România literară, octombrie-decembrie 1996 (Anul 29, nr. 39-52)

1996-10-02 / nr. 39

de roşii pe zi, are ciudata calitate de a-l face pe optician să se simtă şi mai nefericit. Nu-i răspunde. Tace. Mai are nevoie s-adune energie pentru a-i răspunde, înhaţă altă sticlă cu suc de roşii şi se retrage în bucătărie lăsând uşa frigide­rului larg deschisă. Aici­­ în timp ce-şi umple un pahar, şi bea încet, cu înghi­ţituri mici - îl ajunge din urmă iar vo­cea Annei care vrea să ştie ce se-ntâm­­plă: „Vlad, de ce nu închizi uşa de la frigider“? Opticianul se-neacâ puţin şi tuşeşte când i-aude vocea, dar conti­nuă să bea liniştit. Simte cum trupul Madonei, acrişor-dulce, îşi caută un drum spre sângele lui. Aproape satis­făcut se întoarce în hol. Se uită în fri­gider, începe să scoată la întâmplare alimentele stocate. Străbate holul cu pachetele în braţe fără să ştie limpede ce are de gând. Se opreşte în faţa uşii apartamentului închisă cu trei iale, ca­re mai de care mai sofisticate, aduse de Juju Jifca de peste mări şi ţâri, înainte de a-i veni o idee cum să se descurce îi taie calea generalul de pompieri care tocmai iese din baie: momentulS­A TRĂIŢI, domnu' Pa­­repa. Să trăiţi! Am plă­cerea - nu sesizează că e nepotrivit, deşi Vlad gâfâie din greu cu pachetele în braţe - să vă anunţ că am primit aprobarea de la Club pentru „serile de voyeurism“. Mixte, bineînţeles. Pentru toţi înstrăi­naţii, femei şi bărbaţi care vor să se recupereze prin muzică. Să... redevină conştienţi de frumuseţea propriului lor trup. Să facă streaptease, să se dezlăn­­ţuiască, să se elibereze prin dans de toate refulările sexuale ale săptămânii. Să se cureţe de mâzga cumplită a obiş­nuinţelor de orice fel, să... să... re­nască, să... să...“ Deşi într-o situaţie disperată - câte­va pachete i-alunecă din braţe - optici­anul nu-şi poate reprima dorinţa de a se amuza pe seama generalului. E gata să râdă deja, dar nu fără o grimasă de durere. Pentru că braţele îi înţepenesc şi reclamă sâ-i ceară generalului să deschidă uşa. „Generale, mă bucur de veste, dar fii bun şi deschide că altfel va trebui să chemi salvarea (era să zică pom­pierii)“. „O, cum să nu, domnu' Vlad, văd că avem aici trei încuietori pe cinste. Să sperăm că mă descurc. Aşa... aşa...­­Generalul mestecă gumă în timp ce vorbeşte. Şi Vlad nu se poate abţine să observe că în felul acesta se dovedeşte cât se poate de imprudent, pentru că ţine la impresia pe care o face. Mes­tecă, deci, şi placa diacooua îi joacă după cum are chef guma să i se lipeas­că, când de partea de sus, când de par­tea de jos. Şi atunci, limba mult în­cărcată cu spumă în căutarea gumei scoate un zgomot asemănător cu sfo­răitul apei într-un bazinet defectat de W.C.) Văzându-se, în sfârșit, afară, Vlad străbate palierul aproape fugind - mai pierzând pe drum câteva pachete - subit decis să le­ arunce la crematoriu. Fragment din romanul Rugul amazoanelor Ş­I EU, cititor, cu limitele mele, dar, sper, şi cu acea unicitate, sau mai bine spus singurătate în elanul şi cu care mă bucur sau mă oripilez citind de multă vreme manuscrisele adolescenţilor! Nimic de ascuns, de exagerat sau ironizat, nimic de minţit în motivele de extaz sau de jenă. Pentru că aici există şi nu există încă absolut, şi nici moarte. Aici, unde totul alunecă mereu spre înţelegere şi clarificare, cuvinte, vise, ideal. Aici, unde se munceşte nesi­lit, ca într-o joacă emoţionantă dătătoare de uşoară febră. Şi unde cuvintele, visele, idealul ameţesc amestecându-se în caleidoscop atâta timp cât nu te înduri să aşezi în stare de repaos jucăria. Şi iată de ce în adolescenţă ignori alte meserii care îţi dau târcoale, şi