România literară, ianuarie-martie 2002 (Anul 35, nr. 1-12)

2002-01-09 / nr. 1

La ami' pleeâm de J­­OCUL tău este Acasă e slo­­­­ganul publicitar al unui post L­V românesc de televiziune dedicat femeilor. Mesajul este scanda­los, dar în absolută concordanţă cu tiparele tradiţionale încă de mare suc­ces la noi, conform cărora femeile stau acasă şi cresc copiii, în varianta uşor modernizată, femeile lucrează (dar numai pentru a suplimenta veniturile familiei, cazurile în care ele chiar sunt interesate de o carieră în afara gos­podăriei sunt rare şi suspecte din diverse puncte de vedere), dar tot acasă se simt cel mai bine, iar după ce gătesc şi spală­­ activităţi de rutină pe care însă le practica dedicate, cu sufletul plin de dragostea pentru familie - îşi afla recompensa în faţa televizorului, cu o telenovelâ sau cu un talk show, viaţa devine brusc mai frumoasa, pen­tru câ se hrăneşte din altele. Fie ele oricît de trase de pâr. Dar să trecem acum la generalităţi de grad mai mic. în telenovele femeile sînt martire sacrificate pe altarul fami­liei, care muncesc pîna la epuizare si nu poarta niciodată ranchiuna (vorbim despre personajele pozitive, cu care femeile-telespectatoare sunt încurajate sa se identifice). Pentru că, la fel ca în basme, se lucreaza cu contrarii, unele dintre ele se trezesc peste noapte (cînd le pica din cer o moştenire neaşteptată) sau după munca susţinuta şi exaspe­ranta (daca ideea serialului este că femeia poate depaşi orice greutăţi) presidenta în cadrul unei firme impor­tante din ţara lor. Evident, se descurcă admirabil şi le dau peste nas celor care s-au îndoit de ele. Ramîn pîna la sfîrşit persoane fidele valorilor familiei şi mai degrabă interesate de succes ca încu­nunare a eforturilor depuse şi ca dar făcut celor dragi decît de aspectul financiar al situaţiei, (interesul pentru bani apare întotdeauna în ipostaza de obsesie şi nu se poate afla decît în sec­torul personajelor negative). Unora le convine să vadă aici urme de feminism - uneori chiar personajele, în telenove­­lele mai noi, aduc vorba despre asta. Confuzia între afirmarea unei femei într-o lume a bărbaţilor şi normalizarea situaţiei femeilor este de buna seamă convenabilă. Acel iată că se poate al telenovelelor este la fel de fals ca întreaga clovnerie a iertării nesfîrşite de care dau dovadă întotdeauna femei­le bune (cînd o femeie nu ştie, să ierte cu bunătate astrală orice jignire sau agresiune trece cu siguranţa în sectorul celor rele). Mai mult decît atît, nu iată câ se poate frumos regizat este şi un procedeu de dezvinovăţire a societăţii care, nu-i aşa, îi oferâ întotdeauna femeii isteţe o cale sa răzbată. Astfel, femeia este educata televizistic sa fie încîntata de statutul ei şi să nu caute niciodată cusăturile atît de vizibile pen­tru un ochi dispus să le ia în seamă. Dar să ne oprim o clipă la fenome­nul “Betty cea urîtâ”, despre care foarte puţina lume în România n-a auzit, cel puţin. Betty are studii superioare (o ex­cepţie printre personajele feminine din telenovele) numai pentru câ are un mare handicap: e foarte urîtâ. Ceva tre­buia să aibă şi ea... In general, femeile care reuşesc în telenovele sunt mult prea tinere ca să fi apucat sâ faca stu­dii, iar mesajul este ca nu școala face pe om... pardon, pe