România literară, ianuarie-martie 2000 (Anul 33, nr. 1-12)

2000-02-23 / nr. 7

U­U­DE mult a trecut un secol de cînd una dintre poeziile celui mai mare poet român, Mihail Eminescu, a fost tradusă, pentru prima oară, în limba maghiară. Doar cinci ani mai târziu, acest geniu al poe­ziei a facut primele cuceriri în limba germana, datorita tălmăcirii lui Car­men Sylva și Mite Kremnitz, şi citi­torul maghiar al ziarului clujean, “Ko­lozsvári Közlöny” a avut plăcerea sa citească în limba sa materna poezia Atît de fragedă..., în tâlmâcirea lui Sán­dor József, secretar general de mai tîrziu al Societăţii Maghiare de Cultura din Transilvania. Poetul mai are de trait doar patru ani din viaţa sa zbuciumata. Aproape sigur ca nu a aflat despre aceasta mod­esta traducere, pe care o amintim azi doar ca o relicva literară, ca un prim pas pe drumul glorios, parcurs de “ge­niul poeziei române” în conştiinţa liter­ara maghiara. Epoca aceea era în aparenţă “o era a păcii fericite”. Dar numai în aparenţa, căci această fericire era tulburata - între altele - şi de confruntări naţionale, de duşmanii între cei ce trăiau pe acelaşi pămînt. Erau foarte puţini cei ce au fost adepţii acelei “cuceriri paşnice”, a lite­raturii, din care făcea parte traducerea lui Eminescu, şi despre care marele ro­mancier maghiar, Jókai Mór, a spus: “Literatura cucereşte fara a asupri, pe cineva. Ea trece steagul naţional peste graniţe, şi primeşte cu ospitalitate spi­ritele de dincolo de acestea... Literatura îşi afirma naţionalitatea prin a-şi îm­părţi valorile printre celelalte naţiuni.” Ar fi tentant, ca acum, cu ocazia acestor festivităţi consacrate aniversă­rii a 150 de ani de la naşterea lui Mihail Eminescu, să începem a înşirui nişte date cantitativ impunătoare, referitoare la cariera poeziei eminesciene în limba maghiară. Am putea aminti de alţi 15 traducători care - după Sándor Jószef - au transpus în limba maghiara poezii de Eminescu, de cele 116 apariţii în presa literară şi în volume, care indică - în perioada de la 1885 şi pîna la primul război mondial - interesul cres­­cîn­d în rîndurile cititorilor maghiari, de cele doua lucrări maghiare despre viaţa şi opera lui Mihail Eminescu, apărute ambele­­ ca teze de doctorat, susţinute la Universitatea din Cluj - în anul 1895. Am putea vorbi - trecînd în pe­rioada interbelica - despre primele vol­ume consacrate în întregime tălmăcirii poeziei lui Eminescu, între care volu­mul apărut în 1934 în traducerea lui Kibédi Sándor a oferit cititorilor ma­ghiari integrala antumelor (purtînd chiar titlul de Eminescu összes költe­ményei). Am putea apoi - privind la deceniile de după 1944­­ aminti de vo­lumul îngrijit de Kacsó Sándor şi apă­rut în anul 1966, în care îngrijitorul ediţiei, bazîndu-se pe ampla ediţie Per­­pessicius, a oferit în tălmăcire maghia­ra întreaga operă poetica eminesciană, nu numai antumele şi postumele, dar şi fragmentele şi poeziile de debut. Am putea aminti apoi de contribuţia istori­cilor literari maghiari la cunoaşterea mai profunda a poeziei lui Eminescu, începînd cu cartea publicată de profe­sorul Szöcs Géza din Sibiu, şi con­­tinuînd cu monografia lui Kakassy En­dre (1962), lucrare distinsă cu premiul de critică a Uniunii Scriitorilor sau cu marea lucrare de sinteză a profesorului Gáldi László, despre stilul poetic al lui Mihai Eminescu. Şi, în sfârşit, am putea cita date revelatorii pentru frec­ventarea generaţiilor de traducători maghiari a izvorului eminescian, reali­­zîndu-se astfel în timp o virtuala între­cere pentru a atinge perfecţiunea, între­cere din care rezultă azi nu mai puţin de 22 de traduceri maghiare ale poeziei De ce nu-mi vii, 18 traduceri din poe­zia La steaua, 15 traduceri din