alegi poezia. Cea care Ea îţi va cere, pentru a se întrupa şi încălzi, trup şi sânge dintr-ale tale. Şi iată de ce priveşti cu indiferenţă spre soarta pe care alte me­serii ţi-ar asigura-o, şi alegi poezia. Ea este cea care te pân­deşte tenace şi te vânează ca să te facă pe viaţă servul ei su­pus sau robul ei răzvrătit. în adolescenţă se întâmplă această divină mutilare, citindu-i pe alţii şi poftind să scrii şi tu, con­form cu fierberea şi murmurul din propriul suflet. Mai toţi încercăm, mai toţi începem, plini de speranţa nebunească dar încântătoare că vom şi rămâne pe cale, nezdrobiţi de truda înaintării sferice, luminaţi şi întăriţi de ardoarea abu­roasă că Dumne­zeu ne lasă un vi­itor fertil, în parte senin, pentru cărţi al căror miez ne va ajuta să trecem cu numele curat vămile timpului. Şi eu, cititor, deci, al atâtor manuscrise, plutind în largul lor agitat, furtunos, vibrant, găsesc din când în când insule populate cu superbii de sonuri şi simţăminte. Zic că le-aş trage la mal, dar mal nu există. Dar dacă a existat un Gulliver, de ce n-aş încerca şi eu, măcar să plimb bucata de rai care mi s-a arătat, sâ-i semnalez exis­tenţa către oricine ar vrea s-o cunoască şi să se bucure. Monica Papuc este elevă a liceului „Gheorghe Lazar“, în clasa a XI-a, în primăvară mi-a trimis patru poezii, pe care le-am semnalat cu entuziasm la Post-restant. Apoi oferta s-a repetat prin textele de faţă. Talentul ei este evident. Constanţa Buzea DEBUT Melancolie întinde palmele Şi cuprinde luna. Lasă-i nectarul să te-mbie fără să-l bei, Să nu-ţi umple sufletul de umbre. Coumar Uşa camerei s-a trântit Şi sunetul ei, de lemn descompus, mi-a strivit sufletul, în miez de noapte, Cu paşi mărunţi, umbrele au trecut peste mine. Ploaia diavolului Ploua cu pietre albe Rodeau mere din miezul lor Mere rotunde şi pale. Am muşcat din carnea lor dulce Şi nectarul m-a adormit. Am dormit mult, din greu. Am deschis ochii, se scuturau merele - venise deja toamna tămâioasă - Şi toate îşi lepădau Numai eu purtam încă sâmburele de piatră al neliniştii, izbucnea în mine. Aşteptam ploaia îngerilor să sfarme Pietrele, Să despice Pământul, Să pot să adorm. Cădere Ştiam că voi muri curând. In umbra mea păşea Lumină. înaintea mea răsăreau Crini. Ultima lumânare ardea în mine. Ştiam şi am uitat să mă rog când s-a stins ultima suflare în trup. Am uitat drumul Spre Viaţă. Dumnezeu uitase de mine. M-am trezit în aceeaşi lume - un nebun număra firele de iarbă. Şi se ruga pentru fiecare dintre ele. Amintire Eu sunt om, în sufletul meu zâmbeşte un înger. Sufletul meu în colţuri Trebuie să fi fost demult, rotund. Repaou­re lin­iute Mi-am lăsat sufletul în creierii pământului. Inima a pornit spre miezul pietrelor. Aşteptam să vină îngerul, îngerul, îngerul. Lipisem palmele de trupul copacilor­­ şi râsul lor verde Se scutură spinii însângerând pământul cu maci. Spinii morţii ce s-au împlântat cândva în carnea albă a crinilor. Otrăvesc acum sufletul meu. Vântul scutură macii Rugându-se Crinilor de sub pământ. Magie închid ochii, distrug Lumea, Şi ucid Formele.­­ Adorm în Haosul Esenţei, în vis Munţi albi. Amestec lumină cu întuneric în care las sâmburi de mere de aur să rodească Viaţă! Ştiu, acest munte S-ar zvârli în mare, s-ar face bucăţi la porunca mea! Deschid ochii: Lumina de-afară Strecoară-n mine Umbre. Şi Cuvântul Munţilor Se şterge. Mi-e teamă Să-L rostesc în acest întuneric. Salvare Am vrut să dau copacilor nume de îngeri. Dar ceva i-a mistuit pe dinăuntru. Am vrut să fiu copac, să m-ascund în coaja lui tare Și ei s-au crăpat. Mi-a rămas acum doar, singur, Cerul, Boltă de îngeri. România literară 15

Next