România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)
1998-01-14 / nr. 1
2 C CONTRAFORT Bolile lumeşti ale politicianului AND, la începutul lui 1990, Uniunea Scriitorilor lansa revista Memoria, vedeam în ea o binevenită revoltă împotriva tradiţionalei noastre ignorări a trecutului şi a nonşalanţei cu care tratăm tot ce ni se întâmplă. Speram că exemplul dat de redacţie se va propaga concentric în societatea românească, făcându-ne pe toţi mai responsabili şi mai atenţi la felul în care trăim. Nici pomeneala de aşa ceva. Batjocura a atins cote apocaliptice, dispreţul şi umilirea celuilalt au devenit veritabile mărci distinctive ale comportamentului social, mojicia - adevăratul liant naţional. Agresivi, nesimţiţi, cârcotaşi, invidioşi, dispreţuitori, cusurgii, vanitoşi, brutali, ulceraţi de răutate, suntem incapabili să ieşim din cercul meschin al interesului personal şi al sălbaticei dorinţe de căpătuială. Pentru noi, veşnici reinventatori ai istoriei, piaţa liberă este prelungirea pieţei negre, iar ideea de om o ruşinoasă caricatură a decăderii morale. Toate acestea se datorează, fără discuţie, absenţei cvasi-totale a memoriei, ignorării a ceea ce am trăit mai ieri. Pătimim de-a proasta azi pentru că am uitat - cu inconştienţă - de suferinţa de ieri. Nu visez, nici pe departe, la un popor morocănos, suspicios, resentimentar şi gata mereu de atac doar pentru că de-a lungul istoriei a avut o soartă cam ingrată. Dar nici mentalitatea de etern sugar care uită să plângă imediat ce i s-a arătat o jucărie, pentru a reizbucni în hohote când i s-a luat nu mă încântă nici ea. Din păcate, acest model a funcţionat perfect în toţi cei opt ani de când ne-am desceauşestizat. Uităm de azi pe mâine, uităm de la mână pân-la gură, uităm şi de suferinţă, şi de bucurii. Cu aceste lucruri în minte am citit luările de poziţii recente a propos de acuzaţiile aduse lui Ion Iliescu în legătură cu presupusul său rol în evenimentele din decembrie 1989. Politicienii şi jurnaliştii scurşi necondiţionat în tabăra pro-iliescianu uită, totuşi, că vina sa e infinit mai mare decât aceea de a fi dat sau nu ordin să fie împuşcaţi oamenii după 1989. De tot râsul mi s-a părut argumentul d-lui Cristian Tudor Popescu, psiholog-nevoie mare, căruia “nu-i vine a crede” că dl. Iliescu ar fi putut ordona reprimarea armată a demonstranţilor. Nu ştiu pe ce se bazează deducaţia editorialistului S.F., dar dacă ne gândim că minerii au venit la Bucureşti şi au hăcuit la chemarea sa, dacă ne gândim că Târgu-Mureşul, că demonstraţiile anti-opoziţie şi chiar aţâţarea la ură inter-etnică din timpul campaniei electorale ultime s-au produs cu propria dumisale încuviinţare (de nu cumva aţâţare), argumentele cristian tudorpopesciane ne cam lasă visători. In nenumărate rânduri, dl. Iliescu a afirmat că nu el a cerut executarea ceauşeştilor. Şi totuşi, aceştia au fost executaţi după ce domnia sa preluase puterea şi avea un cuvânt greu de spus. Cum stăm, atunci, cu probabilitatea ca dl. Iliescu să fie neîntinat ca un înger? Nu cred, însă, că se va putea dovedi vreodată că fostul preşedinte al României a dat ordin să se tragă în populaţie, chiar dacă acest lucm se va fi întâmplat. Ca sâ-l contrazic pe dl. C.T. Popescu, a cărui deducție se bazează pe proverbiala indecizie a ex-prezidentului, pe incapacitatea sa de a lua vreo hotărâre fermă, cred că dl. Iliescu ar fi putut să pretindă măsuri radicale tocmai