România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)

2002-12-11 / nr. 49

NICOLAE BĂLCESCU Nicolae Bâlcescu, Românii supt Mihai-Voievod Vitea­zul. Ediţie îngrijită, Glosar, Tabel cronologic şi Refe­rinţe critice de Andrei Rusu. Editura 100+1 Gramar, Bu­cureşti, 2002. ROMÂNII SUPT MIMA!-VOIEVOD VITEAZUL PAOINI AUSI LITERATURA ROMÂNA____________ nr. 49 / 11 -17 decembrie 2002 România literara 13 Cronica ediţiilor Istorie şi literatură I­­STOR­IA noastră n-a fost sau a fost râu scrisă până acum”, iată raţionamentul şi emoţia lui Nicolae Băl­­cescu, expuse în introducerea lu­crării sale Românii supt Mihai- Voievod Viteazul. Descopăr în cuvintele cu ca­re îmi deschid cronica de faţa preocuparea constantă a lui Ni­colae Balcescu de a aduce lumi­nă acolo unde istoricii, după opi­nia sa, au greşit. In faptul de a nu fi vâzut decât “lupte de pre­tendenţi la tron” şi de a fi pier­dut tocmai esenţa, “principiul şi interesele ce fiecare pretendent reprezintă.” Altfel spus, ca fie­care s-a aratat sensibil numai la vibraţia pasională a evenimen­tului, farâ sa identifice în spate­le acestuia sâmburele care l-a ge­nerat, pentru ca reconstituirile sa ducă, în urma contactului cu realitatea, la îndreptăţite jude­caţi de valoare. Pretutindeni, în text, spusă direct sau numai subînţeleasă, ideea de bazâ a lui Nicolae Bal­cescu este ca se simte investit cu “misie istorică”. Drept urmare, considera o primă datorie a lui însuşirea sistematica a fondului documentar al arhivelor şi cu observaţiile culese din ele, iz­voare reci şi exacte, se scrie ca un moralist obiectiv. Trasâtura nu anulează însă altele, care apar­ţin omului pasionat, liric şi reto­ric, concepând o lucrare a per­spectivei: “aceasta ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare”, scrie, cu gândul la ţară, în slujba căreia se pune. Comentatorii operei lui Ni­colae Balcescu, dacă ar fi sa nu­mesc doar pe cei ale căror texte au fost reproduse în ediţia de faţa, V. Alecsandri, Al. I. Odo­­bescu, M. Eminescu, N. Iorga, Ovid Densuşianu, T. Vianu, Şer­­ban Cioculescu, Paul Cornea, N. Manolescu recunosc în etape şi în registre diferite de partici­pare afectivă, calităţile scriito­rului. Până şi mai criticul G. Călinescu, al cărui text nu este inclus printre “referinţele criti­ce” ale ediţiei, îi recunoaşte lui Nicolae Bâlcescu, în Istoria lite­­ramrii române de la origini până în prezent, “un răsuflet regulat de desfăşurare epică”, în com­paraţie cu arta portretistică a lui Voltaire din Histoire de Charles XII. ITITA azi, detaşat de 1­3­ alunecǎrile spre hiper­­(JV.. boia triumfalistâ şi trans­figurările moralizatoare, lucrarea este depozitară a eve­nimentelor importante, dintre 1593-1601, “anii istoriei româ­nilor cei mai avuţi în fapte vite­jeşti, în pilde minunate de jert­fire câtre patrie.” Compusă din cinci “cărţi”, lucrarea este des­făşurare de fapte viu materiali­zate prin două momente cheie, Câlugâreni şi Miroslav, Serva­­giul, cu un conţinut axat pe “ro­birea ţăranului”, idee asupra că­reia a întârziat autorul, în suma­rul general, totul marcat de sim­bolicele idealuri Libertatea na­ţională şi Unitatea naţională. Cronologia este exacta, cum se desfăşoară pe un pământ brutal discriminat de o istorie potrivni­ca, prin însâşi aşezarea sa geo­grafică. Tragicul