România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)

1990-01-06 / nr. 1

1 România literară Anul XXIII, nr. 1, sîmbătâ 6 ianuarie 1990 Söptőminal edita) de Uniunea Seiiitoriloi din România DOCUMENT (Paginile 4, 12, 19) Fazele revoluţiei noastre REVOLUŢIA mi se pare pojarul tardiv şi sîngeros al tineretului unui popor, frustrat de copilărie, care constată brusc că guvernanţii săi s-au sclerozat : ripostă vehe­mentă a unor adolescenţi — la propriu şi la figurat — care încă nu ştiu ce este puterea, dar care îşi dau seama că arta de a guverna a fost confiscată şi compromisă de o gerontocraţie imorală. Prima fază a acestei „boli" salutare a unui popor este tăcerea, acea adevărată cutie a Pandorei, în care se as­cund deopotrivă cele bune şi cele rele. Pe la 8 diminea­ţa, în ziua de 21 decembrie am auzit această ameninţă­toare tăcere a nemulţumirii totale : coloane de manifes­tanţi se scurgeau pe sub balconul meu. pe bulevard, minaţi ca vitele, la abia citeva zile după masacrele de la Timişoara, ca să manifesteze întru proslăvirea tiranului recent întors din Iran. îi mai văzusem astfel şi altădată purtînd aceleaşi pancarte date cu vopsea roşie, trăgînd după ei aceleaşi două portrete retuşate ; dar nu-i mai văzusem niciodată atît de tăcuţi, atit de mohoriţi. Acum bulevardul meu nu mai avea foşnetul uriaş de furnici umane telecomandate. înveselite de frică ; era mut cu desăvîrşire. Să fie adevărat — cum se povesteşte — că o bătrînică, văzîndu-i atît de gravi, ar fi întrebat : „Pa cine îngroapă, maică ?“... Nu ştiu. Dar ştiu că. două ore mai tîrziu, intîlnindu-1 in poartă pe vechiul meu prieten şi vecin, dr. Eugen Groza, i-am zis cu o amărăciune scîrbită, fără speranţă : „Măcar dacă toţi aceştia ar tăcea tot aşa şi in Piaţa Pa-­­latţjlui, refuzind să-l aclame !...“ La care doctorul mi-a răspuns : „Dar dacă manifeâtaţiâ s-ar întoarce împotriva lui... ? !“ Cuvinte profetice, aşa cum aveam să constat mai tîrziu, cînd am întîlnit primele grupuri de oameni speriaţi, grăbiţi, derutaţi. parcă scăpaţi dintr-un mare pericol. El relatau, incoerent, primele semne de tulbu­rare a manifestaţiei comandate, adică momentul cînd au fost întrerupte, in Piaţa Palatului, cuvintele răcnite ste­reotipic ale tiranului care. de ani de zile, îşi rostea ace­laşi 'invariabil discurs cu aceleaşi invariabile greşeli de limbă. Dar ce anume s-a petrecut realmente acolo n-am înţeles decît treptat, străbătînd traseul Piaţa Unirii — Piaţa Romană şi îndărăt. A doua fază a revoluţiei din această zi de 2Í decem­brie a fost clamarea revoltei şi regruparea tuturora sub adevărate chemări la luptă : „Veniţi cu noi !“, „Jos tira­nia !“, „Libertate !“, „Acum e momentul !“. Această fază, a iminentei faptei ce trebuia neapărat săvirşită a fost e­­lectrizantă. Ea a durat foarte puţin, deoarece maiiifes­­• tanţii s-au întîlnit imediat cu forţele adverse, ale opre­- siunii, în cele patru puncte strategice, unde străzile la­terale începeau să fie blocate : Piaţa Unirii, Strada Ba­tistei, Scala şi răscrucea de lingă magazinul „Eva“. Faza confruntării forţelor începuse, iar ea nu era aici decît un ecou a ceea ce se petrecea, fără s-o ştim. în . Piaţa Palatului. Aş numi-o fază de tip antic, homeric : .aceea în care, înainte de a porni la încăierarea propriu­­zisă, adversarii se provoacă reciproc prin insulte. Cu deo­sebirea -- esenţială ! — că provocările noastre (zic- „noastre“, pentru că acum nu mai eram nici eu simplu . spectator, ci urlam alături de ceilalţi) erau, de fapt. re­vendicări ce angajau viata tuturor, se arătau a fi jaloane pentru ziua de iriîine. deziderate care trebuiau realizate cu orice preţ : „Jos Ceauşescu !“, „Jos analfabeta“. „Li­bertate „Vrem tiranul detronat / Arestat şi judecat !“. Şi cu diferenţa că forţele opresiunii — soldaţi, securitişti ' şi’ miliţieni, dotati cu arme automate, cu scuturi şi gre­nade de apărare, stăteau în faţa piepturilor goale ale ti­nerilor. fără să zică nimic. In timp ce noi strigam : „Fără violenţă !“ „Şi voi sunteţi Români !“, „Noi suntem po­forul !“, „Nu plecăm, nu plecăm !“, — ceilalţi tăceau, ntre timp mulţimea soorise : se puteau vedea femei şi copii, alături de muncitorii, studenţii şi elevii din pri­mele rînduri. Au început să se ridice primele baricade improvizate, cărora mai tîrziu li s-a dat foc, unele ar­­zînd toată noaptea. în faţa sălii Dalles s-a produs ine­vitabilul : au început primele împuşcături, au căzut cele dintîi victime. Acolo se pot vedea şi acum, scrise cu li­tere însingurate, cuvintele : „Aici S-a tras asupra noas­tră“... Flori, luminări aprinse, monezi si alte mărturii -ale respectului unanim fac să îngenuncheze acolo mulţi oameni şi să se roage. Aceasta a fost faza celor dinţii jertfe omeneşti : jocul încleştărilor de stradă devenea un ‘joc tragic al morţii, un război civil în perspectivă. In di­verse părţi, tinerii dădeau un pas înapoi, pentru a-şi reocupa din nou. peste citeva clipe, poziţiile. Un bărbat voinic, de vreo 30 de ani. cu barbă, lansa cuvîntul de ordine: „Dacă acum ne retragem, vom reveni mîine !“ Imediat apoi am auzit cea dintîi lozincă — iertare pen­­. tru acest cuvînt uzat 1 — cutremurătoare : Nu plecăm acasă : Morţii nu ne lasă ! Adevăratul cuvînt de chemare la luptă fusese găsit, retragerea nu mai era cu putinţă. Odată cu căderea se­rii. mulţimea s-a cam împrăştiat. Acolo unde căzuseră primii eroi ardeau luminările. Unii rămîneau pe barica­dele improvizate.. Dar, acum; era clar pentru toată lumea T _ ; Ştefan Aug. Doinaş (Continuare in pagina 2) în pagina 3: „ín sfirşit, toate iluziile sint permise" Un dialog cu Andrei Pleşu, ministrul culturii SSSRSBŞ! Coperta revistei Paris Match din 4 ianuarie Arde muzeul Rembrandt şi EI Greco dé aici şi din toate muzeele lumii luptă alături de militari şi studenţi. Ochii lui Ţuculescu privesc Piaţa Palatului, Anonimul spaniol din alt veac scandează alături de noi : Olé, Olé, Dictatorul nu mai e ! Şi anemonele, anemonele... In Decembrie. Pe tinere morminte. Sorin Vieru 23 decembrie 1989

Next

/
Miniaturi
Cuprins