România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)

1998-04-01 / nr. 12

2 D CONTRAFORT DEVERTEBRARI SIMETRICE ACĂ zvonurile privind înţelege­rile secrete dintre CDR şi PDSR sunt adevărate, putem pune, de pe-acum, cruce şi reformei, şi luptei împotri­va corupţiei, şi speranţei că România va deveni vreodată o ţară cu aer respirabil. Lupta barbă pentru putere, încăpăţânarea de a păstra imensele privilegii ale guvernării i-au transformat şi pe foştii adepţi ai soci­etăţii civile în adevărate fiare de pradă. într­­o emisiune tv care a stârnit deja destule co­mentarii, şefii serviciilor secrete româneşti au afirmat că modul în care se face privatiza­rea unora dintre marile întreprinderi e cel pu­ţin dubios­­ dacă nu de-a dreptul ilegal. Se ştie, cei care taie şi spânzură în acest dome­niu sunt o mână de oameni, care acţionează după bunul lor plac. E suficient să observăm că dl Sorin Dimitriu a făcut şi face în conti­nuare tot ce-i trece prin cap, fără să dea soco­teală nimănui. Şi atunci care e diferenţa din­tre regimul iliescian al abuzurilor inimagina­bile, care au scârbit o ţară întreagă, şi modul de operare al protejaţilor constantinescieni? Apropierea de astăzi dintre ţărănişti şi PDSR intră în formula clasică a fascinaţiei reciproce dintre victimă şi călău. Asta dacă am crede pe de-a-ntregul în declaraţiile mus­tind o democraţie ale ţărăniştilor de dinainte de a fi preluat puterea, în fapt, testul dur al guvernării ne arată că e vorba de una şi aceeaşi pătură de profitori, de inşi simetric de vertebraţi, mânaţi de acelaşi tip de cinism şi de o la fel de grobiană ignorare a realităţii. Intrat în mâna flască a lui Ion Diaconescu (a­­bulic doar în limbaj, pentru că în materie de încăpăţânare prostească e un ditamai haltero­filul!), dar şi în fălcile lui Ionescu-Galbeni (în privirea de carnasier a căruia se poate citi o întreagă istorie de trădări şi mârşăvii - vezi felul în care a ieşit la bătaie în cazul legii do­sarelor de securitate!), PNŢCD-ul s-a dove­dit a fi încă un partid al pleşcarilor şi al mes­chinilor profitori. Personajul emblematic al partidului de­vine, însă, tot mai mult, Victor Ciorbea. Trec peste faptul că nimic din activitatea sa dintre 1990 şi 1995 nu-l predestina carierei în par­tidul lui Maniu şi Coposu. Cuminţel până la insignifianţă, împăciuitorist şi slugarnic, gata de orice pactizări, el a acaparat destul de uşor simpatia lui Corneliu, Coposu, care, se ştie, nu prea suporta în jurul lui inşi cu o persona­litate pronunţată. într-un anumit sens, Victor Ciorbea este descrierea perfectă a gri-cenu­­şiului promovat în politică de liderul ţărănist. Se uită nepermis de repede că dl. Ciorbea provine dintr-o tradiţie a stângii (nici n-ar avea de unde să provină, dacă ne gândim la originile sale de ardelean sărac) şi că, până în 1990, a fost slujitorul justiţiei represive co­muniste. Se uită, de asemenea, că ascensiu­nea lui sindicalistă a fost făcută posibilă de regruparea forţelor de stânga şi că, la un mo­ment dat, a lipsit foarte puţin să nu treacă, cu arme şi bagaje, de partea lui Iliescu. Cam acesta e omul, total lipsit de scrupu­le şi de orice fel de convingeri de natură etică sau politică. N-a avut nici o ezitare să încalce şi Constituţia, numai să nu-şi piardă dulcele oscior de şef, dacă nu se va mai putea peste ţară, atunci măcar peste Bucureşti! Şi, ca