cărţii sta în chiar succesiunea evenimente­lor, iar evenimentele sunt ţesă­tură potrivita din comportamen­tul protagoniştilor. Istoria lui Mihai-Voda Viteazul, în viziu­nea lui Nicolae Balcescu, are merite literare. Este o întreţesere de notaţii scurte. Aglomerări de imagini, ieşite din urziri şi com­ploturi, din jaf, pustiire, răzbu­nare, trufie, iscusinţa, tradare, superstiţii, semne, prevestiri. To­tul se concentrează pe mişcare, pe spectacolul violenţei şi al con­cupiscenţei, amestec de instincte şi ticluiri, de descătuşări indivi­duale culese din documente. Este uimitoare capacitatea lui Nico­lae Bâlcescu de a însufleţi date­le documentelor. De exemplu, scena urmăririi lui Sinan­ Paşa de câtre Mihai, la Câlugâreni. Cursul descrierii este susţinut pas cu pas de datele oferite de istorici străini şi cronicari ro­mâni cu numele şi titlurile ope­relor, înscrise în spaţiul subso­lului. Lucrarea nu este doar o carte document, ci o fantezie ie­şita din documente. O goana mai curând după moarte decât dupâ viaţă. Spaţiul nu permite citarea atâtor scene legate de legile răz­boiului, ori de ramificaţiile po­vestirilor, toate având resurse obiective în realismul notaţiei. Ca de aici se ajunge la exaltări, este adevărat, numai câ ele nu afectează substanţa viu colorată local, planul observaţiei, al evi­denţelor şi al raporturilor dintre fapte şi lucruri. Un amănunt aş ţine să nu-l pierd din vedere: ca Mihai, deşi ar trebui sâ fie pro­gramatic simbolic, el nu apare ca un invincibil. Noi îi cunoaş­tem sfârşitul tragic, dar din des­crieri, personajul nu este de plâns. Trece şi el prin toate faze­le slăbiciunilor omeneşti. Cu­noaşte înălţări şi căderi, tensiuni şi deprimări. Armata lui cu­noaşte efectul uzurii luptelor, al dezbinării. I se poate constitui un inventar al nelegiuirilor. Tot­odată, sub flamura cuprinzătoa­re a ideii unirii, oştenii fac ges­turi, din care poporul, prin poe­zia lui, transfigurează realitatea în legenda. Istoria conceputa de Nicolae Balcescu este o carte di­vers populară. Deşi în centrul acţiunilor este Mihai, el nu este unicul protagonist interesant. Alexandru Voda, Murad al III- lea, Rudolf al II-lea, Sigismund Bathori, ca sâ numesc doar o in­fimă participare la viaţa epocii, se constituie într-un amalgam subtil de mit şi adevăr. AR SA nu pierdem din vedere, luaţi de vârtejul evenimentelor şi de vi­talitatea oamenilor care le transfigurează în arta, cuceri­tor, că, de fapt, avem dinainte o ediţie şi câ ea reproduce “corect şi fidel” manuscrisul autorului, aflat în Biblioteca Academiei Române, la cotele 77, 78, 79. în acest caz, ne rămâne sâ ur­mărim textul pe două direcţii. Prezenţa lui Nicolae Bâlcescu, necontestat om de ştiinţă, care aduce în subsolurile cărţii sale atenta şi variata sa informare, confirmând portretul făcut de V. Alecsandri, “cititor de vechi cărţi”, pretutindeni unde îl întâl­nise, în ţară, în Franţa şi Italia. Chiar şi în biblioteca închisorii din incinta mănăstirii Mărgineni (Prahova), ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino. “Eu mi-am început viaţa intrând în puşcărie pentru revoluţie, şi în­chisoarea obligă ca şi nobleţea.” Aşa aflăm unde a consultat Ni­colae Bâlcescu doua scrisori despre arta militară al căror au­tor este Basta. Una la Biblioteca de la Sf. Sava