România literară, octombrie-decembrie 1999 (Anul 32, nr. 40-52)
1999-10-20 / nr. 42
CRONICA EDIŢIILOR de iutea Din viaţa lui Harry Brauner HARRY BRAUNER, născut în 1908, făcea parte dintr-o familie cu mulţi copii. Că s-a născut cu crăiţă a demonstrat faptul că, la naştere, fratele său geamăn a murit, iar el, Harry, a rămas în viaţă. Tatăl său, funcţionar la o fabrică de cherestea, practica spiritismul, în 1913 familia Brauner se mută la Viena, de unde se va întoarce doi ani mai tîrziu. Singurul rezultat al acestei tranzitorii transmutaţii a fost faptul că Harry, asemenea fraţilor şi surorii sale, învaţă nemţeşte. Locuiau, acum, la Brăila şi, cum Harry e atras de melosul popular are norocul să-i asculte pe vestiţii cîntâreţi brâileni (să ne aducem aminte că, mulţi ani înainte, G. Dem. Teodorescu, cînd şi-a adunat material pentru vestita sa colecţie de cîntece populare din 1885, a mărturisit că “norocul nostru cel mare” a fost că a descoperit, la Brăila, pe un Petru Creţu Solcanul, cîntăreţ popular). Pentru viitorul etnomuzicolog Brauner ceva din tezaurul acesta popular s-a sedimentat în subconştientul său. Tot peregrinînd, familia Brauner se mută în 1917-1918 la Bucureşti, locuind undeva în Calea Victoriei, alături de actualul Cazino Victoria, clădirea unde a funcţionat pînâ în 1944 ambasada Germaniei la Bucureşti. Urmîndu-şi vocaţia, s-a înscris la Conservator, avîndu-i profesori pe D. Kiriac, Ştefan Popescu, Const. Brăiloiu. După absolvire, dă, o vreme, lecţii de muzică, pînâ cînd, în 1927, Brăiloiu, ţinînd mult la Harry, îl numeşte secretarul Arhivei de folclor de pe lîngâ Societatea Compozitorilor. E descoperit, pentru pasiunea sa ştiinţifică faţă de folclorul muzical, de Dimitrie Gusti, integrîndu-l, în 1929, în echipa de cercetare sociologică monografică în satul Drăguş şi aveau coechipieri pe M. Vulcănescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu, Margareta Sterian, T. Vianu, dr. Mitu Georgescu, Traian Herseni, Emanoil Bucuţa, Lena Constante, de care, acum, prima oară se îndrăgosteşte. Relaţia lor sentimentală s-a consolidat în anul următor, în timpul cercetărilor din satul Runcu. H. Brauner şi Brăiloiu se ocupau, in această complexă echipă de monografişti sociologi, de muzică, înregistrările se faceau pe cilindri de ceară. A mărturisit, apoi, că într-un deceniu de cercetare a cules şi înregistrat circa 5000 de melodii, nu recul sa inverstreze la Tîrgovişte de la numele pe această descoperire. în 1933 H. Brauner pleacă la Paris cu o bursă, unde lucrează la Muzeul Trocadero sub conducerea unei personalităţi ce va deveni, apoi, cel mai apreciat exeget al operei lui Const. Brăiloiu. El cunoaşte, în capitala Franţei, pe Brâncuşi, care îl afecţionează în chip special cînd aude că tînârul vizitator a făcut investigaţii etnomuzicale în satul Runcu din judeţul Gorj. îl vizitau, adesea, pe marele sculptor, cei doi fraţi Brauner, Victor şi Harry. Tot la Paris şi tot acum îl cunoaşte pe Jacques Lassaigne (şi el fost coechipier în investigaţiile întreprinse de Gusti), devenind prieteni de o viaţă. Cam tot pe atunci, îl cunoaşte pe Marc Chagall. Mai tîrziu, prin 1934, la Bucureşti, pe Béla Bartók, cu care culege, în doi, cîntece populare româneşti. In sfîrşit, cum s-ar putea neglija rolul fundamental al lui H. Brauner în descoperirea, formarea şi lansarea, prin 1934-1935, a Măriei Tanase? Iar în 1935, însoţeşte la Londra, pentru un spectacol (care a dobîndit un grandios succes) echipa de căluşari din Pădureţii Argeşului. Şi a mai revenit la Londra, în 1937, împreună cu Brăiloiu. Anii războiului au fost grei, ca evreu, H. Brauner abia găsindu-şi un post de profesor