România literară, ianuarie-martie 1990 (Anul 23, nr. 1-13)

1990-01-06 / nr. 1

Dialog cu ANDREI PLEŞU, ministrul culturii „In sf­î­rşit, toate iluziile sunt permise“ OCT­AVI­AN PALER : Am văzut de mulţi ani în Andrei Pleşu un strălucit profesor de filozofie a artei pe care şi l-ar dori orice universitate din Europa. V-am spus-o şi cind peripatetizam prin Bucureşti, uitindu-ne in urmă să vedem dacă eram urmăriţi, dar niciodată imaginaţia nu m-a ajutat să vă văd intr-un fotoliu de ministru. Afi fost mai surprins decit mine ? ANDREI PLEŞU : Mai mult decit surprins. Traumati­zat. Ca un pieton placid, aşezat brusc la cîrma unui transoceanic. Trăiesc, de cîteva zile, într-o stare de adîncă şi îngrijorată perplexitate, întîi, pentru că nu am deloc sentimentul unei vocaţii administrative de natură să justifice atîta încredere şi doi, pentru că eu aşteptam „timpuri normale“ ca să mă apuc in sfîrşit, liber, de treaba mea. Or timpurile nor­male care au venit mă pun in continuare in condiţia de a nu mă ocupa de treaba mea. Este o dramă cu care nu m-am împăcat încă şi pe care nu ştiu cum am s-o depăşesc. Deocamdată îmi fac iluzia că este vorba de o soluţie de provizorat şi că voi scăpa relativ uşor in cîteva luni. Nu mă imaginez in postura asta, de altfel mi-e şi greu. Uitaţi-vă cum arată biroul ăsta ! De aici ar trebui început. Primul meu gînd a fost, cind am intrat, să chem imediat un arhitect, un designer şi să-l rog să gîndească spaţiul ăsta în aşa fel incit să pot respira firesc. Aici nu poţi primi pe nimeni fără să roşeşti. O.P. : Mă tem că aşa e. A. P. : Eu însumi mă simt blocat mental cind m-aşez la biroul ăsta şi mă uit în rafturile astea, cind văd cum e gîndit vizual acest spaţiu. Am îndepărtat adineauri de aici un bibelou al fostului ministru , ceva de neimaginat : un fel de scrumieră falsă care avea, ca decor, o imitaţie de scrum cristalizat. O. P. : Un veritabil simbol. A. P. : Pare anume făcut ca să te smintească. O. P. : In ce relaţie se află, acum, surghiunitul de la Tescani şi ministrul ? A. P. : Ministrului îi e dor de minunata pace a sur­ghiunului. O. P. : Dar ce părere are scriitorul Andrei Pleşu des­pre ministru ? Nu vor intra in conflict ? A. P. : Nici nu se poate altfel, întîi că scriitorul este deocamdată suspendat. Ministrul l-a demis. Obligaţiile zilnice au făcut ca nu numai scriitorul Andrei Pleşu, dar din păcate şi cititorul Andrei Pleşu să fie sub semnul întrebării. Demult n-a mai trecut atîta timp, fără să ci­tesc altceva decit „hîrtii“ de cabinet. Sper să nu dureze, ori să găsesc soluţia de a mă „reîntregi“. O. P. : Cum au arătat primele zile ale ministrului cul­turii ? De ce urgenţe s-a lovit ? A. P. : Primul lucru pe care l-am făcut a fost să în­cerc să pricep structurile, ceea ce mi-a provocat o grea melancolie... Toată organizarea a ceea ce acum se nu­mește Ministerul Culturii era orientată represiv ; cuvin­tele „îndrumare“ și „control“ erau cele mai frecvente, iar posturile cele mai numeroase erau cele de „instruc­tori". O. P. : Mi se pare firesc. Structura servea un program anticultural. A. P. : Un program făcut să suspecteze şi să submineze cultura. O singură excepţie : cultura neprofesionistă. Cea mai mare parte a aparatului se ocupa de alintarea şi administrarea artei de amatori. Restul era marginal şi poliţienesc. O. P. : Vechiul Consiliu al Culturii a avut întunecata faimă de a fi imaginea administrativă