România literară, iulie-septembrie 1998 (Anul 31, nr. 26-39)

1998-07-01 / nr. 26

România literară Apare săptămînal sub egida Uniunii Scriitorilor Editor: * Fundația România literară Director general Nicolae Manolescu 1-7 iulie­ 1998 (Anul XXXI) Iitilnire cu LIVIU CIULO Ecouri la »m ILVSl^VW (pag. 10) mwmn. IA DOAMNA T. -o nouă rubrică de Ioana Pârvulescu (pag. 7) (pag. 14-15) Witold Gombrowicz şi „Jurnalul" său Olfer’QljCl (pag. 16) Versuri de GALAICU-PAUN Turnători din toate partidele, uniţi-vă! (pag. 2) (pag. 20-21) (pag. 12-13) n COJ) . EDITORIAL de 'Hicoleie IHeuteteecu Unde se termina Europa ÎN IMAGINARUL intelectualilor democraţi din generaţia mea, România a fost totdeauna o parte a Europei, în plină ascensiune a naţional-comu­­nismului, în anii '70, Alexandru Ivasiuc ne făcea tuturor o recomandare semnificativă, indiferent de subiectul articolelor voastre, cuvîntul Europa nu trebuie să li­psească din ele. Comunismul s-a prăbuşit, integrarea europea­nă e pe toate buzele, dar sentimentele noastre proeuropene continuă să fie puse în cumpănă de acelaşi provincialism care a purtat numele de pro­­tocronism, de aceeaşi revoltă a spiritului nostru nelatin care ne înstrăinează de occidentul civilizat. Reacţiilor antioccidentale din perioada interbelică, li se adaugă însă astăzi o situaţie economică precară şi o corupţie compa­rabilă cu acelea din „ lumea a treia", ca şi o inexplicabilă subdezvoltare a societăţii civile româneşti, care aduc apă la moara adversarilor sin­cronizării României cu Europa. Mi-a căzut în mînă un jurnal de călătorie al austriacului Rüdiger Wischenbart (Frica lui Canetti, Univers 1997, în traducerea Anei Stanca Tăbăraşi), subintitulat alarmant Documentări la marginea Europei. La mar­ginea cu pricina este şi România. Scrisă cu bun simţ şi chiar cu simpatie, cartea face parte dintr-o serie bine ştiută istoricilor (şi literari) români şi anume aceea a notelor de călătorie pe care străinii le-au scris după ce au vizitat Principatele, în secolele trecute, sau România de după primul răz­boi. E util să te vezi prin ochii altora. Chiar şi atunci cînd proprii ochi în­registrează imagini asemănătoare, Rüdiger Wischenbart traversează Ungaria, pe şosele moderne şi aglo­merate. „La punctul de frontieră spre România, scrie el, înceta orice miş­care. Doar rîndunicile, care îşi li­piseră cuiburile sub umbrarul de beton al vămii, cu puii lor iţindu-şi ciocurile, mai făceau puţină gălăgie. Dincolo de ultima barieră, în praful şoselei, lîngă hodorogitele maşini care păreau oprite de-o veşnicie, aşteptau vreo două sute de făpturi cu privirile goale. Se vedeau la cheremul arşiţei de amiază, dar nu şi al vreunui control. Nimeni nu părea să le ia în seamă. Nici un funcţionar nu părea să se intereseze de palizii tăbăroşi de la marginea drumului. Nu părea să existe vreun termen de depăşit, nici o formalitate nu le împiedica înaintarea, ci un gest de respingere abstract, existenţial şi distrugător pentru orice spe­ranţă." Sudamericana senzaţie de sfirşit de civilizaţie, călătorul austriac o are în vara lui 1992. Mă tem că ar avea-o şi şapte ani mai tîrziu, aşa cum Saint Marc Girardin­o avea deja cu un veac şi jumătate în urmă. Constată tot Wischenbart: „Cine caută o frontieră palpabilă a Europei, una care ar putea fi marcată cu roşu pe hartă, o găseşte aici. Aici pragul este marcat în peisaj, ba chiar în văzduh." Acum două luni veneam cu avionul de la Paris la Bucureşti. Deasupra Ungariei fiind, vedeam pe geam cîmpuri arate, unele uşor înverzite, o li­­niatură ordonată de ogoare. Brusc, pămîntul a devenit îngheţat, rece, in­form, stăpînit de o iarnă ce părea eternă. Am fost anunţaţi că zburăm dea­supra României. Gndi, ulterior, am citit însemnările lui Wschenbart, mi-am amintit de acea frontieră dintre primăvară şi iarnă pe care am remarcat-o eu însumi din avion. România a fost, pînă în 1989, o provincie a iernii comuniste şi răsări­tene. A rămas, din păcate, la fel, şi în aproape deceniul de tranziţie. Cel puţin aşa ne-o arată imaginile pe care ochiul ie decupează din peisaj sau din aer. Imagini ale pustiului, sărăciei şi nemişcării, îmi răsună în urechi vocea personajului din Enigma Otiliei, care îl întîmpină pe junele Felix de la fereastra unei case bucureştene de odinioară: „Aici nu locuieşte nimeni." Ce tristeţe!

Next