România literară, aprilie-iunie 1997 (Anul 30, nr. 13-25)

1997-04-02 / nr. 13

. Dans macabru ODĂJDUIAM, în naivi­tatea mea, câ după 16 no­iembrie 1996 nu voi mai fi nevoit sa sacrific vreun centimetru patrat din spaţiul revistelor de cultura pe seama unei ruşini a culturii precum Corneliu Vadim Tudor. Credeam ca odatâ ajunse la putere forţele sănătoase ale naţiunii, orice aluzie la senatorul de două parale ar echivala cu o sudalma rostita în biserica. Aveam impresia ca aberaţiile strigătoare la cer, care au con­stituit marca regimului Iliescu, se vor resorbi de la sine. Nici pomeneala. Jurnalişti irespon­sabili (mai ales din domeniul televiziu­nii) îşi fac un titlu de glorie din a danţul de gît cu o serie de cadavre politice, de la Paunescu la Vadim, şi retur. L-aş in­clude în aceasta categorie (la sub-rubri­­ca „morţi-vii“) pe însuşi fostul prezi­dent, care-şi debiteaza, pe diverse pos­turi şi la diverse ore, cu seninătate, lo­zincile care au făcut din el, anţârţ, un tî­­nar star al stalinismului românesc. La­­sînd de-o parte faptul ca aceste dansuri macabre spun totul despre moralitatea gazetarilor cu pricina, ele dovedesc şi existenţa unui persistent cult al morţilor la români. Vadim Tudor, mai iritat, mai agre­siv, dar şi mai speriat ca niciodată, de­păşeşte orice limita. Conteazâ mai pu­ţin ca lătrătorul de ieri, gata sâ muşte mina pe care tocmai o linsese, pentru ca acum s-o sărute din nou, va trage dupâ sine într-o aventură sinucigaşa partidul lui Iliescu şi Adrian Nâstase. N-am avut nici un motiv sâ-i suspectez pe sus-nu­­miţii câ ar avea caracter. Dar mâcar ţi­nere de minte tot ar trebui sâ aibâ. Cînd sâ-i credem pe oamenii­ scut­­ulaţi pe pieptul de aramă al lui Vadim? Atunci cînd, în 1996, au cerut, cu mînie revo­­luţionar-patrioticâ, ridicarea imunităţii parlamentare a acestuia, pentru sinis­trele calomnii şi ameninţările (inclusiv cu moartea) împotriva unor persona­lităţi ale vieţii publice româneşti? Sau acum, cînd îl apare la fel de furibund pe senatorul javrelor de mahala? Nu de alta, dar e vorba de una şi aceeaşi in­fracţiune. Sâ se fi schimbat, între timp, atît de radical Codul Penal românesc, încît ceea ce, pe vremea lui Iliescu, era in­fracţiune a devenit astâzi motiv de lau­da? N-aş prea crede. E vorba, mai de­grabă, de neputinţa gâştii iliesciene de a înţelege pînâ la capât legile democra­ţiei şi de a-şi accepta înfrîngerea. Vi­novaţi pînâ-n pînzele albe de dezastrul economic şi moral al României, ei încearcâ sâ abatâ atenţia de la tragica situaţie a ţârii, folosindu-se, din nou, de Vadim Tudor, aşa cum au făcut, de alt­fel, în toţi anii în care s-au aflat la pu­tere. Nimic nu s-a adâugat şi nu s-a scă­zut din ceea ce a determinat, în 1996, ridicarea imunităţii vajnicului Vadim. Or, cînd nişte oameni văd, la interval de doar cîteva luni, aceeaşi situaţie în mod diametral opus, înseamnă ca ceva e în neregulă cu sânâtatea lor mentala. Cînd au fost ticăloşi? Atunci sau acum? Ori şi atunci,­ şi acum? O figura aparte în acest scenariu aiuritor o face (ca de obicei!) dl. Ion Cristoiu. La fel de consecvent ca şi prietenii sai pedeserişti, ex-“evenimen­tistul“ (pe care, spre ruşinea tagmei ga­zetarilor, l-am vâzut, la Antena 1, într-o postura respingător de linguşitoare faţâ de Ion Iliescu) îşi schimba şi el pârerea. Pentru cel care a scris mii de editoriale, avînd pretenţia de a se substitui şi isto­riei, şi politologiei, şi criticii literare, ba chiar şi justiţiei naţionale, infracţiunea e ceva relativ. O porcărie comisâ cît eşti la putere, susţine dl. Cristoiu, devine un act de caritate dupâ ce nu mai eşti în scaunele oficiale. Sa vezi şi sa nu crezi! Nu mâ mai mirâ ca nici una din gaze­tele conduse de el nu a suflat vreodată o vorbuliţă despre vinovăţia celor care au batjocorit, decenii în şir, România: stalinişti, securişti, politruci, neo-co­­munişti. Pentru românul (relativ) rupt în fund, nu m-ar surprinde ca însuşi Ceauşescu sâ fie scuzabil, pentru câ tot nu se mai afla la putere! Comentatorii, ocupaţi cu descifra­rea deciziei iliescienilor de a-i apăra din oficiu pe Vadim (mai ştii, poate câ la proces, pentru a-şi scăpa pielea, acesta ar începe sâ dezvăluie, precum Miron Cozma, cine ştie ce secrete despre foştii lui complici!) au omis sâ spună vreo vorba despre poziţia