perfectă a unei uri viscerale, primitive, împotriva culturii. Nimic n-a fost cruţat pentru a „sistematiza“ cultura,pentru a o umili şi pentru a o transforma in anexă degradată a ideologiei. In ce mă priveşte, am impresia că ruina economică va fi mai uşor trecută in amintire decit răul adus culturii. Sîn­­teţi de aceeaşi părere ? A. P. : Cu siguranţă, mai ales că pagubele de ordin spiritual nu pot fi reparate prin decret. Prin ce decret să umbli la reflexele mentale ale omului, la limbaj, la stilistica subtilă a comportamentului, la tot ce e mai de­licat în fiinţa fiecăruia. E nevoie de timp pentru a re­para ceea ce a fost stricat. Presa va fi foarte importantă. Ea trebuie să-şi asume un oficiu terapeutic şi încet, încet, oamenii vor reînvăţa să se mişte în perimetrul culturii, intr-un mod care a fost uitat. Gîndiţi-vă că ge­neraţii întregi n-au ştiut cum arată cultura altfel decit aşa cum era ea sub patronajul Consiliului Culturii. Eu însumi mărturisesc că mă văd uneori manipulat de ve­chile reflexe. Adică... O.P. : Va fi nevoie, cred, ca Ministerul Culturii sâ-mi asume o dublă funcţie : de chirurg şi de arhitect. A. P. : întîi şi întîi, în ciuda tensiunii în care ne miş­căm în zilele astea, trebuie să obţinem o oarecare des­tindere. In aparatul ministerial de pînă acum se lucra — din cite îmi dau seama — intr-un fel de stress solemn. O crispare mortală, un uriaş abuz de protocol. Trebuie să reînvăţăm surîsul, să reînvăţăm dialogul firesc, în care ierarhiile nu au decît un rol strict funcţional şi nici un alt rol. Pe de altă parte, trebuie să fim totuşi foarte exacţi. Ce va ieşi din această combinaţie de surîs şi exactitate urmează să experimentăm în zilele următoa­re. A. P. : Chiar, şi privim pufin spre viitor. Care ar fi, în linii mari, intenţiile imediate ? A. P. : Pentru moment, am în cap cîteva priorităţi : 1. E urgentă reînfiinţarea Comisiei monumentelor is­torice. Trebuie urgent să începem să reparăm, să salvăm ce e de salvat, să repunem în drepturi valorile tradiţio­nale româneşti. Va trebui poate să facem eforturi excep­ţionale pentru a reconstrui în întregime unele monu­mente. De pildă, Văcăreştii. 2. Accent rapid pe relaţiile internaţionale. Suntem­ în­­tr-un moment in care lumea întreagă este sedusă de România şi dispusă să ne ajute fără nici un fel de limită. Să răminem totuşi lucizi. După un timp vom fi uitaţi. Tre­buie de aceea să stabilim acum cu­ mai multe contacte, să începem să circulăm în Europa şi să facem ca Europa să circule la noi. Contracte editoriale, traduceri, burse, schimburi de oameni, dialog european şi internaţional, toate astea sunt de ordin prioritar. O. P. : Dictatura a organizat o adevărată vînătoare de valori, silindu-le să dispere sau să-şi ia — cum se spune — lumea in cap. Veţi încerca să convingeţi măcar o parte din valorile noastre care s-au exilat, să revină în ţară? A. P. : Ar fi ideal ca mulţi dintre ei, cît mai mulţi dintre ei, să revină. Dar nu putem să cerem nimănui să-şi schimbe statutul şi să se înapoieze în ţară în mod definitiv. Ne vom bucura, fireşte, de fiecare român care va înţelege că în momentul ăsta avem nevoie de capa­citate, de competenţă, de valori, că acum, la noi, totul e de luat de la început. O. P. : Problema e deocamdată abstractă ? A. P. : Nu. Am primit chiar azi dimineaţă un telefon care mă anunţa că Andrei Şerban e adine mişcat de ceea ce s-a întîmplat în