România literară, octombrie-decembrie 1995 (Anul 28, nr. 39-52)
1995-10-04 / nr. 39
Recomandarea 1201 pentru INTR-o epocă în care problema minorităţilor naţionale e agitată non-stop, cu sau fără temei, nu numai în România - aşa cum în mod intenţionat ni s-a implementat obsesia; *.într-o lume în care orice trăsătură comună a unui grup de oameni (fie ei revoluţionari, homosexuali sau pur şi simplu femei) este subiect de legislaţie dedicată, dezbateri, marşuri şi conferinţe planetare, într-un sistem de principii în care drepturile particulare par să fi devenit mai importante decât cele generale şi oamenii nu mai luptă pentru egalitate ci, aproape exclusiv, pentru discriminarea pozitivă; în acest sfârşit de mileniu în care se pledează pentru toleranţă şi ecumenism, o flagrantă discriminare a minorităţilor trece aproape neobservată. Domeniul ei de manifestare este arta, înţelepciunea şi experienţa acumulate de-a lungul timpului n-au reuşit încă să spulbere prejudecata existenţei genurilor minore. Coregrafii, teatrul şi artele plastice nu cunosc, din fericire, această problemă. Critica de specialitate comentează cu aceeaşi seriozitate “Lacul lebedelor”, dansurile populare şi experimentele coregrafice stradale; montările clasice şi spectacolele de happening; hiperrealismul, pictura naivă şi arta non-figurativă - inclusiv tablourile monocrome. Nu întâmplător, lucrurile stau cu totul altfel exact pentru artele cu cea mai mare priză la public: filmul, literatura şi, mai ales, muzica. în cinematografie s-a consacrat chiar o formulă dubioasă: film de artă. Se presupune, implicit, că producţiile care nu beneficiază de acest titlu sunt altceva, dar nu artă. Poate sunt produse industriale. Dar dacă arta, conform dicţionarelor, este “ansamblul procedeelor utilizate pentru a stârni senzaţii şi sentimente” (Larousse), atunci orice film este o operă de artă. Confuzia provine din asimilarea unei categorii cu o anumită parte a ei: sunt considerate “de artă” filmele dedicate subiectelor majore (sociale, politice, istorice etc.) şi utilizând mijloace cât mai sobre. Realitatea este alta: aşa cum există şuruburi bune şi şuruburi proaste - dar toate sunt şuruburi, există opere bune şi opere proaste - dar toate sunt opere artistice. Valoarea unui film nu depinde nici de subiectul său, nici de genul în care se înscrie. Există comedii geniale şi filme istorice stupide. A susţine că filmele SF, comediile sau serialele TV sunt minore înseamnă a considera că Dictatorul, Solaris sau Forsyte Saga sunt inferioare, de pildă, faţă de Numele Trandafirului. Definirea “genurilor minore” porneşte însă şi din alte două erori: în primul rând, se judecă statistic: majoritatea filmelor poliţiste sunt slabe, exagerate, previzibile - deci genul nu merită atenţia criticii serioase. Dar de când calitatea se judecă prin cantitate şi de când arta e o problemă de medie statistică? în al doilea rând, cu o consecvenţă suspectă de oarece frustrăm, se pune semnul egalităţii între nonvaloare şi succesul de public. Altfel spus, adevărata valoare nu e accesibilă “maselor” - o judecată pe care mă abţin s-o comentez. In literatură lucrurile stau foarte asemănător. Genurile non grata sunt aceleaşi: umor, SF, thriller, erotic etc. Există şi o anumită ipocrizie, savuros sintetizată de un autor umoristic: “Criticul care în intimitate râde cu gura până la urechi de Donald Răţoiul, tuşeşte în pumn la vederea unei cărţi de umor, ridică din umeri, dar nu ridică stiloul să scrie ceva". Nici de bine, nici de rău este un gen minor, chit că i-a dat pe Ilf şi Petrov, Jerome K. Jerome şi Caragiale. De remarcat altă ciudăţenie: un gen e minor doar atâta vreme cât vorbim de autori în viaţă. O dată trecuţi în nefiinţă, probabil că Isaac Asimov, Stephen King (un romancier excepţional care a făcut imprudenţa să se dedice genului