România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)
1990-01-06 / nr. 1
România literară Fazele revoluţiei noastre REVOLUŢIA mi se pare pojarul tardiv şi sîngeros al tineretului unui popor, frustrat de copilărie, care constată brusc că guvernanţii săi s-au sclerozat , ripostă vehementă a unor adolescenţi — la propriu şi la figurat — care încă nu ştiu ce este puterea, dar care îşi dau seama că arta de a guverna a fost confiscată şi compromisă de o gerontocraţie imorală. Prima fază a acestei „boli" salutare a unui popor este tăcerea, acea adevărată cutie a Pandorei, în care se ascund deopotrivă cele bune şi cele rele. Pe la 8 dimineaţa, în ziua de 21 decembrie am auzit această ameninţătoare tăcere a nemulţumirii totale : coloane de manifestanţi se scurgeau pe sub balconul meu, pe bulevard, minaţi ca vitele, la abia citeva zile după masacrele de la Timişoara, ca să manifesteze întru proslăvirea tiranului recent întors din Iran. îi mai văzusem astfel şi altădată purtînd aceleaşi pancarte date cu vopsea roşie, trăgînd după ei aceleaşi două portrete retuşate ; dar nu-i mai văzusem niciodată atît de tăcuţi, atit de mohoriţi. Acum bulevardul meu nu mai avea foşnetul uriaş de furnici umane telecomandate, înveselite de frică , era mut cu desăvîrşire. Să fie adevărat — cum se povestește — că o bătrînică, văzîndu-i atît de gravi, ar fi întrebat : „Pa cine îngroapă, maică ?“... Nu ştiu. Dar ştiu că, două ore mai tîrziu, intîlnindu-1 in poartă pe vechiul meu prieten şi vecin, dr. Eugen Groza, i-am zis cu o amărăciune scîrbită, fără speranţă : „Măcar dacă toţi aceştia ar tăcea tot aşa şi in Piaţa Palatului, refuzind să-l aclame !...“ La care doctorul mi-a răspuns : „Dar dacă manifestaţia s-ar întoarce împotriva lui... ? !“ Cuvinte profetice, aşa cum aveam să constat mai tîrziu, cînd am întîlnit primele grupuri de oameni speriaţi, grăbiţi, derutaţi, parcă scăpaţi dintr-un mare pericol. Ei relatau, incoerent, primele semne de tulburare a manifestaţiei comandate, adică momentul cînd au fost întrerupte, in Piaţa Palatului, cuvintele răcnite stereotipic ale tiranului care, de ani de zile, îşi rostea acelaşiinvariabil discurs cu aceleaşi invariabile greşeli de limbă. Dar ce anume s-a petrecut realmente acolo n-am înţeles decît treptat, străbătînd traseul Piaţa Unirii — Piaţa Romană şi îndărăt. A doua fază a revoluţiei din această zi de 21 decembrie a fost clamarea revoltei şi regruparea tuturora sub adevărate chemări la luptă : „Veniţi cu noi !“, „Jos tirania !“, „Libertate !“, „Acum e momentul !“. Această fază, a iminenţei faptei ce trebuia neapărat săvirşită a fost electrizantă. Ea a durat foarte puţin, deoarece manifestanţii s-au întîlnit imediat cu forţele adverse, ale opresiunii, în cele patru puncte strategice, unde străzile laterale începeau să fie blocate : Piaţa Unirii, Strada Batistei, Scala şi răscrucea de lingă magazinul „Eva“. Faza confruntării forţelor începuse, iar ea nu era aici decît un ecou a ceea ce se petrecea, fără s-o ştim, în Piaţa Palatului. Aş numi-o fază de tip antic, homeric ,aceea în care, înainte de a porni la încăierarea propriuzisă, adversarii se provoacă reciproc prin insulte. Cu deosebirea -- esenţială ! — că provocările noastre (zic - „noastre“, pentru că acum nu mai eram nici eu simplu spectator, ci urlam alături de ceilalţi) erau, de fapt, revendicări ce angajau viaţa tuturor, se arătau a fi jaloane pentru ziua de origine, deziderate care trebuiau realizate cu orice preţ : „Jos Ceauşescu !“, „Jos analfabeta“, „Libertate „Vrem tiranul detronat / Arestat şi judecat !“. Şi cu diferenţa că forţele opresiunii — soldaţi, securitişti şi miliţieni, dotaţi cu arme automate, cu scuturi şi grenade de apărare, stăteau în faţa piepturilor goale ale tinerilor, fără să zică nimic. In timp ce noi strigam : „Fără violenţă !“ „Şi voi sunteţi Români !“, „Noi suntem poporul !“, „Nu plecăm, nu plecăm !“, — ceilalţi tăceau între timp mulţimea sporise : se puteau vedea femei şi copii, alături de muncitorii, studenţii şi elevii din primele rînduri. Au început să se ridice primele baricade improvizate, cărora mai tîrziu li s-a dat foc, unele arzînd toată noaptea. în faţa sălii Dalles s-a produs inevitabilul , au început primele împuşcături, au căzut cele dintîi victime. Acolo se pot vedea şi acum, scrise cu litere însingurate, cuvintele : „Aici S-a tras asupra noastră“... Flori, luminări aprinse, monezi şi alte mărturiiale respectului unanim fac să îngenuncheze acolo mulţi oameni şi să se roage. Aceasta a fost faza celor dinţii jertfe omeneşti : jocul încleştărilor de stradă devenea un ‘joc tragic al morţii, un război civil în perspectivă. In diverse părţi, tinerii dădeau un pas înapoi, pentru a-şi reocupa din nou, peste citeva clipe, poziţiile. Un bărbat voinic, de vreo 30 de ani, cu barbă, lansa cuvîntul de ordine: „Dacă acum ne retragem, vom reveni mîine !“ Imediat apoi am auzit cea dintîi lozincă — iertare pentru acest cuvînt uzat ! — cutremurătoare : Nu plecăm acasă . Morţii nu ne lasă ! Adevăratul cuvînt de chemare la luptă fusese găsit, retragerea nu mai era cu putinţă. Odată cu căderea serii, mulţimea s-a cam împrăştiat. Acolo unde căzuseră primii eroi ardeau luminările. Unii rămîneau pe baricadele improvizate.. Dar, acum, era clar pentru toată lumea . _ . Ştefan Aug. Doinaș (Continuare in pagina 2) Coperta revistei Paris Match din 4 ianuarie în pagina 3: „In sfirsit, toate iluziile sint permise" Un dialog cu Andrei Pleşu, ministrul culturii SSSRSBS! Anul XXIII, nr. 1, sîmbăta 6 ianuarie 1990 Septemvnal editat de Uniunea Scriitorilor din România DOCUMENT (Paginile 4, 12, 19) Arde muzeul Rembrandt şi El Greco de aici şi din toate muzeele lumii luptă alături de militari şi studenţi. Ochii lui Ţuculescu privesc Piaţa Palatului. Anonimul spaniol din alt veac scandează alături de noi : Olé, Olé, Dictatorul nu mai e ! Şi anemonele, anemonele... In Decembrie. Pe tinere morminte. Sorin Vieru 23 decembrie 1989