România, că s-a rugat zi de zi pentru succesul nostru şi că e dispus să vină să lucreze pentru o perioadă nelimitată în ţară. Şi sînt convins că ne vom reîntîlni şi cu alte personalităţi din exil. Dar să revin la priorităţi. Vroiam să mai spun un lucru care e foarte important. Aş vrea să creez înăuntrul ministerului nostru un consistent departament al tineretului. O.P. : Excelentă iniţiativă. A. P. : Tot ceea ce pînă acum se numea în vechile structuri „cultură de masă“, cluburi, cămine culturale, toate astea nu mai pot avea sensul pe care l-au avut. Dar pot fi date pe mina tinerilor care să facă din ele ceea ce iniţiativa lor liberă le îngăduie să facă. Aş merge şi mai departe. Toată lumea se întreabă din cind în cind ce o să se întîmple cu terifianta „Casă a poporului“ care e, în fond, inutilizabilă. O. P. : Şi eu m-am întrebat. A. P. : Dinescu avea o idee care, în sine, nu e lipsită de un haz sinistru: s- o transformăm într-un fel de muzeu al monstruozităţii, al absurdităţii mondiale. Un fel de re­zervaţie a coşmarului. Ideea nu e rea, dar prezintă un dezavantaj, de ordin spiritual aş zice. Ar însemna ca în centrul oraşului să stea — nedemolabil — un cristal de otravă, o atrocitate. Noi trebuie să dezamorsăm această atrocitate. O. P. : Cum ? A. P. : Să o dăm pe mîna tinerilor. Ei singuri pot să o purifice. Să o transforme într-un fel de Baubourg al jubilaţiei, al graţiei juvenile, să facă acolo serbări, să intre într-o polemică vie, spectaculoasă cu oroarea, să o supună, să o dizolve cu tot farmecul energiei lor. Numai aşa poţi să învii ceva atît de mort. O. P. : îmi place ideea. E un mod de a exorciza această caracatiţă faraonică. A.P. : Vreau să propun asta şi dacă am acordul mai multor oameni, dacă şi guvernul şi Frontul Salvării Na­ţionale vor vedea în propunerea mea un delir rezonabil, vom trece, rapid, la fapte. O.P. : Dictatura se ştie, nu s-a ferit de ridicol. A crezut, de pildă, că poate dispune în România de gloria unor mari scriitori de origine română ca Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Cioran. Ce se va face pentru a se re­intra cit mai repede în normal ? Pe scurt, cind vom avea în librării operele complete — subliniez complete — ale lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Cioran ? Cind vor fi reintegraţi in cultura română toţi scriitorii din exil, ti­­părindu-li-se cărţile ? A. P. : De îndată ce se vor încheia traducerile lor. E o operaţie prioritară,de asemenea, pe care trebuie s-o fa­cem prompt, plătind prin viteză ceea ce — datorită stu­pidităţii istoriei — n-am putut să facem la timp. Cit mai repede, cu condiţia să obţinem de la Casele de edi­tură cu care ei au lucrat în străinătate oarecari păsuiri in problema copyreightului. O. P. : Nu ştiu cite filme au fost încarcerate in frigi­derele cenzurii. Mă opresc la unul singur pe care îl cu­nosc : „De ce trag clopotele. Mitică“ al lui Lucian Pinti­­lie. Cind va rula pe ecrane ? A. P. : Ca să zic așa, ministrul culturii n-a văzut încă acest film. Am auzit că e formidabil. Bănuiesc că poate intra pe ecrane începind cu lunile imediat următoare. N-am apucat să iau încă în mină situaţia exactă a cine­matografiei, nu ştiu pe ce butoane trebuie să apăs ca lucrurile să demareze, de altfel nu ştiu unde e filmul. O. P. : Păi trebuie să fie pe aici undeva, în— A. P. : Undeva încuiat. O. P. : Intr-un buncăr. Fiindcă a existat, se pare, o obsesie a