România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)

1990-01-06 / nr. 1

DECLARAŢIE : • 1. Societatea Scriitori­lor din Banat, constituită la Timişoara în 26 decembrie a.c., aduce la cunoştinţa vechii conduceri a Asocia­ţiei Scriitorilor că nu ne mai reprezintă în nici un fel, şi mai ales din punct de vedere moral. 2. Considerăm compromişi scriitorii care prin scrisul şi fapta lor publică au ac­ţionat in următoarele sen­suri : a) au contribuit direct la proliferarea cultului perso­nalităţii fostului dictator şi al acoliţilor săi ; b) nici după izbucnirea re­voltelor populare de la Ti­mişoara nu au înţeles şi simţit să acţioneze în aşa fel Incit să reiasă demn că sînt alături de popor ; dimpotri­vă, au defăimat prin scris sau prin cuvînt mişcarea de la Timişoara ; c) folosind un limbaj bom­bastic, de deşănţată propa­gandă ceauşistă, au intinat noţiuni şi cuvinte sfinte, pingărind pină şi moştenirea culturală ; d) prin atitudinea lor opor­tunistă, au îngreunat sau chiar au împiedicat afirma­rea valorilor autentice. 3. Comitetul de iniţiativă al Societăţii Scriitorilor din Banat subliniază cu toată fermitatea că el este un or­gan de tranziţie către n­oua structură organizatorică. El nu va recurge la vechile practici coercitive şi va res­pecta pe deplin dreptul de afirmare publică a oricărui scriitor, dar consideră că, nici pentru moment şi nici un viitor, cei care s-au com­promis nu pot ocupa func­ţii de reprezentare. Viață si literatură ) . Pentru refacerea Bibliotecii Centrale Urrversitare • Cred că printre obiec­tivele efortului de recon­strucţie­ la care scriitorii ar trebui să aibă un aport în­­semrat se numără şi cel pentru refacerea Bibliotecii Centrale Universitare — lea­gănul şi localul de petrece­re al studenţiei multora din­tre noi, altădată şi sediul unei Universităţi Populare — minunata aulă ilustrată de atîtea figuri de seamă ale culturii noastre. Propun ca din drepturile noastre de autor, din veni­turile obţinute prin publica­ţii speciale, cum ar fi alma­nahurile, din spectacole de beneficiu, să iniţiem colec­tarea unor fonduri pentru refacerea bibliotecii şi a te­zaurului ei de informaţie şi cultură. Să încercăm să ne revi­zuim propriile biblioteci şi să cedăm din ele cărţile la care putem renunţa fără a ne prejudicia activitatea, pentru a le pune la dispo­ziţia tineretului nostru înse­tat de libertate dar şi de cultură. Să facem colecte printre cunoştinţele noastre şi să apelăm la toate instituţiile şi demoanele din ţară şi din străinătate care ne pot ajuta prin donaţii­­ataşaţi cultu­rali, lectori români din străinătate şi lectori străini la noi în ţară, biblioteci şi instituţii de cultură ale ambasadelor străine etc). Rugăm să se găsească un loc pentru aducerea cărţilor rezultate din colecta noastră şi un local provizoriu pen­tru primirea donaţiilor tutu­ror. Sunt binevenite orice su­gestii pentru sprijinirea a­­cestei acţiuni. Andrei BANTAŞ Declaraţie a Teatrului independent „Masca'' In aceste prime zile ale li­bertăţii, in care poporul nos­tru şi-a redobîndit demnita­tea şi dreptul la speranţă, un grup de regizori, actori, sce­nografi, exprimîndu-şi ade­ziunea totală la programul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, s-a constituit in­tr-un Teatru independent, „Masca“. Născut in aceste momente cruciale pentru istoria po­porului nostru, definitorii pentru destinul viitor al ţării, Teatrul