horror) şi chiar San Antonio vor intra în manuale. Discriminarea cea mai şocantă se manifestă însă în muzică, încercarea de a o împărţi în “clasică” şi “modernă” e ridicolă, câtă vreme muzica simfonică există în ambele variante extrem de diferite! Muzicologii nu par să aibă nici măcar curiozitatea de a cunoaşte câte ceva din toate genurile, ignorând varianta Emerson, Lake and Palmer la Tablouri dintr-o expoziţie (realizată cu profesionalism şi cu tot respectul cuvenit), în schimb discută cu seriozitate despre cacofonii sonore “pentru timpan şi xilofon”, cu condiţia să utilizeze instrumente simfonice şi să se desfăşoare pe scena unei filarmonici. Din orice punct de vedere le-ai privi (melodicitate, virtuozitate, sincronizare, emoţie artistică), experimentele simfonice ultra-moderne sunt în dezavantaj faţă de un concert rock cinstit. Discriminarea genurilor muzicale “minore” îşi are principala obârşie în necunoaşterea lor. Criticii muzicali ştiu câte ceva despre Michael Jackson şi critica de artă Loredana Groza dar, bănuiesc, n-au ascultat cu atenţie adevărata muzică folk, country, hard-rock, blues sau jazz. Manipulând câteva automatisme (gălăgie, nebunie în sală, cuvinte sărace), ei refuză să afle că acestea acoperă doar o părticică din marea varietate a “minorităţilor”. Cine a ascultat măcar o dată Bob Dylan, Led Zeppellin sau Pink Floyd ştie că aceasta e o muzică extrem de elaborată, cu texte care merită publicate în volume de versuri şi cu o interpretare de înaltă calitate. Există, din fericire, şi remarcabile excepţii - dacă nu în lumea criticii, atunci chiar printre muzicieni. Orchestra de Cameră din Paris a avut în repertoriu Michelle şi Yesterday ale Beatles-ilor, Royal Philarmonic Orchestra din Londra cânta acum două decenii cu Deep Purple, experiment repetat şi la noi cu Filarmonica din Iaşi şi fostul Roşu şi Negru. Pe scurt, a-i băga în aceeaşi oală pe Chick Coreea, Madonna, Brel, Jethro Tull, Gil Dobrică, Joan Baez şi Prince, sub genericul "muzică modernă", “muzică uşoară” sau “muzica aia”, este, iertat să fiu, o formă de incultură. Sigur că există şi multă muzică proastă, dar există în lume şi multă mâncare stricată, ceea ce nu înseamnă că arta şi gusturile culinare n-au evoluat. Evoluţia, în artă, nu înseamnă nici creştere, nici descreştere, ci modificare şi diversificare. Nimeni nu susţine că Bon Jovi e superior lui Brahms, după cum e o trăznaie să afirmi că Picasso e mai bun decât Rembrandt. E altceva şi, ca lumea să meargă înainte, trebuie să fie altceva. Cât despre mijloacele auxiliare (jocuri de lumini, costume ţipătoare, fum etc.), acestea fac parte din arta spectacolului, racordată la gusturile contemporane. Nici a aduce pe scenă un elefant în Aida n-are vreo legătură cu muzica. Teritoriul artei nu este limitat de loc pentru toată lumea. Opere de slabă calitate, repet, există în toate genurile, și nu densitatea lor e semnificativă. Istoria, oricum, nu reţine decât vârfurile pentru zece ani sau zece secole, fireşte, de la caz la caz. Dar un critic care se respectă e obligat să cunoască, în domeniul lui de specialitate, măcar aceste vârfuri, în toate genurile, fie ele “majore” sau “minore”. Tudor Călin Zarojanu Ochean DUPĂ ce şi-a încheiat prelegerile la Universitatea din Würzburg - fusese invitat să predea două semestre - profesorul japonez Nambara se hotărî să ofere sieşi şi soţiei o răsplată. S-a gîndit să se ducă în Spania, la Santiago de Compostela, în tinereţe, învăţăcel la seminarul de istoria religiilor din Marburg, pe urmele lui Rudolf Otto, mai fusese acolo unde a înţeles că măreaţa catedrală a sfîntului Iacov întorsese roata destinului european pentru secole; mirajul Răsăritului păli, căile spre Orient se şterseseră, s-au pierdut. Cineva, un coleg, i-a spus să se ducă în România: “Ei fac puntea spre voi.” Profesorul