în­totdeauna, au existat suficienţi lingăi care să i se prosterneze dinainte spre a-i face pe plac. Partea bizară este că Victor Ciorbea e un pro­fitor pasiv, fără agresivitatea corupţilor cu care ne obişnuise regimul Iliescu: pentru el, faptul de a se afla într-un post important, cu maşină la scară şi o mică echipă de lăudâtori, e mai mult decât suficient. Dl. Victor Cior­bea nu are nici măcar energia să afunde mâ­na în banii statului! El se mulţumeşte cu măruntul chilipir de a-şi vedea sponsorizat de câtre noi toţi ritualul somnambulic. Nu m-ar mira să aflăm că însăşi numirea lui Ciorbea ca prim-ministru a fost rezultatul înţelegerii ţărăniştilor cu iliescienii. Pe cât de incomod pentru ţară, dl. Ciorbea e tot pe atât de comod pentru adversarii politici. Când preşedintele Constantinescu anunţa marea ofensivă împotriva corupţiei, era evident că omul de la Cotroceni n-o putea face singur, ci cu ajutorul guvernului. Insă pe Victor Ciorbea aceste lucruri îl priveau la fel de mult cât îl priveau şi misterele insulei Gala­pagos. Nici un muşchi n-a tresărit pe chipul său, ca şi cum singurul său rol era să sem­neze, ca într-un balet mecanic, la venire şi la sosire, condica de prezenţă la sediul din Piaţa Victoriei. Veşnic adormit, cu scorţoşenia păguboa­să a unei surcele uscate, actualul, premier e una din marile aberaţii ale vieţii politice ac­tuale, încep să ajung la părerea celor care spun că dacă alegerile din '96 au fost câşti­gate de CDR doar pentru a-l propulsa în prim-plan pe Victor Ciorbea, atunci mai bine ar fi fost ca la conducere să rămână şleahta banditească a lui Iliescu! Aşa, ne-am văzut prea repede adevărata forţă şi ne-am atins în două minute nivelul real de competenţă. Laudându-se mereu cu cinstea lui, dl. Cior­bea comite un act de - cel puţin! - mojicie: în subtext, putem citi că el e singurul om cinstit din România şi că acest argument e suficient pentru a fi fost numit prim-ministru! Cât de cinstit e dl. Ciorbea ne-a demon­strat-o şmecheria­ cu cele două funcţii ale sale. Ca şi prin poziţia incalificabilă în cazul Valerian Stan. Orice am spune, numai băr­bătească nu e această atitudine de aborigen care-şi cumpără un nou bumerang, dar nu vrea să renunţe nici la cel vechi. Că, în mo­mentul de faţă, nu-l vrea nici ţara, nici capi­tala, e deznodământul care, mai devreme sau mai târziu, îi aşteaptă pe toţi trişorii. Măcar de-ar învăţa, atât dl. Ciorbea, cât şi proptelele sale, ceva din această lecţie! Acestea fiind zise, e limpede că viitoarea guvernare a României va trebui să fie una cu adevărat fermă. Insă o asemenea guvernare nu se va putea ivi decât în urma alegerilor. Politicienii aflaţi azi în înalte poziţii s-au compromis iremediabil. Fie din neputinţă (explicabilă prin vârstă şi precaritate intelec­tuală, la bătrânii ţărănişti), fie din oportunism şi lipsă de caracter (putem cita în linişte pe oricine, de la preşedintele Constantinescu şi circul său clientelar, la Petre Roman şi echi­pa de “tehnicieni” într-ale şmecheriei poli­tice) indivizii care populează astăzi scena po­litică nu mai prezintă nici un fel de garanţie morală şi profesională. Şi atunci, unde se află soluţia salvării Ro­mâniei? Tare mi-e teamă că ea nu stă în nici una din forţele active la nivelul societăţii noastre de azi. Când Armata, creditată cu o stupefiantă (pentru mine, cel puţin) încredere populară, a devenit