România literară, martie-iunie 1994 (Anul 27, nr. 8-25)

1994-03-02 / nr. 8

2 CONTRAFORT Á* Hiaz&­ MiUU* Lignitizarea S.R.I.-ului s­­eures PRE deosebire de jurnaliştii care au salutat prezenţa d-lui Virgil Măgureanu în balconul de la Petroşani, cred că ne aflăm în faţa unui eveniment de­ o extremă gravitate. Şi asta nu numai pentru că dl. Măgureanu nu e Romeo iar Miron Cozma nu e Julieta. După cîte ştim, dl. Măgureanu răspunde de siguranţa naţională, de cazurile de spionaj, de ameninţarea fiinţei naţionale şi alte lucruri de acest gen. Putem suspecta eva din Valea Jiului de aşa ceva n­ici pomeneală. A fost vorba de o sabotare premeditată a economiei­­ naţionale? Nici atît­­ de vreme ce dl. Măgureanu însuşi admite că protestele minerilor sînt cît se poate de legale. Şi atunci, ce căuta dl. Măgureanu în Valea Jiului? A fost trimis acolo sau a mers de bunăvoie? S-a deplasat la Petroşani pentru că aşa i-a cerut superiorul său direct, Ion Iliescu, sau, pur şi simplu, pentru a-l îmbărbăta pe vechiul săi amic de mineriade, Miron Cozma? Deşi mai spectaculoasă ar părea a doua ipostază - şi anume, că şeful Serviciului Român de Informaşi face un joc pe cont propriu şi că aparentul monolitism din vîrful piramidei puterii e ca şi fisurat - realitatea ne obligă să privim lucrurile ceva mai la rece. Nici un şef al serviciilor secrete din lume nu ar risca de capul său o intervenţie publică de genul celei a d-lui Măgureanu fără a fi imediat destituit. Pentru că, în aparenţă, discursul său din balcon se situa la antipodul celor susţinute atît de premierul Văcăroiu, cît şi de prezidentul Iliescu. Şi iată, deşi au trecut atîtea zile, d-lui Măgureanu nu i s-a clintit un fir de păr. Explicaţiile trebuie căutate, prin urmare, în alt loc. Pur şi simplu, dl. Măgureanu face ceea ce fac toţi şefii serviciilor secrete din lume, seamănă confuzie. Există şi un alt argument pentru a vedea în dl. Măgureanu un trimis al puterii şi nu un disident în devenire: se cunosc, la această oră, legăturile strînse dintre mineri şi puterea ocultă. Au colaborat de minune în toate descinderile lămpaşelor în Capitală şi au conlucrat perfect fie la­­anihilarea opoziţiei, fie la eliminarea acelor membri ai puterii care se arătau prea reformişti. Aşadar, complicitatea minerilor cu dl. Măgureanu se leagă de nişte momen­te glorioase ale ortacilor. De fiecare dată cînd au acţionat umăr la umăr cu oamenii d-lui Măgureanu expedi­ţiile lor războinice s-au soldat cu adevărate triumfuri: schilodiri, jafuri, devastări. Ceea ce nu putea decît să gîdile orgoliul unei categorii care, dintr-odată, s-a văzut proiectată din subpămînturi pe toate reţelele de televiziune ale lumii. Or, prezenţa lui Virgil Măgureanu alături de ei avea şi rolul să le reamintească de un tre­cut strălucitor, de importanţa actuală şi, cine ştie, de rolul ce li se pregă­teşte în viitor. Pogorîrea d-lui Măgu­reanu poate fi comparată în egală mă­sură cu perfidia unei strategii politice, dar şi cu mistica unei arătări. Nu ştim cît succes real a repurtat dl. Măgureanu în Valea Jiului. Dar din faptul că nu s-a repetat secvenţa din 1977, cînd minerii lau sechestrat pe primul ministru al lui Ceauşescu, Ilie Verdeţ, deducem că directorul S.R.I. a găsit un limbaj comun cu cei care agitau cu­ năduf bîtele în piaţa din Petroşani. Mai mult ca sigur, prezenţa d-lui Măgureanu a fost pentru mineri un, fel de compresă, de vreme ce au început imediat să scandeze comica lozincă “S.R.I.