în numele indeciziei sale. Să nu uităm că ambiguitatea sa a fost destul de bine... focalizată, pentru a face din el, în numai douăzeci şi patru de ore, şeful statului? Ca mulţi români, l-am putut vedea pe dl. Iliescu în destule împrejurări ieşinduşi din fire şi urlând ca un apucat. Sunt binecunoscute formulele lansate de el în legătură cu demonstranţii anticomunişti din Piaţa Universităţii. Ce ne împiedică să ne imaginăm (că oricum nu se va demonstra în timpul vieţii noastre!) că aşa cum, ieşit din minţi, a lansat sudalma cu “Bă, animalule!”, într-un moment de maximă tensiune, cum a fost în dupâ-amiaza lui 22 decembrie, să fi rostit un “Băi, lichidaţi-i!”? Mai grav e că se încearcă transformarea vinei d-lui Iliescu dintr-una penală, într-una “politică”. Desfid pe oricine poate da o motivare de bun-simţ unei astfel de formule. Nu întâmplător, cel care a lansat vorba a fost tocmai Brucan, marele specialist în diversiuni, aţâţătorul la ură şi la violenţă. Menită să ia faţa, afirmaţia arată găunoşenia întregului sistem politic din România Vină politică înseamnă, să fie clar, nici un fel de vină. Ceea ce - fapt unic în istoria omenirii - echivalează, aici, la curbura Carpaţilor, politicul cu nebunia. Ce să înţelegi decât că, asemenea dementului, politicianul nu e responsabil pentru actele sale?! Dacă am ajuns aici, să transformăm parlamentul într-o casă de nebuni iar reşedinţa prezidenţială în sectorul demenţei periculoase, atunci totul e posibil, iar agitaţia sterilă în jurul ideii de justiţie e o jalnică pierdere de vreme. Mai mult, actualii guvernanţi sunt acuzaţi de vinovaţii de ieri şi neaşteptaţii lor complici, pentru că vor să afle adevărul. Ca şi cum adevărul ar fi devenit în România o boală ruşinoasă, o meteahnă echivalată cu blenoragia sau cu sifilisul. Problema centrală, pe care nimeni nu şi-o mai aminteşte, este că echipa ajunsă la putere a câştigat alegerile inclusiv pe baza promisiunilor că vor spune poporului adevărul în legătură cu misterele revoluţiei române. Nu e vorba, aşadar, de răzbunare politică (pentru că, să fie clar, orice afirmaţie trebuie acoperită de fapte şi dovezi indubitabile), ci de ducerea la îndeplinire a unui program politic. In fond, de ce ar avea să se teamă cei asupra cărora pluteşte bănuiala, de vreme ce se ştiu nevinovaţi ca nişte prunci? Societatea românească s-a maturizat suficient pentru a nu putea fi dusă de nas cu eventuale dovezi trucate sau cu falsuri grosolane. Nu cred că vreunul dintre politicienii actualei puteri (după care nu prea mă dau în vânt, de altfel) ar fi capabil să mâsluiască dovezile aşa cum a făcut-o echipa din jurul lui Ion Iliescu la procesul lui Ceauşescu. Lucml cu adevărat grav scos la iveală de protestele celor înfricoşaţi că memoria colectivă n-a murit în România de tot este că se încearcă perpetuarea iresponsabilităţii politicienilor. Aleşi mai mult sau mai puţin la întâmplare de un electorat parţial neinformat, parţial naiv, parţial exasperat, parţial resentimentar, oamenii politici de la noi au fost invitaţi să-şi cultive doar narcisismul şi iresponsabilitate. Orice ar fi făcut, orice ar fi spus, nu li se putea întâmpla nimic. Intre slugoi jalnici ai ceauşismului demenţial, precum Vadim şi Păunescu şi escroci precum Bivolaru, ca să nu mai pomenesc de plevuşcă incoloră (dar rău mirositoare) aciuită prin mai toate partidele, orice lumină de adevăr e imediat redusă la beznă morală. Deasupra