de muzică la un liceu evreiesc, avîndu-i colegi pe Alex. Graur şi Jacques Byck. Din 1944 pînă în 1949 Brauner e consilier muzical la Radiodifuziune şi se îngrijeşte de conservarea arhivei de folclor, al cărei director devine. Totodată, în 1949, e numit şef al catedrei de folclor la Conservatorul bucureştean, înainte izbutise să obţină, prin intervenţii la Lucreţiu Pâtrăşcanu, clădirea pentru Institutul de Folclor, întemeiat prin 1948. Din amiciţia lui Brauner cu Patrăşcanu şi a Lenei Constante cu soţia ministrului de Justiţie, pictoriţă scenografă, li s-a tras, în 1950, nenorocirea. Cei doi (nu erau încă soţi, deşi se iubeau sincer) sunt arestaţi şi implicaţi în procesul Pâtrăşcanu. Brauner e condamnat la 15 ani închisoare, din care execută 12 (şapte ani petrecîndu-i în singurătatea absolută a celulei). Acelaşi chin atroce, şi tot nevinovată, l-a suportat şi Lena Constante, pictoriţa. Peripeţiile înfricoşătoare ale lui Brauner din perioada anchetei şi a detenţiei, relatate sumar chiar de către penitent, sunt efectiv răscolitoare. în 1962 e domiciliu obligatoriu într-un sat de pe multă, nespus de multă vreme te port în suflet nu ca pe un prieten numai, ci ca fiinţa care face parte integrantă din mine. Am trăit numai în speranţa că te voi revedea, am rezistat numai pentru că vroiam să te mai văd cel puţin o dată, am petrecut cu tine zilele, nopţile, sâptâmînile, lunile, anii lungi şi mult prea grei; clipă de clipă te-am avut icoană sfîntâ în suflet... Vino, scumpa mea, alină-mi durerile, să fim împreună, să ne regăsim, şi va fi peste măsură de bine”. în sfîrşit, de abia peste doi ani, în octombrie 1964 se căsătoresc în comuna unde Harry avea domiciliu obligatoriu, oficierea fiind făcută de un viceprimar agramat, care încurca dosarele şi abia izbutea să scrie numele însurăţeilor. în acelaşi an 1964, lui Brauner i se ridică domiciliul obligatoriu şi revine la Bucureşti, unde abia au unde locui. Au divorţat, pro forma după un an, cînd Brauner voia să plece în Israel şi Lena nu-şi putea părăsi părinţii. Finalmente, Brauner a renunţat la plecare şi soţii s-au recăsătorit. Greu, în sfîrşit, i s-au deschis uşile Uniunii Compozitorilor. La Paris mai trăia fratele său Victor, marele pictor, care l-ar putea ajuta. N-a putut obţine paşaport. Deocamdată se apropie de compoziţie şi, în 1966, i se cîntă, cu real succes, cantata La moartea lui Ştefan cel Mare, difuzată la Radio France în 1967. în 1966 norocul îi surîde, căpâtînd delegaţie de a participa la Bienala de la Veneţia, unde pictura lui Victor Brauner e expusă, într-o sală specială, în pavilionul francez. Corespondenţa trimisă Lenei de la Veneţia are un aer halucinant,“deţinutul de pînâ mai ieri nerealizînd nouă situaţie în care se afla (“Doamne, o fi adevărat că sînt unde sînt, că văd ce văd sau visez oare cum visam acum cîţiva ani...”) Şi: “Ce e vis, ce e realitate? Nu ştiu, dar mă surprind cu nişte lacrimi care curg pe brazdele obrajilor. O fi de emoţie, de regretul unei vieţi irosite, de fericirea de a mă vedea aici, după atîtea peripeţii servite copios de destinul şi capriciul întîmplărilor de-a lungul vremii? Am sentimentul omului bătrîn care umblă pe picioarele şi sufletul pe trecut. Mă simt scormonit în mine iar imaginile lui Victor, care m-a adus aici, mă urmăreşte mereu, ca o piatră grea ce-mi sta pe suflet.”). Om cu desăvîrşire simpatic şi cuceritor, făcea impresie exce-' reşte prin farmecul firescului său, la acesmuzicale-şi silă că, in ţară, i s-a cin tăi februl regizor italian Rossellini. Este satisfăcut că “am întilnit «crema» artistică”. Dar el, neputînd obţine o viză pentru Paris pe paşaport, e nevoit să