acuzatului însuşi. Daca e atît de sigur de sine, daca se ştie curat ca lacrima, de ce fuge de jus­tiţie ca dracul de tâmîie? în fapt, ridica­rea imunităţii nu înseamnă şi condam­narea automata. De ce se comporta Va­dim Tudor ca un ins gata zvîrlit la oc­nă? Din simpla laşitate, sau din con­ştiinţa faptului ca e vinovat? Oricum ar sta lucrurile, groaza de justiţie a celui care s-a autointitulat, cu neruşinare, justiţiar naţional nu poate provoca alt­ceva decît dispreţ şi scîrba. Cu toate acestea, daca se va dovedi ca acuzaţiile ce i se aduc sînt neîntemeiate şi ca se profilează o eroare judiciara, nu voi ezita sa-i iau apărarea! Dar tare mi-e teama ca Vadim poate fi condamnat şi cu ochii închişi! Sigur ca pentru nişte emanaţi ai gro­pii lui Ouatu delaţiunea şi batjocorirea grosolana e întrutotul onorabila ba chiar demna de lauda, însă instinctul de conservare ar trebui sâ-l împiedice pe dl. Vadim sa nu mai comită în fiecare zi cîte o noua infracţiune. Chiar daca abo­minabilele sale delaţiuni s-ar dovedi, ca o culme a absurdului, prin antifraza, elogii la adresa celor pe care i-a terfelit prin gunoaiele morale în care îşi duce el însuşi existenţa, ceea ce face în ultimele saptamîni Vadim Tudor e infracţiune curata. Mâ mir câ Parchetul General nu s-a sesizat din oficiu la instigările sale repetate la război civil. Pînâ cînd acest pigmeu cu ifose de mare poet şi gazetar îşi mai bate joc de oamenii cinstiţi ai ţârii? Pînâ cînd clovneriile sale gre­ţoase, fanfaronada de Cyrano al bos­­cheţilor va otrăvi aerul unei societăţi care lupta cu disperare sâ salveze ulti­mele resurse de normalitate care i-au mai rămas? Sâ fie clar: toţi cei care vor sabota înfăptuirea justiţiei (a justiţiei, atenţie, nu a râzbunârii!) şi aplicarea Constitu­ţiei devin complicii, morali şi materiali, ai ciumei care se zbate cu disperare sâ facâ praf şi pulbere dintr-o societate pe care n-o mai controlează aşa cum ar do­ri. Poate încă nu e tîrziu ca Ion Iliescu însuşi sâ-şi revizuiască, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, atitudinea. 2 CONTRAFORT de “THvice” “T Hifaie” România literară România literară Editata de: • Fundaţia "România literară", director general Nicolae Manolescu; • cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina­ Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Anca Firescu (secretar de redacţie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu, Simona Galaţchi, George Şipoş (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută:B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil șef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Hurducaş (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare). Corespondenţi: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu, Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. E-MAIL :romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro INTERNET: HTPP/ROMLIT.SFOS.RO http://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT http://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT POST-RESTANT (­IC RECONFORTANT sâ vezi din XZ­ timp, adică printre primii, că există destule dovezi în textele celuilalt care sâ te facâ sâ visezi la opera lui încă nescrisa. Sâ fii ca îngerul lângă cel care­­şi caută şi-şi găseşte calea şi merge pe ea mai mult sau mai puţin liniştit. Chiar dacă aceasta leagă singurătatea începutului de singurătatea capâtului, în spaţiul dintre va fi curând vizibilă şi uimitoare şi pentru cei­lalţi opera. Sâ-ţi dai seama cu infinita bucurie câ toate vor fi atunci la locul lor, aşezate ca de o mâna experta de femeie, semnul de recunoaştere fiind acum, cum spuneţi, „a­­cea parte retorică din/ postul de vorbe/ al femeilor literare“, care cu inteligenţa îşi pun averile la adăpost sigur în atât de fragilul lor text, in poezia care, cu puţin noroc, se întăreşte ca o platoşă transparenta şi sub privirile îngerilor apârâ minunea. Melcii pot vorbi, melcii pot asfinţi, într-adevâr, arâtându-şi în zile prielnice oul de opal al ochitor. Semnul bun, suficient pentru acum, în a vâ contempla clipa de graţie, între cele douâ singurătăţi de care vorbeam, simplu, mărturisind „simt cum fumul leneş­ îmi curge dintr-o palmă în alta“. (Cristina Păiuşan, Bucureşti) • Textul de deasupra va este şi dv. adresat, în