independent „Masca“ îşi propune reconsiderarea a­celor valori ale teatrului popular românesc şi univer­sal care s-au dovedit perene, precum şi descoperirea de noi direcţii. „Masca“ se va adresa cu precădere copiilor României Libere, încercînd prin joc teatral să le redea acestora dreptul de a visa. Vom fi alături de oamenii de teatru ai României Libere şi Democratice pentru ca e­­nergiile noastre creatoare să slujească lupta pentru demo­craţie, libertate, demnitate ! TR­A­IASCĂ ROMÂNIA LIBERA ! O infamie • In numărul din 22 de­cembrie, revista „Săptămîna“ a publicat un editorial in care se afirmă că „toţi cei ce muncesc cu pasiune şi dăruire revoluţionară, cu dragoste de patrie, pentru progresul ei necontenit au luat cunoştinţă cu adîncă indignare de desfă­şurarea condamnabilelor ac­ţiuni cu caracter terorist, net fascist, provocator de la Ti­mişoara“. Alte două „contri­buţii“, semnate de Ion Beso­­iu, directorul Teatrului „Lu­cia Sturdza Bulandra“, şi mu­zicologul Vasile Donose, com­pletau insulta adusă ho­locaustului timişorean, într-o încercare de a ne demonstra că numai uniţi în jurul celor doi criminali, care fugeau cu elicopterul, în huiduielile mulţimii­­strînse în Piaţa Palatului, „suntem­ adevăraţi patrioţi“. In fotografia alătu­rată, reprodusă din revista „L’Express“, se vede o mamă aproape carbonizată şi un „fascist“, un „provocator“ de doi ani, spintecat cu baioneta (de cine ? de cei indignaţi de „desfăşurarea condamnabile­lor acţiuni cu caracter tero­rist, net fascist, provocator de la Timişoara“ etc. etc.) şi cusut cu sfoară, amintind, cum arată presa internaţio­nală, de Auschwitz şi de Oradour. Ce se mai poate spune după o asemenea infamie ? In numărul viitor, la rubrica DOCUMENT: Mircea Zaciu despre istoria dramatica a „Dicţionarului scriitorilor români" Fazele revoluţiei noastre (Urmare din pagina 1) că acel patetic „Morţii nu ne lasă !*, alături de care ră­suna ecoul, puţintel adaptat care ne venea din vestul în­­singerat al ţării „Ieri în Timişoara . Mîine-n toată ţara!“, erau nişte comandamente venind de dincolo de cei pre­zenţi, răsunau ca vibraţii de durere ale unui neam întreg, erau ţipătul pios-visceral al unui popor blind şi extrem de răbdător, căruia îi ajunsese cuţitul la os. Eu, unul, l-am resimţit ca un apel aproape metafizic, ca o „po­runcă a legii“ fundamentală, scrisă cu cel mai pur singe al nostru, in această cea mai scurtă zi a anului. Soarele reîncepea să urce spre noi. Ceea ce s-a întîmplat a doua zi, după ce toată noaptea carele de asalt, focul de mitralii, gloanţele trasoare şi helicopterele au încercat să demobilizeze curajul popular se cunoaşte. Alţii, care le-au trăit mai de aproape, le vor relata mai bine ca mine. REVOLUŢIA Tineretului, acest miracol românesc fără pereche, care aţinteşte azi asupra noastră ochii lumii întregi, ne-a vindecat de un imens şi paralizant complex, ne-a redat conştiinţa valorii proprii, ne-a reinstalat în Europa contemporană. Revoluţia noastră, revoluţie emi­namente a tineretului, a trecut cu o repeziciune uimi­toare şi cu o tactică suplă la organizarea victoriei. In ziua de 22 decembrie, pe Calea Victoriei, mai sus de ho­telul „Bucureşti“, pe la ora zece dimineaţa, tancurile se retrăgeau dinspre Piaţa Palatului : armata trecuse de partea poporului, carele de asalt erau înciorchinate de tineri civili care se îmbrăţişau cu militarii, mulţimea le arunca soldaţilor ţigări, pîine, flori. Atunci ne-au par­venit primele ştiri despre moartea generalului Milea, care dăduse ostaşilor săi gloanţe oarbe, dejucînd astfel intenţiile criminale ale dictatorului bîlbîit şi ale savantei sale care se temea că Les Femmes Savantes, comedia lui Moliere, ar fi o aluzie la hidoşenia şi vidul ei din­lăuntru. Pe străzi, lumea se îmbrăţişa urlînd şi plîngînd de fericire : „Armata e cu noi !...