începutul romanului istoric românesc, aşa cum opera şi personalitatea lui luminează devenirea istoriei noastre moderne şi a gindirii revoluţionare. Mircea Anghelescu I 1819—1852 România literară 13