România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)
2002-12-11 / nr. 49
NICOLAE BĂLCESCU Nicolae Bâlcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Ediţie îngrijită, Glosar, Tabel cronologic şi Referinţe critice de Andrei Rusu. Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002. ROMÂNII SUPT MIMA!-VOIEVOD VITEAZUL PAOINI AUSI LITERATURA ROMÂNA____________ nr. 49 / 11 -17 decembrie 2002 România literara 13 Cronica ediţiilor Istorie şi literatură ISTORIA noastră n-a fost sau a fost râu scrisă până acum”, iată raţionamentul şi emoţia lui Nicolae Bălcescu, expuse în introducerea lucrării sale Românii supt Mihai- Voievod Viteazul. Descopăr în cuvintele cu care îmi deschid cronica de faţa preocuparea constantă a lui Nicolae Balcescu de a aduce lumină acolo unde istoricii, după opinia sa, au greşit. In faptul de a nu fi vâzut decât “lupte de pretendenţi la tron” şi de a fi pierdut tocmai esenţa, “principiul şi interesele ce fiecare pretendent reprezintă.” Altfel spus, ca fiecare s-a aratat sensibil numai la vibraţia pasională a evenimentului, farâ sa identifice în spatele acestuia sâmburele care l-a generat, pentru ca reconstituirile sa ducă, în urma contactului cu realitatea, la îndreptăţite judecaţi de valoare. Pretutindeni, în text, spusă direct sau numai subînţeleasă, ideea de bazâ a lui Nicolae Balcescu este ca se simte investit cu “misie istorică”. Drept urmare, considera o primă datorie a lui însuşirea sistematica a fondului documentar al arhivelor şi cu observaţiile culese din ele, izvoare reci şi exacte, se scrie ca un moralist obiectiv. Trasâtura nu anulează însă altele, care aparţin omului pasionat, liric şi retoric, concepând o lucrare a perspectivei: “aceasta ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare”, scrie, cu gândul la ţară, în slujba căreia se pune. Comentatorii operei lui Nicolae Balcescu, dacă ar fi sa numesc doar pe cei ale căror texte au fost reproduse în ediţia de faţa, V. Alecsandri, Al. I. Odobescu, M. Eminescu, N. Iorga, Ovid Densuşianu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Paul Cornea, N. Manolescu recunosc în etape şi în registre diferite de participare afectivă, calităţile scriitorului. Până şi mai criticul G. Călinescu, al cărui text nu este inclus printre “referinţele critice” ale ediţiei, îi recunoaşte lui Nicolae Bâlcescu, în Istoria literamrii române de la origini până în prezent, “un răsuflet regulat de desfăşurare epică”, în comparaţie cu arta portretistică a lui Voltaire din Histoire de Charles XII. ITITA azi, detaşat de 13 alunecǎrile spre hiper(JV.. boia triumfalistâ şi transfigurările moralizatoare, lucrarea este depozitară a evenimentelor importante, dintre 1593-1601, “anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire câtre patrie.” Compusă din cinci “cărţi”, lucrarea este desfăşurare de fapte viu materializate prin două momente cheie, Câlugâreni şi Miroslav, Servagiul, cu un conţinut axat pe “robirea ţăranului”, idee asupra căreia a întârziat autorul, în sumarul general, totul marcat de simbolicele idealuri Libertatea naţională şi Unitatea naţională. Cronologia este exacta, cum se desfăşoară pe un pământ brutal discriminat de o istorie potrivnica, prin însâşi aşezarea sa geografică. Tragicul cărţii sta în chiar succesiunea evenimentelor, iar evenimentele sunt ţesătură potrivita din comportamentul protagoniştilor. Istoria lui Mihai-Voda Viteazul, în viziunea lui Nicolae Balcescu, are merite literare. Este o întreţesere de notaţii scurte. Aglomerări de imagini, ieşite din urziri şi comploturi, din jaf, pustiire, răzbunare, trufie, iscusinţa, tradare, superstiţii, semne, prevestiri. Totul