“ Am privit apoi rotirile de pasăre de pradă ale celor două helicoptere albe pe deasupra mulţimii compacte din Piaţa Palatului, am văzut căzînd jalnic manifestele stupide şi disperate ale monştrilor care nu s-au decis să fugă decit în ultima clipă. De ce ? Aveam să-mi dau seama abia în zilele care au urmat, acelea care mar­chează faza luptelor de guerilă, ale armatei şi securităţii trecute acum în subordinea M.F.A., care ripostau unită­­ţuţilor speciale, extrem de bine instruite şi dotate, ce constituiau garda personală a dictatorului şi a clanului său. Căci nu erau numai „băieţii orfani de pe Calea Victoriei“, ci nişte comando-uri formidabile, educate, ca pe vremuri ienicerii, în dorinţa exclusivă de a ucide de şi de a muri in slujba — extrem de bine plătită — a „geniului Carpaţilor“ , mercenari decişi să tragă orbeşte in tot ce mişcă şi ameninţă existenţa opulentă a cuplului detestat şi a camarilei acestuia. O lozincă m-a impresionat, auzită pe străzile Capita­lei pină in ajunul Anului Nou , acel vesel Olé ! Olé ! Olé ! Olé ! Ceauşescu nu mai e ! Strigăt sportiv, cu care susţinătorii îşi salută victoria echipei favorite, el încheie pentru mine faza revoluţiei de stradă a noii Românii libere. Expresie a unui fair­­play ce rămine apanajul exclusiv al tinereţii­­ interioare, — acest strigăt­ cîntec il mută pe tiran, şi întreaga sa mizeră, mutilantă şi ruşinoasă „epocă de aur“, din pla­nul Istoriei reale — ce a fost el, de fapt, dacă nu o ca­­ricatură de om politic ?! — în planul oniric , Ceauşescu et Comp. a fost un coşmar al generaţiilor noastre, un vis urît al unui neam care de obicei visa îngeri, feţi frumoşi şi cosmnzene. Olé ! Olé ! exprimă în Spania bucuria pu­blicului cînd toreadorului din arenă îi reuşeşte o fentă iscusită şi graţioasă. Şi pentru că vorbesc de Spania, voi aminti aici inscripţia unei teribile gravuri de Goya : „Somnul raţiunii naşte monştri“. Versiunea tragică, ro­mânească, a acestui adevăr scris cu singe la Timişoara şi Sibiu, la Arad şi la Braşov, la Cluj şi la Iaşi, ar suna — ca un memento anume pentru noi — aşa : SOMNUL NAŢIUNII NAŞTE MONŞTRI Sub acest comandament civic am vrea să strămutăm Revoluţia noastră din planul luptelor de stradă, în pla­nul conştiinţei noastre, ca act spiritual al libertăţii, ca practică responsabilă a democraţiei, ca artă de a guver­na în interesul poporului. Dărîmătorii atîtor biserici şi irozii moderni din ţara noastră au fost executaţi în ziua naşterii Pruncului Isus. Poate că n-ar fi rău să medităm asupra unor asemenea aşa-zise coincidenţe : s-ar putea ca Istoria să fie o simplă respiraţie divină. In orice caz, democraţia pe care vrem s-o reînvăţăm acum, aproape şcolăreşte, nu mai trebuie să fie doar o guvernare a poporului prin reprezentanţii săi — cite me­tode reprobabile nu există pentru cucerirea sufragiilor ?! Personal, aş vrea să fie o guvernare atentă la climatul opiniei publice, adică — aşa cum scria cineva — o demo­­craţie. Exact la două sute de ani după