Mai am un singur dor, 11 traduceri din Glossa, etc. Dar sâ nu ne lâsâm ademeniţi de factori cantitativi, ci sâ ne întoarcem cu atenţie la esenţa lucrurilor, către reali­tatea vieţii literare şi spirituale care se ascunde în spatele acestor cifre impu­nătoare. Sâ ne apropiem de istoria in­ternă a legaturilor literare româno-ma­­ghiare, din care drumul parcurs de poe­zia lui Eminescu este doar un frag­ment. Traducător adevărat nu poate fi decit cel care este pătruns de sufletul unui constructor de punţi: el trebuie sâ aibâ convingerea, câ valorile spirituale pe care le tălmăceşte în limba materna a semenilor săi, sunt pietre ale acestei punţi, prin care se leagă înţelegerea şi respectul între popoare. O parte a aces­tor punţi ne duc spre spiritualitatea uni­versala, şi ne ajută sâ ne ancorâm cul­tura noastră naţională în valorile eterne ale acesteia. Dar aici, pe meleagurile noastre carpatice, traducerea a avut şi va avea întotdeauna un mesaj în plus, unul civic şi istoric: îndemnul de a ne cunoaşte mai bine, cu scopul de a ne înţelege între noi. Privind din acest punct de vedere la cei ce au deschis drumul poeziei lui Eminescu câtre conştiinţa maghiara la sfîrşitul secolului al XIX-lea, printre ei întîlnim intelectuali maghiari şi chiar români, care au ştiut şi au înţeles ce în­seamnă convieţuirea popoarelor noas­tre, şi a căror activitate literara a izvorît din realitatea de toate zilele a acestei convieţuiri. Primul traducător maghiar al lui Eminescu, Sándor József, s-a născut la Bucureşti şi de mic copil îi era familiară acea lume a sentimentelor şi gîndurilor pe care le-a găsit apoi în poezia eminesciana. Laurenţiu Bran şi Révai Károly, care au publicat împre­una mai multe volume din tălmăcirile lor din lirica româna, erau amîndoi ori­ginari de pe Cîmpia Transilvaniei, ajunşi apoi profesori la Gherla, respec­tiv la Baia Mare; personalitatea lor s-a format în acel mediu ţărănesc, unde convieţuirea şi respectul reciproc era la acea vreme spiritul firesc al locului. Profesor de liceu a fost­­ la Sibiu­­ şi Szöcs Géza, care a daruit cititorilor sǎi maghiari prima biografie a lui Mihail Eminescu, la şase ani dupa moartea acestuia. Şi toţi erau purtătorii de idei ai acelei “cuceriri paşnice”, despre care a vorbit romancierul maghiar, Jókai Mór. La sfârşitul primului război mondi­al, în 1918 începe o nouă epocă în isto­ria relaţiilor literare româno­­maghiare. Scriitorul maghiar transilvănean devine deodata scriitor minoritar, care trebuie sâ găsească un sens nou scrisului sau. Şi o componentă foarte im­portantă a acestui “sens nou” este descoperirea misiunii sale de a fi mediator spiritual între cultura maghiara și cea română. Astfel începe o nouă și extrem de fecundă perioada pentru tălmă­cirea valorilor literaturii române în limba maghiara. Literatura maghiara era cu­prinsă încă de la începutul seco­lului XX de vraja marelui curent modernist (denumit “apusean” dupa revista “Nyugat” care i-a grupat pe reprezentanţii acestuia), cu­rent care a impus între altele şi o înalta exigenţa estetica, o măiestrie a formei, cizelată şi prin tălmăcirea celor mai înalte valori ale literaturii europene contemporane. Poeţii maghiari din Transilvania în mare parte erau ataşaţi acestui curent, i-au însuşit exigenţa şi măiestria poetică, astfel tălmăcirea lit­eraturii române în perioada interbelică va atinge un nivel literar nemaiîntîlnit pîna atunci. Se îmbogăţeşte - fireşte - şi cantita­tiv receptarea maghiara a poeziei lui Eminescu: lui Aprily Lajos îi datoram 5 traduceri noi, lui Berde Mária 13 tăl­măciri, Dsida Jenő traduce 9 poezii din Eminescu (dintre care traducerea Glo­­ssei o realizeaza în trei variante), Finta Gere scoate în 1938 un