-ul e cu noi!” Faptul că s-a declarat - fără echivoc - de partea lor constituie o victorie care nu e, neapărat, a d-lui Măgureanu, cît a lui Ion Iliescu. Nu e exclus ca şi de data aceasta diversiunea conform căreia preşedintele e una şi guvernul alta să fi prins şi nu e exclus ca dl. Iliescu să încerce (aşa cum spunea Miron Cozma) debarcarea guvernului Văcăroiu cu ajutorul aliaţilor săi permanenţi. Orice om raţional s-ar putea întreba: foarte bine, prezidentul vrea să-l schimbe pe Văcăroiu; legea îi dă dreptul s-o facă în orice moment; de ce n-o face? Pentru că, în logica potentaţilor zilei, logică alterată de trei sferturi de veac de violenţe şi trădări între fraţii bolşevici, lucrului direct şi cinstit i se preferă întotdeauna înjunghierea mişelească, pe la spate. Nu mai e nici un secret că atît prezidentul cît şi partidul de guvernămînt sînt profund ne­mulţumiţi de prestaţiile catastrofale ale lui Nicolae Văcăroiu, însă nici unul dintre cei care ar putea să ia o hotărîre n-o va face deschis, bărbăteşte. Pentru că atunci ei ar trebui să-şi asume consecinţele propriului gest. Ar recunoaşte, implicit, că sînt părtaşi în politica antinaţională dusă de actualul guvern. Dacă, în schimb, altcineva se oferă să facă treburile murdare ale Puterii, atît dl. Iliescu, cît şi clica din jurul său au toate şansele de a ieşi cu obrazul curat: ei n-au văzut nimic, ei n-au ştiut nimic! Şi, cu aceeaşi imperturbabilă seninătate, vor numi imediat noul premier. Adică noua victimă a nedomolitei sete de putere a unei echipe de politicieni care nu vor renunţa la privilegii nici dacă vor fi obligaţi să înece ţara într-o baie de sînge. Socotelile d-lui Iliescu sînt simple: oricîte guverne vor cădea (şi, dacă ele cad în condiţii excepţionale, e cu atît mai bine!), el şi cei cîţiva oameni din jurul său vor fi mereu în capul bucatelor. Preferinţa pentru inşi neimplicaţi politic (de la Theodor Stolojan la Nicolae Văcăroiu), joaca de-a şoarecele cu pisica prin care îi menţine în stare de servitute perpetuă pe jenanţii politicieni din P.U.N.R., P.S.M., P.R.M. şi alţii de aceeaşi teapă trădează o mare siguranţă de sine, prin nimic motivată de realitatea politică a momentului. Faptul că însuşi Virgil Măgureanu a ieşit din bîrlog şi joacă pe faţă o carte politică (echidistantă, nevoie mare!) nu e, însă, un semn prea îmbucurător pentru Putere. Asta înseamnă că argumentele guvernanţilor s-au împuţinat dramatic. Şi ne putem aştepta ca discursul pacifist al d-lui Măgureanu să fie dublat de înarmarea pînă în dinţi a trupelor puterii, aflate oricum în poziţie de tragere. Anunţăm pe cititorii noştri că pot încheia abonamente pentru „România literară“ la toate oficiile poştale din ţară, conform notei RODIPET nr. 1299 din 19.11.1993 emisă în completarea Catalogului pu­blicaţiilor. România literară EVITAŢI, pe cît vă stă în putinţă, ticurile poeziei ado­lescentine, rimele facile (doruri/ zboruri, vînturi/gînduri) şi asonanţele forţate (frunze/prea obtuze), unde monosilabicul prea e introdus invers doar pentru a se păstra­ o inutilă, de altfel, cadenţă. Fără aceste­ mici defecte uşor de remediat, poemele arată o gîndire poetică impulsionată de origi­nalitate. (Colan Adina şi Giurgiu Luminiţa, eleve, Buzău). Dacă, paticipînd la un concurs literar, un text al dv. a fost premiat, dar semnat de altcineva, singurul lucru pe care cred că trebuie să-l faceţi este să dovediţi eroarea, poate furtul. Interesantă scrisoarea, nu şi versurile! Nu-mi fac nici o grijă că după acest verdict vă veţi spînzura, vorba poetului, lira-n cui. Nevoia de a scrie e ca şi nevoia de a geme cînd te doare, cum corect spuneţi la un moment dat. Cum nici nu vă sfătuiesc să vă lăsaţi de scris, vă rog, în schimb, să faceţi un minim efort de sinceritate cu dv. înşivă şi să fiţi de acord cu mine că tot ce scrieţi este minat de formulări bizare şi de unele greşeli, precum jăratice doruri, se înnalţă, nevitînd sau cunoştiinţă. (Marea Ildica, Hunedoara). Solicitaţi cu candoare un lucru lesne de făcut şi anume o simplă şi scurtă fişă din care să reiasă nu o laudă sau un defect, (ci) realitatea poeziei pe care o scrieţi de la vîrsta de 12 ani. Cum de laudă ne scutiţi, de defecte nu vă iertăm noi. Iată o scurtă listă de sintagme şi POST-RESTANT