Revoluţia Fran­ceză, noi Românii nu mai putem crede în idealul rous­­seauist al unei revoluţii atee, exclusiv a Raţiunii. Cine a fost oare mai „raţional“, în paranoia sa, decit recentul nostru tiran ?... Undeva, Chesterton scrie : „Nebun nu este omul care şi-a pierdut raţiunea, ci omul care şi-a pierdut totul în afară de raţiune“. Ştefan Aug. Doinaş 2 România literară OCHIUL MAGIC ■ Două „ediţii speciale” a tras in ultimele zile Luceafărul. Din cea de a doua (nr. 52 din 30 dec.) aflăm că din comitetul de redacţie continuă să facă parte Nicolae Dan Fruntelată, redactorul şef al revis­tei. Nu acest lucru ne miră, ci absenţa oricărei refe­riri la compromisurile politice anterioare ale condu­cerii şi ale colaboratorilor revistei. Mare lucru să te simţi curat, mai ales cînd ai fost membru in organele de conducere ale P.C.R. şi, trecîndu-se peste voinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor, ai fost impus redactor­­şef ! E drept, Nicolae Dan Fruntelată nu semnează nici un text. Dar le girează pe ale altora. Citim acest text (nesemnat) chiar in pagina intîi (nr. 52) : „Spă­larea pe creier a tinerei generaţii este rezultatul cel mai sinistru al perioadei dejisto-ceauşiste“. Aşa este, dar cînd să credem revista condusă de Nicolae Dan Fruntelată , cînd „colabora“ la spălarea creierului ti­nerei generaţii sau cînd o condamnă ? în nr. 51, ni se atrage atenţia că sînt mulţi scriitori, majoritatea ti­neri, rămaşi pe dinafara Uniunii Scriitorilor din pri­cina interdicţiei oficialităţii de a se ţine şedinţe ale comisiilor de resort ale Uniunii. Printre numele invo­cate de Luceafărul este şi acela al lui Apostol Gurâu, scriitor publicat deseori in trecut in revistă şi susţinut cu multă căldură. Dar iată ! România liberă din 31 dec. 1989 reia o ştire din ziarul gălăţean Viaţa nouă din 26 decembrie, din care aflăm că Apostol Gurău, profesor la Liceul de Industrie Alimentară din Galaţi şi şef al filialei de breaslă Galaţi (nu ştim ce e asta, probabil un cenaclu patronat de Luceafărul, ca şi al­tele), a fost arestat, împreună cu alţi 12 indivizi, pen­tru a fi ascuns, în calitate de Preşedinte al Consiliului judeţean al Frontului Salvării Naţionale (repede s-a cocoţat în noile organe ale puterii !), un ajutor in va­loare de 100 000 de dolari. Ca şi cum atita n-ar fi des­tul ca activitate extraliterară a „scriitorului“ a cărei nealegere in Uniunea Scriitorilor Luceafărul o de­­plînge, el mai este învinuit şi de a fi încercat să în­lesnească fuga fostului prim-secretar P.C.R. Galaţi , Carol Dina şi de a fi trimis soldaţi neînarmaţi ca să apere puncte strategice din oraş. Aşadar, escrocul Apostol Gurău se dovedeşte a fi fost şi un apropiat al teroriştilor. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti : acest proverb ni se pare foarte nimerit pentru vechii­ noi redactori de la Luceafărul. ■ Un alt colaborator activ al ediţiilor speciale ale revistei, Iu­lian Neacşu, semnează şi în România liberă din 31 dec. un articol, din care spicuim : „Victimele privile­giate nu sunt simboluri ale Libertăţii şi Democraţiei, ci beneficiari ai ei. Or, de beneficiari de revoluţii cum a fost şi dictatorul, noi nu mai avem nevoie“. A vorbi de victime privilegiate sună (mai ales în gura lui Iu­lian Neacşu) ca un cinism.