Nambara, titular al unei catedre de istoria culturii, l-a crezut şi s-a adresat unui birou de voiaj românesc care l-a blagoslovit cu ispite: rulmenţi la Bîrlad, şampanie la Alba Iulia, textile la Iaşi şi încă de acestea, mai multe. După ce a vizitat obiectivele propuse, savantul a comis pentru întîia oară în viaţă o necuviinţă: a fugit din program. L-am întîlnit la Agapia într-o forfotă de pelerini şi paraziţi. Căuta, cu un ibric în mînă, pe cineva ce l-ar înţelege într-o Un japonez printre voii I limbă oarecare. Soţia lui se îmbolnăvise şi dorea un ceai. I l-au făcut la stăreţie, unde a şi fost invitat să locuiască. Se media încă, în Grecia, la Sfîntul Munte, anahoreţii l-au dat afară, pe rînd, din mănăstiri, lămurindu-i că statutul său duhovnicesc e acela al unui căţel. A doua zi era după Paşti - stareţa, la vecernie, i-a poftit pe amîndoi în strană, lîngă ea. La sfîrşit, treceau oamenii să sărute icoana învierii şi mîna preotului. Alături, plini de gravitate, cei doi aplicau flexiunile politeţii japoneze, zîmbeau şi se înclinau în faţa fiecărui credincios, dădeau mîna şi repetau salutul pascal. O femeie povestea afară:”Au venit împăratul Chinei şi împărăteasa Japoniei”. I-am luat cu noi în Maramureş, unde profesorul a descoperit pădurile, mătrăguna şi o vrăjitoare autentică, de la care a primit poveţe şi buruieni, în anul următor a revenit în Europa. De data asta ne-a prezentat şapte caiete de notiţe, desene, fotografii şi a vrut să ştie tot, să refacem itinerarul comun pe care eu îl trecusem de mult în pîcla uitării. îmi aduceam aminte doar că la un colocviu pe plaiurile lui Bogdan Vodă, în timpul unei conferinţe de fonetică dialectală, tot publicul adormise; numai ei - perechea japoneză - vegheau luînd harnici notiţe şi tresărind cu o vădită bucurie cînd vreo vocală velară exploda în gîtlejul savantului vorbitor. La al treilea drum în România i-am călăuzit spre Bucovina. La Putna, de hram, mulţimea fără număr, portul, cîntările bisericeşti i-au impresionat. Aşteptam împreună, în curtea şcolii, un autobuz, ne uitam la lume, lumea se uita la noi. Deodată s-au auzit nişte strigăte înfiorătoare. Trecea Vasile, beţivul, văitîndu-se şi blestemîndu-şi patima. Şapte bărbaţi, agăţaţi de el, nu reuşeau să-i împiedice mersul oblu, din şanţ în şanţ. Cînd s-a apropiat de noi, a intervenit un miliţian: “Duceţi-l, măi, de aici, că-l văd străinii şi ne facem de rîs.” Profesorul mă rugă să-i traduc spusele vardistului. Mă executai. Atunci, soţ şi soţie, într-o clipită, îşi puseră palmele pe ochi ca să nu vadă ruşinea şi abia cînd i-am asigurat că Vasile se pierduse printre poporeni, şi-au descoperit obrazul. Ultima dată a venit cu o carte măiestrit tipărită. Un roman. Un învăţat japonez, bolnav declarat incurabil, Adam poposeşte în România şi e vindecat de o vrăjitoare. Aici, în pădurile carpatine, regăseşte peisajul originar, descoperă eonii facerii sale dintîi. E un spaţiu supraaglomerat de zîne, iele şi vîrcolaci. Textul tradus în limbi occidentale ne-a părut cu atît mai straniu cu cît avansam în lectură. La rîndul nostru, l-am tradus în româneşte. Cum o să reacţioneze cititorii români, privindu-se în oglinda niponă, cît vor mai recunoaşte din lumea lor de toate zilele? Şi invers: ce-au priceput japonezii din preumblarea pe străinele meleaguri? Dar imagologia e o disciplină plină de învăţături şi se practică tot mai des. într-un schimb de experienţe, ca să-l consolez, i-am povestit profesorului Nambara dificultatea sicilianului, întors de la Paris, să explice consătenilor ce e un lift. După multiple eşecuri, îl salvează o lămîie. O ia, o arată şi întreabă: “Ce e asta?” - “O lămîie”, se veselesc curioşii. “Ei, bine, un lift e cu totul altceva!” Acestea zise, am ajuns la concluzia că efortul traducerii e îndreptăţit. Paul Miron ACTUALITATEA România literară 3