spiritul­ şi în litera lui, susţinut şi de mai multe dovezi, între care acel Autist de pază la lei, prima parte a Portretului in două acte şi nu în ultimul rând Uneori iţi plac rechinii şi inotul liber printre stânci. Vehemenţa nu irită, ironia e bine venita, eroismul irigând o stare de inconfort transfigurat, şi la urmă verdictul, care emană din fiecare constatare, „autodistructiv şi amnezic/ dacă n-ai ştiut altceva decât sa înoţi/ şi sa te rogi/ placid şi aparent resemnat/ printre stânci“... Transcriu aici in întregime Autist de pază la lei: „calare pe Rosinanta/ sau pe mătură/ cu pielea tăbăcită/ plină de firimituri/ îşi numără gândurile/ şi rănile uşoare/ făcute de puii de leu/ pe care-i pâzeş­­­­te/ devenind fiare// păstrează distanţa/ faţă de gratii şi copaci/ fiindcâ-i par/ monstru­oase creaturi războinice/ ca orice graniţe// plânge doar când plouă dintr-un instinct vechi/ de planta cu fotosinteza// ochii întorşi înăuntru/ oglindesc adesea cerni/ şi ade­sea pământul/ cu iarba şi paseri amestecate/ cu soare şi lună confundate/ in bezne adânci/ fără saţ“ ( Teodora Bianca Popp, Bucureşti) • Intru în Muzeu liniştită şi ma las cuprinsa de speranţa ca lumina şi ordinea, sunetul solitar al paşilor mei pe lespezi,­­cu alte cuvinte claritatea şi uşurinţa cu care relataţi şi care vâ asigură simpatia citito­rului), îmi dau o stare de confort şi de admiraţie. Apare ca din pământ directorul mu­zeului şi-l ascult, îl înţeleg, îl studiez, mâ las cucerita, împotriva obişnuitei mele rez­erve faţa de oameni, simt câ pot avea încredere în el, chiar dacă exponatele, de o ori­ginalitate absoluta, mâ descumpănesc şi mâ amuză, mâ sperie. Ideea câ exponatele muzeului se schimbă în funcţie de vizitator mâ uluieşte. Vrea, nu vrea, acesta, stupe­fiat, se plimbă printre lucrurile propriei memorii, conştiinţe pasive până nu demult, printre secvenţe ale propriului trecut, îl urmez pas cu pas, exasperată câ s-ar putea sâ nu mai nimerească ieşirea, cobor la subsol şi mă gândesc la arhitectura simpla a Muzeului. Fiţi liniştit. Efectul este namipomenit. Dacâ ar depinde de mine vi l-aş pu­blica imediat. Sper ca tot ce aţi scris sâ fie la fel de bine clădit şi de interesant ca Mu­zeul. De fapt, cine sunteţi dv. domnule C. Mureşanu? • Cum am mai spus-o şi alto­ra, pentru câ fenomenul este destul de des întâlnit, eminescianizaţi în versuri de o banalitate şi monotonie fără leac: „Şi când reapari cu umbra ta, minune-ntruchipatâ,/ Aş vrea ca doru-mi sâ-1 alini, precum făceai odată./ Eu sper cândva sâ te aduni din ra­­za-ntunecata/ In incarnarea, ta dintâi sâ te mai vad vreodată“. (Gheorghe Predon, Satu­Nou, Constanţa) • Aţi tenninat Literele şi vâ declaraţi uimit şi fericit de întâmplare. Ca n-aţi frecventat cenaclul condus de Cărtârescu, este o pierdere, într-adevâr. Chiar daca scriaţi lamentabil, a sta într-un colţ şi a înţelege ce se întâmpla acolo, v-ar fi îm­bogăţit sufleteşte, v-ar fi orientat în propriul labirint, aţi fi progresat fie şi în ideea ca poţi fi bucuros câ alţii au har şi dezinvoltura şi câ sunteţi martorul acestui miracol. Cre­deţi, chiar credeţi câ vreţi sâ ştiţi ade­vărul despre propriile texte? „în ce cuvinte te mai scalzi/ Adulmecând aroma vieţii/ Şi-n ce abisuri vrei sâ cazi/Testând religia tristeţii?// Nu ţi-e de-ajuns c-ai învâţat/ Sâ numeri clipele puterii/ Zâmbind destinului mascat/ Şi supunându-te tăcerii?“ (Florin Hulubei, Bucureşti) • Frumoase, multe şi potrivite lec­turile nepoatei dr. Sonia Cristina! Ceea ce citeşte acum, la nici 9 ani, din pură curiozi­tate şi dorinţa de informare, va trebui să recitească pe alese şi mai târziu. Numai şi nu­mai pentru ca o interesează şi mă întreabă în scrisoare, îi semnalez în librarii o carte a mea pentru copii, apăruta de curând la Fundaţia Culturală Româna, frumos ilustrata şi hazliu intitulată Zgomotocicleta. S-ar putea sâ-i facâ plăcere şi s-o amuze desenele cât şi jocurile de cuvinte. Sunt sincer impresionată şi de-a dreptul fericită de posibilităţile reale şi deschiderea ei serioasa şi profunda spre arte. Nu e de mirare, data fiind aleasa genealogie. Mulţumindu-i pentru mărţişorul constând în desene, poezii proprii şi fotografie, promit să-mi spun părerea curând, în cadrul acestei rubrici. (Sonia Cristina \^Coman, Constanţa)y de &Qui4tOK&z Sccfea

Next