şi, adeseori, în afara legii, clasa politică a devenit o adunătură iresponsabilă, un fel de conclav al parveniţilor şi înfumuraţilor, fără teamă de Dumnezeu şi de oameni, un fel de iluzionişti ai scabrosului nezăgâzuiţi de nici o undă de îndoială că gesturile lor se înscriu direct în manualele de istorie. Cei care-l apără astăzi (unii pe faţă, alţii cu discreţie) pe inocentul Ion Iliescu sunt aceiaşi care îşi votează, fără să clipească, salarii ce nu se compară cu ale nici unui politician din ţările fostului lagăr comunist. Sunt aceiaşi care au fost de acord să se vândă pe nimic fabrici şi uzine, rafinării şi păduri, care au făcut importuri catastrofale de dragul comisionului furişat discret în buzunar, inşi care nu cred în nimeni şi în nimic decât în propria bunăstare şi abilitatea de a înhaţa cu zece mâini. Probabil că niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat la noi cu aceeaşi intensitate ca pierderea memoriei să fie echivalată cu pierderea onoarei. Iar acolo unde onoare nu e, nimic nu e. România literară rDE CÂND mi-aţi scris şi până vă răspund, cine a zămislit un copil l-a şi născut. Timp a trecut, n-a trecut? Scrisoarea şi poemele sunt lucm perfect. Nu vă duc grija, de mine nu aveţi nevoie. Sunt un cititor a ceea ce scrieţi. Când voi da de numele dv. vă voi citi convinsă că-mi va plăcea. Şi mie îmi place Creţia, şi eu l-aş pune pe locul întâi, dacă ar fi o singură listă. Marile spirite sunt singurătăţi. Nu cred în ierarhii, deci. Nu cred că pe Scara lui Iacob urcăm împreună. Fiecare suie singur la cer, pe o scară proprie. Scara propriei singurătăţi are o singură treaptă. Veţi fi cu siguranţă un bun jurist. Sunteţi de pe acum un poet. Citind deci “Holodramă sau transferul de migrare, Iama”, “Lumină pe care”, “Quod volunt, credunt”, “Dacă tu n-ai fi aici”, “Café au lait”, cea de a treia aş fi transcris-o aici, dar fiind mult prea lungă pentru puterile rubricii, am preferat-o pe cea de a doua, care şi ea este o bijuterie: “ascultam tunurile/trăgând departe şi ritmat/cu pescarişi/în stoluri verzi de peşti/de deasupra noastră,/bucăţi aprinse de soare/ traversându-ne/iscând unduiri pe suprafeţele/trupurilor noastre, tremurându-le.//şi ce el era plin de valuri/de sânge închegat şi vânăt/şi marea se schimbase-n abur/pufoasă lumină, fremătând între maluri,/şi eu te priveam străveziu, dintr-o parte/cum mergi spre dig, şi cum îţi curge negru părul/undeva, spre nesfârşire/undeva, cam departe.//ascultam tumurile/îngheţând pe ţărmuri,/singuratic rămăsese acolo,/real şi imuabil/doar/Farul.” (Adrian Mihălianu, Bucureşti) • Că şansa nu v-ar fi surâs “niciodată”, “pân-acum, la facultate” (din formulare nu se înţelege dacă sunteţi sau nu sunteţi studentă, dar din restul frazei se poate deduce că nu, pentru că “statutul de şomer” spuneţi, “conferindu-mi o libertate totală, pe care o valorific, îndeosebi, scriind diferite genuri literare”...), sceptică, şi pe bună dreptate, asupra “maturităţii” propriilor dv. versuri, ne lăsaţi nouă sarcina de a rosti un verdict,”o opinie obiectivă, exigentă chiar”. Şi nu este deloc uşor, pesimismul accentuat în care plutiţi ar avea nevoie de cuvinte blânde care să-l risipească. Ne-ar fi plăcut ca versurile să fie bune şi să puteţi începe a spera de dragul lor. Dar nu sunt, nu sunt decât un lamento nesfârşit, motivat omeneşte de necazuri reale, nimic de zis, fără a avea cel puţin deocamdată atingere cu poezia: “Ce rost mai are să te naşti,/Să treci numai prin vânt şi ploi,/Să nu vezi soarele cum străluceşte,/Să fii înconjurat de nori?