se reîntoarcă în ţară. Dar “tot ce mi se întîmpla este absolut pentru mine de domeniul fanteziei. Atîta dragoste, respect, apreciere pentru mine, mă depăşesc... Nimeni nu ştie că sunt documentarist” la Institutul de istoria artei condus de G. Oprescu, singurul post pe care izbutise sâ-l capete la Bucureşti. Şi, de adăugat, deocamdată soţii Brauner locuiau într-o mansardă. De abia în 1967, prin stăruinţele Lenei Constante, primesc un apartament cu patru camere într-un bloc din cartierul Drumul Taberei. în 1967, Jacques Lassaigne are posibilitatea să-şi ajute prietenul la care ţinea mult. Prin poziţia înaltă în lumea artelor pe care o ocupa face ca Harry Brauner să fie numit membru al juriului internaţional al Bienalei muzicale de la Paris. Cu o astfel de invitaţie oficială, H. Brauner capătă paşaport pentru Paris. Urmează alt ciclu de corespondenţă trimisă acasă Lenei Constante. Cu şarmul său natural, cucereşte, acolo, nu numai pe coparticipanţii din juriu, dar, în general, mediul artistic franţuzesc pe care îl frecventează, invitat fiind peste tot în lumea artistică suspusă, îl cunoşate pe Chagall (“Chagall - îi scrie Lenei - am impresia că m-a plăcut”, stînd de vorbă cîteva ore, vorbindu-i de proiectele sale). Altădată îi scrie Lenei: “Chagall mă întreba alaltăieri dacă vreau să mă stabilesc în Israel. I-am explicat situaţia mea, i-am explicat atitudinea actuală a României faţă de Israel şi a înţeles foarte, foarte bine, în genere, a avut de-a face cu români plecaţi”, înregistrează trei dintre compoziţiile sale (Norii, Munţii şi La moartea lui Ştefan cel Mare) şi recoltează din partea unor avizaţi, cele mai măgulitoare aprecieri. De ar fi rămas în Occident, poate că s-ar fi impus ca un stimat compozitor modern. Dar el preferă să trăiască în România, şi compoziţiile sale (în care începuse sa creadă) nu s-au putut impune. în 1968 se petrece acea farsă ceauşista,a rejudecarii procesului Patrăşcanu. Soţii Brauner sunt “reabilitaţi” şi primesc pensii mizere, în 1970 H. Brauner e trimis sa prezinte in Franţa pe naisul Gh. Zamfir şi formaţia sa, in Franţa şi Elveţia, recobilinuu-1, 1 ~ci St. ’ îs .”î K'hrj/.;k- Ţi-am citit mare,seil şw£u mulul mi-Mai trăieşte opt am. ui martie ivoo dizarmonic, cu farmecul pasiunii pentru o disciplină ştiinţifică, etnomuzicolocia, căreia i s-a dăruit ca nimeni altul. Doamnele Irina Nicolau şi Carmen Huluţa, care au alcătuit cu mare dragoste şi o adevărată artă a compoziţiei - această carte pasionanta şi îndurerată, merită toată recunoştinţa şi admiraţia.■ Irina Nicolau, Carmen Huluţa, Surîsul lui Harry, Ars Docendi, Bucureşti, 1999. Nr. 42 - 20 oct. 1999 4A /# JS, f \ f \ ~$ TNTRE 7-12 octombrie s-a desfăşurat la Sibiu a treia ediţie a Festivalului 1 A internaţional de poezie al lumii latine ARSAM ANDI, organizat de Fundaţia | Culturală Rojmăna în colaborare cu Uniunea Latină. Au participat poeţi din ţările I latine ale Europei şi Americii: Belgia, Brazilia, Ecuador, Franţa, Haiti, Italia, I j Mexic, Portugalia, Republica Moldova, România, Spania, avînd posibilitatea de a j j se cunoaşte, de a găsi" noi căi de apropiere. în afara serilor de poezie înlectura I i j autorilor s-au desfăşurat mese rotunde cu temele: Dificultăţile editării şi difuzării; j j cărţile de poezie, reviste specializate, plachete, antologii, etc. şi Este poezia tra- I j ductibilă? S-a vizitat Muzeul Brukenthal, Casa memorialâ Octavian Goga de la j j] Răşinari - actorii IlincaTomoroveanu şi Traian Stânjescu au recitat din creaţia poe- I I tului, Muzeul Civilizaţiei Populare ASTRA din Dumbrava Sibiului şi Colecţia de tij icoane pe sticlă de la Sibiel. România literară 9