din Bucureşti, “împodobita cu un portret al lui Basta” şi alta gâsitâ la Bibliote­ca Naţionala din Paris. Bâlcescu, cucerit de precizie, verifica nu­mărul oamenilor armatei turceşti, tătare, al oştenilor lui Mihai, pânâ şi al morţilor din mormintele de lângă Aiud citând analişti turci, italieni, maghiari, germani, ve­rifică numele lui Mustafa-Paşa, cum apare la Walther (Ahmed- Paşa), la Istvanfi (Hafis-Paşa) în timp ce cronicile româneşti, tur­ceşti şi italieneşti îl numesc Mus­tafa. Pune faţă în faţa comenta­riile diferite asupra aceluiași su­biect: Esprinchardt, Montreux, Frachetta și D'Ambry, fiecare cu pagina la care poate fi con­sultat. Transcrie documentele în original, în franceza, greacă, la­tina, italiană. Reproduce, în note, portretul făcut de Sagrado lui Mahomed III, în care o favorită, mângâindu-l, îi spune cruntul adevâr câ, deşi născuse 50 de feciori şi fete, “în zadar se osteneşte, căci nu naşte oameni spre a locui lumea, dar spre a impopula mormintele.” A doua cercetare priveşte activitatea editorului, care are sub control întregul text. Activi­tatea sa porneşte de la simplu către complicat şi complex. Intervine, corectând în text, dar reproduce în subsol forma gre­şita din manuscris; corijează nume când, dintr-o scăpare de condei sau poate confuzie (gre­şeala se repetă), Bâlcescu scrie în loc de “Doamna Stanca” so­ţia lui Mihai, “Doamna Florica” în realitate fiica voievodului, “Munţii Alpi”, în loc de “Car­paţi”, localitatea “Piatra”, în loc de “Baia”, semnalează lipsurile, cât şi fragmentele tăiate de au­tor cu creionul, autorul fiind în­­tr-o neobosita verificare. Repro­duce în subsol prima redactare a câtorva descrieri, printre care pasajul despre lupta de pe câm­pia Keresztes a lui Geafar-Paşa cu armia creştină, condusa de arhiducele Maximilian. Impor­tanta este intervenţia editorului, când completează titlul lui Mir­­cea cel Bătrân, pe care îl tran­scrie dupa hrisovul adus de Fo­­tino, deoarece, Nicolae Balces­­cu uita sa-1 mai treaca, deşi îşi propusese a-1 cita. Cu acest fel de intervenţie, munca editorului egalează cu o cercetare ştiinţi­fica. Cu o deosebita siguranţa, Andrei Rusu reproduce după A. Papiu-Ilarian, Tesaura de mo­numente istorice pentru Ro­mâni, textul istoricului Walther, autor al unei biografii a lui Mi­hai Viteazu, care lauda apleca­rea la învaţâturâ a lui Patraşcu, fiul cel mare al lui Mihai, emis de Nicolae Balcescu. Editorul transcrie titlul şi “complimen­tul” în versuri, în latina, cât şi în traducere. La fel, completează scaparea lui Nicolae Bâlcescu, atunci când acesta scrie “Vezi în textul notelor”, fara a-şi mai respecta intenţia, reproducând versurile lipsă după o gravură de Aegidius Sadeler, aflata în Cabinetul de stampe al Biblio­tecii Academiei Române, cât şi traducerea versurilor. Insuşindu-şi îndemnul lui Nicolae Bâlcescu: “Sâ dâm ochi­re acestor evenimente”, Andrei Rusu, cu experienţa sa îndelung aplicata pe manuscrise, respon­sabil editor şi textolog, a readus în conştiinţa românilor, o lucra­re importantă şi ca informare, şi ca expresivitate artistica, şi cu atât mai mult ca simbol şi măr­turie a idealului înfăptuit de Mihai Viteazul. Aportul lui Nicolae Bâlcescu este definitiv pus în valoare ştiinţific prin aceasta valoroasa ediţie. Cornelia Ştefănescu

Next