buncărelor. A. P. : Da, din păcate. Singurele lucruri cu adevărat eficiente erau cele din subterană.... O. P. : La suprafaţă era un coşmar pe care l-am trăit oscilînd între o speranţă neputincioasă şi o disperare care ne-a readus in cele din urmă în Europa. Şi apropo de Europa. Văd că guvernul încă nu a decis deschiderea frontierelor. Nu înţeleg de ce intîrzie această măsură, dar, pentru a rămine in limitele culturii, vă întreb : va fi nevoie să aştepte scriitorii şi artiştii, ca pînă acum, să se încheie congresul sau simpozionul la care au fost in­vitaţi pentru a primi paşaportul ? A. P. : In platforma-program a Frontului e inclus prin­cipiul liberei circulaţii peste graniţă a tuturora. Dar nu s-a trecut la dispoziţii concrete din pricina unor pro­bleme de securitate. E o situaţie de urgenţă. De îndată ce siuaţia va fi deplin controlată, sînt sigur că graniţele se vor deschide. Şi dacă nu se vor deschide, vom protesta. O. P. : Aveţi un model cultural provizoriu, în funcţie de care să judecaţi opţiunile imediate . A. P. : Adevărul e că niciodată nu m-am gîndit in mod riguros la mari soluţii organizatorice. Aş spune, dacă e să fiu cinstit, chit că poate suna retrograd, că modelul meu mental pentru o Românie a culturii e, inevitabil. România interbelică. E un model retrospectiv, nu un proiect, o nostalgie mai mult decît o utopie. Dacă Româ­nia interbelică este România care a produs pe Cioran, pe Eliade, pe Noica, pe Eugen Ionescu şi pe Nae Ionescu, dacă România interbelică a putut livra lumii asemenea valori, înseamnă că lucrurile mergeau — în plan intelectual — binişor... E de sperat că vom regăsi vigoarea şi verva acelei lumi. O.P. : Evident, in complexitatea unei reorganizări de asemenea anvergură, nu poţi să fii arhitect înainte de a fi chirurg, dar nu e posibil să fii numai chirurg fără să fii în acelaşi timp arhitect. A. P. : Trebuie să avem şi aici, ca în toate, un model sacru. Dumnezeu are un braţ stîng şi un braţ drept : braţul rigorii şi braţul iubirii. Ele nu lucrează pe rînd, ci laolaltă şi, la nivelul nostru secund, de „creaturi“, trebuie să încercăm să repetăm, să imităm acest model. Să lu­crăm cu ambele mîini odată, cu vigoarea şi cu toleranţa, cu justiţia şi cu frumuseţea. Lui Dumnezeu lucrul acesta îi reuşeşte uşor. N-avem garanţii că vom avea aceeaşi pu­tere — ba mai curînd, dimpotrivă. Dar acum, vorba lui Cioran (pe o carte pe care am căpătat-o ieri), „enfin toutes Ies illusions sont permises“. Dacă vor rămine ilu­zii sau dacă vor deveni realităţi, urmează să vedem. In orice caz, avem o şansă unică să contrazicem, în sfîrşit, cu admiraţia de rigoare — pesimismul de o viaţă al lui Emil Cioran. Acum se va vedea dacă schimbarea la faţă a României este cu adevărat posibilă. Iar dacă nu va fi, nu vom putea face vinovat pe nimeni. O. P. : Cum iluziile nu depind decit de noi, şi cum in general omul poate fi judecat după iluziile sale poate mai bine decît după ceea ce el realizează, cred că are dreptate Cioran. A. P. : Să vedem. O. P. : V-aţi limpezit cit de cit intenţiile şi in legături cu activitatea editorială ? A. P. : Sigur că da. Va trebui mai întîi să vedem care va fi dozajul exact intre autonomie şi tutelă în proble­ma editorială. E clar că presa s-a emancipat. In mod normal şi editurile ar trebui, încet, încet, să devină nişte case de ediţie cu programe, riscuri şi iniţiative autonome. Sigur că ministerul trebuie să aibă o politică editorială. Dar cu timpul, eu cred că editurile vor deveni libere. Ceea ce poate face deocamdată ministerul, in măsura in care el are încă în mină acest aparat, este să cureţe puţin terenul şi să pună la conducerea editurilor oameni cu orizont cultural larg şi autoritate morală, care să fie imediat capabili de normalitate. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste era punctul suprem al culturii în vechea structură. Totul îi era sub­ordonat Normal este, (chiar etimologic normal), ca un minister să fie punctul cel mai de jos, în sensul că el slujeşte un domeniu pe care îl recunoaşte ca mai impor­tant decît instituţia ministerială. Un minister adevărat socoteşte că tot ceea ce administrează e deasupra lui, nu dedesubt. O. P. : De cite ori am discutat cu cineva sau m-am gindit eu însumi cum vor arăta lucrurile „după“, credeam că va fi foarte uşor. Că va fi destul să se facă totul in­vers decit s-a făcut. Acum constat că problema e mai complicată. A.P. : E mai complicată, intr-adevăr. Şi pe lîngă ame­ţeala care acompaniază de obicei orice răsturnări radi­cale, şi care e şi ea un pericol, lucrurile sînt infinit mai nuanţate şi mai ales structurile sînt aşa de degradate, oamenii sint atît de degradaţi, noi înşine sîntem într-un fel sau altul mutilaţi, intoxicaţi de anii prin care am trecut, incit nu e de sperat că de azi pînă miine vom ob­ţine tot ceea ce dorim să obţinem. Trebuie să avem răb­dare. Şi trebuie să avem şi încrederea celorlalţi înainte de a avea prematura lor judecată. O. P. : Cultul personalităţii... ca să mă exprim eufe­mistic, pentru că in realitate cultul era delir, iar de per­sonalităţi nu se poate vorbi, erau nişte nulităţi... dar să răminem la formula consacrată. Deci, cultul personalită­ţii se baza pe cultul impersonalităţii. Orice notorietate era reprimată, fiind considerată subversivă, un pericol pentru gloria „lor“. Amatorismul fiind încurajat intre altele şi în acest scop, pentru a crea un larg pustiu in jurul celor două „genii“. Credeţi oare că gloria e împotriva demo­craţiei ? Că încurajarea elitei intelectuale ar contraveni spiritului democratic ? A. P. : In nici un caz. Am să fiu brutal. Democraţia a un concept politic. Eu socotesc că în cultură termenul acesta nu e funcţional. O spun şi îmi asum toate riscurile acestei formulări. In cultură nu este decît un singur cri­teriu : valoarea şi anume valoarea providenţială, pentru că aici nu este vorba de stricta competenţă. Fac o dis­tincţie intre valoare şi competenţă. Pot să fiu în dome­niul economic hipercompetent. Cultura nu lucrează insă cu acest tip de competenţe, ci cu har. Harul nu poate fi administrat, harul nu este distribuit în mod egal şi harul nu poate fi gîndit în mod democratic. Este de na­tură supraindividuală. De aceea, in cultură democraţia este un cuvînt echivoc, cu care eu nu ştiu să operez. O. P. : N-ar fi oare util ca ministerul să se consulte acum cu creatori de prestigiu din toate domeniile pentru ca, şi cu sprijinul lor, cu ajutorul lor, să-şi clarifice mai bine opţiunile, dorinţele, obiectivele ? A. P. : Asta este ceea ce intenţionez sa fac In perioada imediat următoare şi sunt aproape indispus că activita­tea cea mai intensă pe care am prestat-o pînă acum în noua mea funcţie a fost interviul, (nu mă refer la acesta Octavian Paler (Continuare in pagina 19) Fotografie de Ion Cucu 1 România literară 3

Next