femeie, întrucît partenerii întotdeauna masculini ai eroinelor (exista în telenovele homose­xualitate masculină, niciodată însâ fe­minină, în afara eventualelor agresiuni din pușcării) sînt întotdeauna cu cel pu­ţin 10 ani mai în vîrstâ şi trecuţi prin cel puţin o facultate. Betty, spuneam, suplineşte prin studii urîţenia. Inutil de precizat câ e o urîţenie trucata prin o­­chelari cu rame oribile, tone de gel care sâ distrugă complet aspectul pârului, haine urîte, sprîncene neîngrijite şi un machiaj pe mâsurâ. Personajul are, la prima vedere, un aspect de caricatură - iar dacâ-l priveşti 5 minute, impresia nu dispare. Evident câ, în finalul seria­lului, Betty cea urîtă intră pe mîna unor stilişti şi devine o frumuseţe, deşi, fiind modesta din fire, tot între urîte se con­sideră. Aici serialul se încheie: o fe­meie frumoasă nu mai e un outsider, de vreme ce-și poate îndeplini cu succes rolul primar: acela decorativ... Motivul pentru care mi s­­a părut necesar sa fac toata aceasta trecere în revista (pe scurt) a ipostazelor feminine din telenovele este acela câ m­ a frapat întotdeauna teri­bila asemănare cu eroinele unui produs literar autohton extrem de gustat la apariţie, romanul Arta conversaţiei al Ilenei Vulpescu. Acolo, Fe­meia (cu un binemeritat, de­sigur,­­ mare) face mîncare şi spală evident, iar în plus îşi face foarte bine meseria de medic, se ocupa exemplar de copii şi mai are timp să-şi croiască şi cîte un palton între două zîmbete binevoi­toare. Iar Fiica (acelaşi­­ mare) se fardează strident şi pune o fusta de doua palme numai pentru a-şi scandaliza tatăl venit în vizită, pe stradă nu ar ieşi niciodată aşa, în plus are 10 la engleză fârâ meditaţii. Gena nu moare, toate femeile patriei o poartă. Telenovelele vin deci pe un teren fertil şi se adreseazâ unor largi cate­gorii de femei, nu puţine chiar cu ceva şcoală. Cititoarele de ieri se adaptează la noile cuceriri ale civilizaţiei şi la noile libertăţi, asta e tot. Nu înseamnă câ lumea s-ar fi prostit sau câ moare cultura sau ca... (altceva din serie). Iar noul an nu va schimba, cu siguranţă, nimic... De Crăciun am putut vedea pe Acasâ nu numai reclame care anunţa finalul unor telenovele (vezi Betty) sau “marea premiera” a altora, ci şi selec­­ţiuni din interesantele emisiuni ale Mihaelei Tatu. Cîteva exemple, la în­­tîmplare, surprinse în minutele în care, schimbînd canalele fârâ ţintă precisă (ca în vacanţa de iarnâ), ajungeam pe acest post: Mihaela Tatu în costum de nazist­a, fâcînd glume suficient de sin­istre despre cuptoarele din lagărele de concentrare, unde ameninţa cocheta câ­­şi va trimite invitaţii recalcitranţi, doamna Nâstase mărturisind câ nu o dată i se întimplâ sâ gâteasâ acasă, un in­divid în pampers, pe post de da mişeîndu-se de altfel uşor dizgn urletele asistenţei şi, amănunt di gust absolut şi de neuitat, puii picioare pantofi şi şosete negre. în general, în emisiunile M Tatu bărbaţii recunosc superb­ femeilor în multe domenii­­ iar f o proclamă. Sau, cel puţin ega Este deci o lume roz în care f sunt în general supraevaluate iar mai râu caz tratate egal, iar de di mnari, daca mai apar, sunt în toţi vinovaţi alţii, puţin numeroşi ci ranţâ. Femeile pline de calităţi f sa obţină întotdeauna ceea ce vor încurajate din toate