România literară, ianuarie-martie 1998 (Anul 31, nr. 1-11)

1998-02-04 / nr. 4

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: Fundaţia România literară Director general Nicolae Manolescu 4 -10 februarie 1998 (Anul XXXI) SM Nemuritorul Gambetta (pag. 3) Lungul drum al cărţii către cititor mdbD UD©a (pag. 7) (pag. 9)­ ­Do M­­­ edqdcdQseddqQqîO mmm (pag. 12-13,14) Geo Bogza -90 (pag. 10) Ratarea scenei lui Pilat din Pont (pag.11) Istorii postmoderniste: IMAGOCENTRISMUL (pag. 20-21) Mecanismul terorii revoluţionare (pag. 16) Poeme de Marin Tarangul (pag. 8) ^!!?? e U 'Jtccolac 'Ttta Holeac­e Un roman inedit din secolul trecut ISTORICUL Ion Varta a descoperit, mai demult, în Fondul Consulatu­lui Rusiei la Bucureşti,din Arhiva de politică externă a Imperiului rus (A.P.E.I.R.) a oraşului Moscova,manuscrisul unui roman necunoscut, în limba română şi în alfabetul de tranziţie de la mijlocul secolului trecut, fără nume de autor şi fără titlu. Editura ARC din Chişinău a publicat în 1996 romanul, sub titlul Aglaia, cu un cuvînt înainte de Dan Mănucă, o prefaţă de Ion Varta şi o postfaţă de Pavel Balmuş, care este şi îngriji­torul ediţiei. Deşi descoperirea are o anumită importanţă, prin faptul că Aglaia se situează, ca dată prezumtivă de redactare, printre cele din­­tîi zece romane româneşti duse la bun sfîrşit, ecoul a fost modest. Cu excepţia celor trei editori­­care s-au referit la roman de mai multe ori, în studii şi articole de presă, nu a existat interesul cuvenit din partea istori­cilor literari. Este motivul pentru care semnalez apariţia romanului în editorialul de faţă. Aglaia este un roman absolut onorabil, suportînd comparaţia cu producţiile similare marcante de acum aproape un veac şi jumătate. El conţine povestea unei tinere, rămase orfană de ambii părinţi, crescută şi educată de un văr al tatălui ei, atras mai ales de averea pe care Aglaia o moştenise. Aglaia moare prematur de tuberculoză, după o căsătorie de circumstanţă, aranjată de către tutorele ei. Bine scris, cu o concepţie literară limpede („aceasta o facem ca, pe de o parte, cetitorii să aibă în deplină idee despre caracterele persoanelor ce ne stăruim a descri, iar , pe de alta, istoria aceasta ce va purta nume de roman în deplin să răspundă precum numelui său, aşijderea şi interesului ceti­torilor săi"), romanul ridică două probleme de istorie literară, deocam­dată nerezolvate: datarea şi paternitatea. Cît priveşte datarea, Dan Mănucă propune un interval destul de mare, 1850-1880. Mai mult, este de părere că unele consideraţii ale personajelor s-ar cuveni legate de „ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea sau de primul deceniu al secolului al XX-lea". Mai strîns, Pavel Balmuş crede că intervalul 1860-1865 (în Nota asupra ediţiei) sau 1860-1866 (în Postfaţă) ar fi cel mai probabil. în fine, Ion Varta reduce limita de jos a intervalului la 1859 sau 1860 (de vreme ce exista, în ro­man, o referire la Unirea Principatelor) și, pe cea de sus, la 1862 (anul în care a murit M. Paleolog, cenzorul care, fără a decide propriu vorbind oprirea de la publicare a romanului, l-a păstrat totuși între hîr­­tiile Comitetului de Cenzură de la Odesa). Cel care explică cel mai bine eventualele raţiuni ale cenzurii de a nu permite tipărirea este Dan Mă­nucă, în două numere consecutive (11 şi 12 din 1997) ale Convorbiri­lor literare de la Iaşi. Paternitatea este încă şi mai complicată. Fără să pretindă în mod cert atribuirea, Ion Varta are în vedere pe C. Stamati-Ciurea (fiul poetului Costache Stamati) şi pe prinţul C. Moruzi (atît în prefaţă, cît şi într-un articol din revista Literatură şi artă de la Chişinău din octombrie 1995). Pavel Balmuş îi propune pe Zamfir Rally-Arbore şi pe soţii Olga şi Alexis Nacco. La rîndul său, după ce elimină din discuţie pe Stamati (presupun că acelaşi, adică fiul poetului) şi pe Ioan (Ivan) Doncev, un profesor de la Chişinău, foarte posibil prototip al personajului Ion Viitorescu din roman, insistă asupra lui Alexandru Hîjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, în favoarea căruia aduce numeroase şi subtile dovezi, de ordinul ideilor şi al limbii. Nici o atribuire nu e fără cusur. Moritar n-a scris literatură, Al. Hîjdeu a scris în ruseşte (cu excepţia cîtorva scrisori, invocate de Dan Mănucă), Doncev Arbore şi sefii Nacco nu ne sînt prea bine cu­noscuţi, iar Stamati­ Ciurea n-a avut, se pare, relaţiile cu Ministerul de Externe rus la care s-a referit în memoriile sale şi care au consfinţit un element însemnat în demonstraţia lui Ion Varta. Discuția trebuie conti­nuată.

Next