//E întuneric prin-mprejur (sic!)/ Şi-mi caut locul meu ştiut./ Eu nu am drept la frumuseţe/ Că nu acolo m-am născut.//Zoresc un petec de lumină/ Paradoxal, el, se măreşte/ Să fie oare-un început/ Să pot trăi mai omeneşte?/.../ Mă resemnez şi-mi zic în gând: Aşa se-ntâmplă uneori!/ Ce rost mai are să te naşti,/"Să treci numai prin vânt şi ploi?! (Mihaela Bădic Brătila, Bacău) • Ce am gândit eu începând a vă citi fragmentele? Că trăiţi cea mai mare parte din timpul, dv. într-o dispoziţie superbă de Mic Prinţ, care însă şi-a pierdut puţin, sau care n-a avut încă deplin candoarea/înţelepciunea acestuia. Tot ce spune şi tot ce face Micul Prinţ imperfect care sunteţi este prea mult explicat, justificat, aranjat, clarificat, în exces, şi asta plictiseşte, chiar dacă fiecare frază luată în parte, fiecare bucăţică, este frumoasă, uneori chiar foarte frumoasă. Scrieţi, deci, nu proză ci eseu poetic, după părerea mea. Un pic de alint ca de jurnal de fetiţă deşteaptă care a citit până la dezamăgire numai cărţi bine alese. E o situaţie de criză trecătoare, cred. Spuneţi la un moment dat: “Povestea nu există. Există doar personajele ei. Şi mai există autorul. Cred că e dreptul meu să mă opresc unde şi când am chef’. Nu vă contrazic, nu e treaba mea. Dar dacă este autorul, dacă sunt personajele, hai să ieşim val-vârtej din stadiul de jurnal de oglinzi şi să îmblânzim vulpea, povestea uluitoare, ca scriitorii! Povestea, ale cărei bucăţi există deja, dar nu într-un număr suficient, şi aşezate nu în ordinea cea mai avantajoasă. ...Dar spre final, surpriză!, iată-l, nu se putea să nu apară, pentru că în tot timpul lecturii îl simţeam prin preajmă, în atmosferă, în stilul naraţiunii, sub solzii oglinzii, care la rându-i era camuflată ca de un alt fald. Am început, deci, să scriu acest poate dezamăgitor comentariu puţin după prima pagină din cele şase câte are eseul dv. poetic. Ce riscam? Nimic. Dar dacă nu începeam să scriu înainte de a termina de citit, pofta mea de joc, de anticipare, s-ar fi estompat. Satisfacţia mea, că am respirat acelaşi aer pur cu Prinţul, că i-am intuit geniul în dispoziţia autoarei, căci nu e puţin lucm sâ-i fie observată aura pe creştetul altui copil, fibra îngerească în fibrele sensibile ale altui copil, cuvintele lui cristaline caligrafiate de mâna alui copil. Bineînţeles că am recitit cu plăcere “Monologul despre păduri, poveşti şi insule pustii”. Senzaţia de explicaţie în exces s-a menţinut. Revedeţi mai ales introducerea, spaţiul primei file şi jumătate din cea de a doua. De ce nu marcaţi începutul, real al poveştii cu: “Stau în Insula mea..”. Oricum, în final, primiţi felicitările mele. Dacă îmi mai trimiteţi texte, puneţi şi o fotografie şi câteva date personale. (Mihaela Căluţ, Cluj). România literară Director: Nicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Culturii ! Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ruxandra Dinu, George Şipoş (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată. Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, București, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secretariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPP ://ROMLIT.SFOS .RO http://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT http://WWW.KAPPA.ro/NEWS/ROMLIT