li versuri din care se poate deduce situaţia jenantă, dar nu şi inexplicabilă, în care, inocent, vă complăceţi: Lugubrica damă/ E goală şi-n vană..., Şi steaua cea astră/ Pluteşte-n catarge..., La umbra suspiciunii şi-aduce morţii boare/ De cadaverici slujbe care răsare părul..., Talazuri de valuri/ Se-ntoarce cu rîndul/ Se-ntoarce e maluri/ Poeţii cu gîndul. Constantin Marian, Brăila). Ar fi ceva deosebit, spuneţi în scrisoare, ca la vîrsta mea (de) 20 de ani să şi public o poezie în „România literară“. O poezie întreagă nu vă p­utem publica, dar un fragment, a: Stau, gîndesc şi mă opresc/ în imaginaţie gîndurilor mele/ Un gînd a căpătat contur/ Inconştient în capul meu. // Toţi oameni gîndesc uşor trese/ Unii prea mult alţi deloc/ Dar ce importanţă au/ Aceste gînduri ale noastre. V-am respectat punctuaţia, şi toate dichisurile, să n-avem vorbe. Iată-vă, deci, împlinit visul de a publica în R.I. Acum, încercaţi şi în altă arte! (Salcie Călin, student T­imişoara).­­ România literară Calea Victoriei 133, Bucureşti, sector 1. Telefoane: 650.62.86.; 650.33.69; foto: 659.35.42. Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefănescu - redactor-şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Mihai Grecu, Anca Firescu (secretari de redacţie), Rodica Burduşel, Ruxandra Dinu, Nina Pruteanu, Alexandra Voicu (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia România literară, Calea Victoriei 133, sector 1, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu_________ (corespondenţă şi difuzare în străinătate),­­ Nicoleta Isaida (secretariat), Maria Micu (curier) Tehnoredactare computerizată: Anca Firescu, Mihaela Ivan, Corina Mâţă. Corespondenţi: Mircea Iorgulen­escu (Paris şi München). Editori: • Fundaţia România literară Director general: Nicolae Manolescu • Ion Raţiu MIC DICŢIONAR ULTIMATUM. Recenta îndoială occidentală, nelipsită de accente dramatice, privitoare la atitudinea sîrbilor care asediază de doi ani oraşul Sarajevo, în faţa ultimatumului NATO („oare îl vor accepta sau vor rămînea fermi pe poziţie?“), putea fi urmărită cu oarecare amuzament de către un locuitor din Est. Pentru că aici comuniştii sînt, din păcate, mult prea bine cunoscuţi pentru a mai rezerva surprize. Era evident din capul locului că vor ceda! Pentru că asasinii ce ţin sub teroare capitala Bosniei se înrudesc perfect cu stăpînii lor de la Belgrad, iar aceştia, la rîndul lor, cu tot aparatul securisto-activist din fostele ţări comuniste. Cît priveşte pe strămoşul îndepărtat al tuturor - nu-i nevoie să-l căutăm prea departe: a purtat diferite nume (CEKA, NKVD, KGB etc.), dar a ascuns aceeaşi oroare. Or, se întîmplă că acest gen de indivizi se arată vajnici doar atunci cînd au în faţa lor civili neînarmaţi, complet lipsiţi de apărare; sînt curajoşi cînd ucid de la distanţă şi anonim; asasinează cu entuziasm doar atunci cînd sînt asiguraţi de impunitate. Dar e suficient să li se arate bîta, să aibă în faţa lor o armată decisă să riposteze­­ şi atunci curajul li se evaporează instantaneu. E de ajuns ca preţioasa lor piele să înfrunte cel mai mic risc, pentru ca ei să se facă nevăzuţi. în România au tăiat şi spînzurat cîtă vreme aveau în faţa lor o populaţie terorizată, incapabilă de minimă rezistenţă, dar a fost suficientă ieşirea în stradă a cît­orva mii de oameni decişi la sacrificiu, pentru ca aceiaşi viteji omniprezenţi să dispară în peisaj. Cît priveşte Bosnia - bineînţeles că asasinii se vor reîntoarce tiptil imediat ce vor avea prilejul, bineînţeles că vor reîncepe să ucidă imediat ce mînia europeană se va fi calmat, iar pericolul loviturilor aeriene se va fi îndepărtat suficient. Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: de cînd au pierdut puterea absolută, comuniştii sîrbi nu mai ştiu să facă altceva. Concluzia? O poate enunţa şi un copil de şcoală primară.

Next