întreg volum din tălmăcirile sale, Franyó Zoltán publica nu mai puţin de 77 traduceri, Kiss Jenő 9 traduceri, Szemlér Ferenc 17 traduceri din lirica eminesciana. Tot din perioada interbelica trebuie amintit aici şi numele poetului maghiar Oláh Gábor, care deşi nu era transil­vănean (a trait la Debreţin), îndemant de un sentiment de dragoste faţă de o studenta româna, se apuca sa înveţe româneşte, şi lasă drept moştenire un volumaş întreg din traducerile poezi­ilor lui Eminescu. Dupâ 1944 începe o nouă perioada şi în istoria receptării maghiare a lui Mihail Eminescu, etapa ce se distinge atît din punct de vedere cantitativ, cît şi calitativ. Condiţiile materiale ale acti­vităţii editoriale vor fi cu totul noi, stat­ul socialist punînd la dispoziţie - de alt­fel din considerente fundamental pro­pagandistice - fonduri însemnate, care însă sunt gospodărite de oameni res­ponsabili pentru promovarea unor va­lori autentice, pentru tălmăcirea reci­procă a literaturii române în limba ma­ghiară și a literaturii maghiare în limba română. Primul volum Eminescu apare în aceasta perioadă în anul 1947 la Bu­dapesta, sub îngrijirea poetului şi tra­ducătorului Jékely Zoltán, fiind editat de câtre Societatea Româno-Maghiarâ din capitala Ungariei. Apoi urmează ediţia bilingvă de la Bucureşti, cu prilejul centenarului naşterii lui Emi­nescu (1950), un alt tom voluminos (peste 150 pagini) tradus şi publicat de neobositul Franyó Zoltán (1961), care de altfel este unul din traducătorii în limba germana ai poeziei eminesciene. Dar realizarea cea mai impunătoare este fără îndoială ediţia pe care am mai pomenit-o, cea îngrijită de Kacsó Sán­dor (1966, cu o reeditare în 1984), edi­ţie, care a cuprins în cele aproape 600 pagini nu mai puţin de 280 poezii, aproape întreaga opera poetica a lui Mihail Eminescu. Aceasta întreprin­dere a Editurii pentru Literatura poate fi apreciată şi mai mult, daca luăm în considerare ca îngrijitorul acestei ediţii a reuşit sa mobilizeze 32 traducători maghiari din România şi Ungaria, păstrînd totodată tot ce era valoros în patrimoniul de traduceri anterioare. Viaţa literara maghiară şi-a spus cuvîntul şi cu ocazia centenarului morţii lui Mihai Eminescu, în 1989, cînd Editura Kriterion a scos de sub ti­par, sub îngrijirea istoricului literar Mózes Huba.(el însuși exeget al vari­antelor maghiare ale poeziei Glossa), volumul de sinteza, intitulat Eminescu in literatura maghiară - Eminescu a magyar irodalomban, cu cele mai bune tălmăciri (în mai multe variante) ale multor poezii eminesciene, şi cu cele mai semnificative­ exegeze şi inter­pretări ale operei, în ciuda vremurilor de restrişte, a constringerilor de care am avut parte în anii declinului regimului dictatorial, s-a găsit modali­tatea de a fi prezenţi la aceasta aniver­sare memorabilă a literaturii române. De atunci au trecut zece ani. Asupra culturii şi a instituţiilor de cultură din ţara s-au revărsat “bine­fac­­erile” economiei de piaţă. Ultimul ecou maghiar al poeziei lui Eminescu a fost cel din 1989. Şi noi azi - faţa-n faţă cu această situaţie­­ trebuie sa ne punem întrebarea: oare noile generaţii nu mai au nevoie de Eminescu? Oare poate fi dat uitării exemplul antemergatorilor, care au muncit la construirea punţii de cunoaştere şi înţelegere? Azi, în aceasta atmosfera festiva însuşi Eminescu ne obligă să punem aceste întrebări. în ceea ce ne priveşte, noi suntem convinşi, că generaţiile noului mileniu au nevoie şi ele de mesajul poetic emi­nescian, de valorile întruchipate în opera sa, indiferent de limba în care doresc sâ citească Glossa, sau versurile nemuritoare ale poeziei: Mai am un singur dor... Dávid Gyula 10 România literară Nr. 7 • 23-29 febr. 2000

Next