­­ Scandaloasă este şi apa­riţia, din prima clipă, în presă a lui Florin Costinescu. Oamenii erau încă împuşcaţi pe străzi de mercenarii lui Ceauşescu şi Florin Costinescu, autor de elogii neruşinate la adresa­ dictatorului, se „spovedea“ astfel m­ (aţi ghicit !) ediţia specială a Contemporanului din 23 decembrie : „Ne-a fost mereu ruşine de ceea ce am scris Acum mai mult ca oricînd. Doar prietenii apropiaţi şi familiile ne cunoşteau adevăratele opinii . Auziţi, ce curaj pe acest Pristanda de tip nou ! Altele erau in sufletul lui ! In acelaşi loc, Adrian Păunescu pozează în victimă a regimului defunct. A fost „zvir­­lit de la Flacăra“ de nişte „analfabeţi“ care i-au „dis­trus“ Cenaclul, a fost acuzat că la partea tinerilor, pe care el i-a chemat (să nu rîdeţi, vă rog !) „la cultura, creaţie, poezie, muzică şi libertate, apărîndu-i de mi­liţie şi securitate, pe care le-am demascat şi le-am scos din lăcaşurile de cultură şi de pe arenele sportive . Poetul celor mai deşănţate omagii aduse vreodată dic­tatorului a fost aşadar nu numai un persecutat, dar şi un erou ! „Cu ale noastre bune şi rele, plecăm astăzi la un nou drum“, scrie el , cu o convingere pe care nu i-o putem, vai, împărtăşi, mai ales cînd omagiilor aduse ieri familiei dictatorului le iau locul, astăzi, omagiul Timişoarei şi al celorlalte oraşe însîngerate. Taci din gură. Adrian Păunescu, măcar acum, un timp, pină ni se vor închide rănile, pină cînd se va usca sîngele adevăratelor victime şi ale adevăraţilor eroi !­­ Nu rămine mai prejos Eugen Barbu, care nu putea lipsi din nr. 1 din 27 dec. al revistei Săptămîna liberă. Trecem peste acest nume involuntar ridicol şi ne o­­prim la articolul intitulat Cultura la ora adevărului. Scrie Eugen Barbu : „Despre adeziunile faimoase, im­puse sub un şantaj deloc subtil, va trebui să povestim in multe pagini“. Să fie oare vorba de acele articole de adeziune la dictatură pe care Săptămîna neliberă de ieri-alaltăieri le fabrica şi le semna cu numele u­­nor confraţi ? (Cazul lui Al. Rosetti se cunoaşte). Sau de poeziile pe care le pescuia din vechi culegeri şi, ignorîndu-le data şi contextul, le republica drept anto­logice ? Sau, mai curînd, de adeziunile lui Eugen Barbu însuşi ? In acest ultim caz, ne rămine dator cu dezvăluirea şantajului la care a fost supus. O revistă care a atacat sistematic şi constant toate cărţile care conţineau elemente critice la adresa regimului, de­­nunţîndu-le pur şi simplu ca duşmănoase (a se vedea recenziile-delaţiune ale lui Corneliu Vadim Tudor consacrate unor romancieri, poeţi şi critici) n-are voie, fără o minimă mea culpa, fără o minimă explicaţie, să vorbească acum de „armata de cîini ai vigilenţei" sau de „cîinii puterii“. O revistă care a preluat din arhiva securităţii jurnalul lui Ion Caraion (sau ce o fi fost) şi l-a publicat în multe numere consecutive nu poate scrie astăzi, sub semnătura redactorului ei şef, despre „hidra cu un milion de ochi şi alt milion de urechi (care­ pîndea cu o consecventă foame de a a­­răta unde scriitori şi ziarişti îşi permiteau o paranteză dubioasă, terminată cu interziceri necunoscute în isto­ria presei din România“. Mai ales cînd interzişii nu erau totdeauna interzişi şi pentru Săptămîna, unde pu­teau fi „înjuraţi“ în timp ce nu se puteau apăra, căci li se luase dreptul de semnătură. Nu cerem nici elimi­nări din presă, nici procese scriitorilor compromişi , doar puţină bună cuviinţă şi cîtva timp de tăcere, ca o reculegere in memoria celor cinstiţi şi care au murit pentru libertate. R. L

Next