un fel de ordin religios, condus de forţe oculte, în care cercul mai larg al incapabililor acoperă cercul mai strâmt al asasinilor, e evident că de aici nu se poate aştepta nimic bun. La rândul ei, Bise­rica, şi ca suspect de populară printre români (bizar cum două dintre instituţiile ce gene­rează fundamentalism se bucură de atâta tre­cere!), şi-a reamintit că are o întinsă tradiţie a revoltei şi a început să iasă în stradă, mimând o ţâfnă de-a dreptul militară. Două observaţii: ar fi fost minunat ca prelaţii noştri securisto-comunişti să se fi simţit ameninţaţi atunci când Ceauşescu a dărâmat zeci de biserici, şi nu acum, când au pierdut una care nici măcar nu le aparţinea! In al doilea rând, e ciudat cum o biserică fără o tradiţie a războaielor religioase descoperă tocmai acum metode ce aparţin de mentali­tatea medievală. Şi atunci, cum să aşteptăm de aici soluţii, dacă până şi “stâlpii” societăţii româneşti acţionează ca nişte mecanisme bezmetice, programate de nişte minţi ires­ponsabile? în mod tradiţional, românul n-a prea avut încredere în politicieni, însă felul deplorabil în care arată scena politică de azi demonstrează că românul şi-a pierdut până şi încrederea în sine. România literară X POST-RESTANT M­ODUL elucubrant în care cu frenezie schilodiţi fiinţa în­gerească a limbii m-a şocat. Orgoliul - spuneţi - orgoliul neobrăzat de mare, şi care nu este cea mai simplistă din­tre fiinţe (?) vă lasă să credeţi că sunteţi un geniu care îşi aşteaptă recunoaşterea. In ăstimp vi se zbârleşte Împădurirea de bărbat care vede ce n-a mai văzut nimeni, târşa păsării pe coate şi cum se piatră peştera, şi care se autoproclamă dur Sunt dus de jur în jururi, ţeapăn îmbucat­ şi muştelor dăngănitoare le-ntorc clopot pe clopot înfăţoşat cu cingătoare de ochi frumoşi de pică-n orb//Cărare de piele sunt între ţâţa smulsă şi inima trasă/numai mijloc al procreării sunt, abstract răs­­crăcănat în rotund... Cuminte, zicea demult înţeleptul: “Se sparie gândul”, şi de piatră peştera, domnule, acuma, de nebunia urmaşilor! (Cosmin Briciu, Bucu­reşti) • Poate că aţi contat mult prea mult pe cultura sa, cititorul dv. ideal trebuind să fie mult răbdător, familiarizat şi chiar îndrăgostit de parfumul textelor vechi, de pe vremea când limba nu era încă aşezată, şi autorul medieval îşi punea nădejdea în virtuţile repetării lecturii şi chiar a rostirii. Poemele dv. au nevoie de rostire şi de citire repetată, sunt lucru serios, cine are timp şi răbdare se poate bucura. Şi totuşi, sunt zone a căror traducere, ca dintr-o limbă străină, vă revine ca obligaţie de onoare. Sunt fraze inutil complicate, urâţite de abstracţii, obscure, şi e păcat, pentru că mi se pare că aveţi acces la înţelesuri rare, la lumi şi la gândiri poetice şi morale de altitudine. Cele două citate-sentinţe, din Nietzsche şi Breton, ca motto-uri la sumarul Retinei altul cer, sunt alese cu grijă ca să atragă de la început atenţia că sunteţi un om serios şi doriţi să fiţi bine înţeles şi tratat ca atare. (Nicolae Teodorov, Leordeni -Argeş) • Cel mai cuminte lucru de făcut este să nu încerc să vă consolez, cum cuminte lucru ar fi fost să nu mă fi puns în situaţia, totuşi, de a vă comenta versurile nevinovate, stângace, înţeleg că dintotdeauna v-aţi dorit să scrieţi poezie, să vă eliberaţi din suflet cântecul acela sublim care vă roade. El se anunţă în toate poemele, în toate poemele el există în câte un vers, două, nu mai mult, nu-l duceţi însă până la capăt, îl rataţi, îl asasinaţi, îl minaţi fără să vă daţi seama. Să-l luăm pe cel care începe bine astfel: Ia-mi somnul,/Şi du-1 peste ape, dar puţinul bine se prăbuşeşte în banal: Fă-ţi din el un plasture/Şi pune-ţi-l pe ochi/ dacă poţi.