părţile să ( Diferenţa faţa de mesajul telenor daca este una, mi se pare minim ales ca numele Mihaelei Tatu­se în eternitate, de o emisiune pe r său de trei ori femeie. Mie ai aduce aminte de un banc (în re curvă-n pat, doamnă pe str. gospodină în bucătărie, portretu cunoscut al damei ideale) , ca tc referința strictă vizează probab toarele viaţă de familie, afaceri,, într-o ordine oarecare... Enervante prin aerul de sup­tate pe care realizatoarea, ca rep­tantâ a genului, şi-l arogâ şi olo prin conţinut, emisiunile pentru ale Mihaelei Tatu reuşesc sâ i fapt, împotriva femeilor. Un băi poate fi decît agasat de asemeni cursuri, mai ales din partea unei ne ni tocmai în drept sâ le ţină toate aparenţele (din fericire prea bărbaţi se uită la emisiunea ei, îi situaţiei în care se află acolo ne lor, care urmează sâ le aducă cev­­al electoral prin prestaţie, căci 1; telespectatoarele au drept de vc pe femei trucarea situaţiei lor ce le ajuta cu nimic. Din nefericire cest tip de emisiuni pentru fer există, încă, o alternativa, iar vis şi de carton lipit prost pe la colţ întotdeauna piaţa. Poate, la anu’... Revista Romano-Arabica C­ENTRUL DE STUDII ARABE (înfiinţat în 1994) al Universităţii Bucureşti a scos la finele anului trecut primul număr din revista Romano-Arabica (serie noua), revista, de ţinuta academică, ce cuprinde studii în limbile engleza, franceza şi română, al cărei edi­tor este prof. dr. Nadia Angh­elescu, un nume cunoscut al arabi­sticii româneşti, secondată de grupul de arabişti-pro­­fesori de la Universitatea Bucureşti. Materialele publicate reprezintă o parte din comunicările prezentate la sim­pozionul Orientul la noi, simpozion la care s-a încercat o redefinire a relaţiilor noastre cu Orientul, o revizuire a vechiului „orientalism” - aşa cum a fost prezentat de Edward Said - şi stabilirea unui nou tip de raportare la Orient. Acesta este primul pas dintr-un demers iniţiat de specialiştii români în limbile şi culturile orientale. Semnatarii studiilor cupri­ne în paginile revistei sunt în primul rând, arabiştii din România, unii dintre ei cu o strălucită cariera, alţii abia la început de drum. Nadia Anghelescu: La porţile Orientului. Nicolae Dobrişan: Cuvinte de origine arabă in presa română contemporană; Ioana Feodorov: Traducerile româneşti din literatura arabă (1964-1994); Rodica Fironescu: Expresia Ce să facem ? Asta e! - reflex de resemnare „orientală”?; Oana Ghica; Mihai Patru: Muzica şi instrumentele muzicale orientale în România; George Grigore: A mânca oriental în România; Sorina Nae: Gim­ul ca per­­­­sonaj fantastic în O mie şi una de nopţi; O­­vidiu Pietro­­reanu: Prezenţa arabă în Spa­nia: subiect de controversă în spaţiul euro­pean; Irina Vai­­novski-Mihai: Tradiţii orien­tale în Româ­nia: Cafea şi cafenele. De asemenea, au participat şi universitari de la alte secţii ale Catedrei de Orientale, pre­cum turcologul Luminiţa Munteanu, cu lucrarea: O­­rientali sau balcanici? Dificultăţi de definiri identitare în spaţiul sud-est european; şi sinologul Florentin Vişan, cu lucrarea: China - limita maximă a alterității. (R. 1.) -1 V­­ft 3 Y.4ZX­V­O­1­V * îi­A­i­K­y­C­e­rt­i­c­c­Ui­A­r­4­i- 2 ■- u­ri­s. e­ R­QTîIAflOi­1­3­0­v­1 Nr. 1­­ 9 - 15 ianuarie 2002 ACTUALITAS Cristina I România literară

Next