//Strânge-l în palmă/Şi vâră-l uşor între pleoape/(să nu laşi vreun strop/s­ă îţi scape/Şi strânge din ele uşor. Povestea cu plasturele putea foarte bine să lipsească. Strânge-1 în palmă­­ cu sensul de adună-1, spre deosebire de verbul din ultimul vers, care este la locul lui, cu sensul exact, de strângere a pleoapelor. A vârî e un verb de o urâţenie garantată, instinctul poetic trebuia să vă impună a-l evita. A vârî uşor- iarăşi mi se pare imposibil de reprezentat, a vârî, în con­textul dat, inspiră brutalitate. Când spuneţi Strânge-l în palma va gândiţi la somn, sau vă gândiţi la plasture? Cum somnul nu poate fi strâns în palmă, rămâne... plas­turele, de vârât uşor între pleoape, după care, absurd şi copilăreşte exprimat, în­demnul de a strânge din ele uşor (din nou uşor­­), din ele, adică din pleoape? Vi se pare bizar şi crud jocul meu, şocant. Din orice sentiment se poate face poezie. Sunteţi lipsită de experienţă însă, luaţi neputinţa în tragic şi poate că nici nu citiţi destul de atentă poezia care s-a scris la noi de două veacuri încoace. Este aproape o indecenţă să fiţi distrusă că nu aveţi destul har poetic, când v-aţi putea face o bucurie cercetând faptele celor ce-l au din belşug, dv. rămânând să aveţi alte ca­lităţi. (Paula Covaci, Bucureşti) • Cu adevărat, drumul, spre sufletul cititorului a fost cu graţie găsit, cu dezinvoltură, şi cu mult curaj. Lucruri din cotidian tran­scrise sub forma unor relatări succinte, fermecătoare. Nimic din ce este omenesc generos nu vă va scăpa. Sumarul e ca şi făcut, Mă uit la sticla de beţe, Aceasta e camera mea pe care o opun haosului, A­ventura traversării străzii, (notă maximă!), Despre locul meu în lume (numai partea a doua), Cumplită dilemă, Doamne, Lunatecul, amantul şi poetul, Am bătut în geam (superbă, ca şi următoarele două, Happy end şi Cântec pentru prieteni), Singură (bună demonstraţie de forţă!) şi Micul meu monstru înghite tot ce scriu. Ce lăsăm afară? Eu - ţigară arsă la ambele capete, Degeaba mă minţi, Am o urmă pe unghie şi Frustrare. (Monica Ţâranu, Cluj-Napoca). • Nimeni până la dv. nu i-a dedicat lui Eminescu mai agramate şi mai bizare strofe. Iată, de-o pildă: “Cu dulceaţi liră înlacrimată/Tu ai pictat ta­blouri vii/Pentru cei ce gloria nebună/ Le-a luat a lor simţiri. (Emanuel Virgiliu, Timişeşti, Neamţ), de (ZoHdtoHfa. hi ! Director: Nicolae Manolescu România literară Editată de: • Fundaţia "România literară", cu spnonul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ecaterina Ionescu, Simona Galaţchi (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Rodica Binder (Köln). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară”, Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 251100996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 251100296100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL:romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPPy/WWW.ROMLIT.RO HTTP ://WWW .SF OS. RO/NE WS/ROMLIT HTTPyAVWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT

Next