se concentrează pe mişcare, pe spectacolul violenţei şi al concupiscenţei, amestec de instincte şi ticluiri, de descătuşări individuale culese din documente. Este uimitoare capacitatea lui Nicolae Bâlcescu de a însufleţi datele documentelor. De exemplu, scena urmăririi lui Sinan Paşa de câtre Mihai, la Câlugâreni. Cursul descrierii este susţinut pas cu pas de datele oferite de istorici străini şi cronicari români cu numele şi titlurile operelor, înscrise în spaţiul subsolului. Lucrarea nu este doar o carte document, ci o fantezie ieşita din documente. O goana mai curând după moarte decât dupâ viaţă. Spaţiul nu permite citarea atâtor scene legate de legile războiului, ori de ramificaţiile povestirilor, toate având resurse obiective în realismul notaţiei. Ca de aici se ajunge la exaltări, este adevărat, numai câ ele nu afectează substanţa viu colorată local, planul observaţiei, al evidenţelor şi al raporturilor dintre fapte şi lucruri. Un amănunt aş ţine să nu-l pierd din vedere: ca Mihai, deşi ar trebui sâ fie programatic simbolic, el nu apare ca un invincibil. Noi îi cunoaştem sfârşitul tragic, dar din descrieri, personajul nu este de plâns. Trece şi el prin toate fazele slăbiciunilor omeneşti. Cunoaşte înălţări şi căderi, tensiuni şi deprimări. Armata lui cunoaşte efectul uzurii luptelor, al dezbinării. I se poate constitui un inventar al nelegiuirilor. Totodată, sub flamura cuprinzătoare a ideii unirii, oştenii fac gesturi, din care poporul, prin poezia lui, transfigurează realitatea în legenda. Istoria conceputa de Nicolae Balcescu este o carte divers populară. Deşi în centrul acţiunilor este Mihai, el nu este unicul protagonist interesant. Alexandru Voda, Murad al III- lea, Rudolf al II-lea, Sigismund Bathori, ca sâ numesc doar o infimă participare la viaţa epocii, se constituie într-un amalgam subtil de mit şi adevăr. AR SA nu pierdem din vedere, luaţi de vârtejul evenimentelor şi de vitalitatea oamenilor care le transfigurează în arta, cuceritor, că, de fapt, avem dinainte o ediţie şi câ ea reproduce “corect şi fidel” manuscrisul autorului, aflat în Biblioteca Academiei Române, la cotele 77, 78, 79. în acest caz, ne rămâne sâ urmărim textul pe două direcţii. Prezenţa lui Nicolae Bâlcescu, necontestat om de ştiinţă, care aduce în subsolurile cărţii sale atenta şi variata sa informare, confirmând portretul făcut de V. Alecsandri, “cititor de vechi cărţi”, pretutindeni unde îl întâlnise, în ţară, în Franţa şi Italia. Chiar şi în biblioteca închisorii din incinta mănăstirii Mărgineni (Prahova), ctitorie a stolnicului Constantin Cantacuzino. “Eu mi-am început viaţa intrând în puşcărie pentru revoluţie, şi închisoarea obligă ca şi nobleţea.” Aşa aflăm unde a consultat Nicolae Bâlcescu doua scrisori despre arta militară al căror autor este Basta. Una la Biblioteca de la Sf. Sava din Bucureşti, “împodobita cu un portret al lui Basta” şi alta gâsitâ la Biblioteca Naţionala din Paris. Bâlcescu, cucerit de precizie, verifica numărul oamenilor armatei turceşti, tătare, al oştenilor lui Mihai, pânâ şi al morţilor din mormintele de lângă Aiud citând analişti turci, italieni, maghiari, germani, verifică numele lui Mustafa-Paşa, cum apare la Walther (Ahmed- Paşa), la Istvanfi (Hafis-Paşa) în timp ce cronicile româneşti, turceşti şi italieneşti îl numesc Mustafa. Pune faţă în faţa comentariile diferite asupra aceluiași subiect: Esprinchardt, Montreux, Frachetta și D'Ambry, fiecare cu pagina la care poate fi consultat. Transcrie documentele în original, în franceza, greacă, latina, italiană. Reproduce, în note, portretul făcut de Sagrado lui Mahomed III, în care o favorită, mângâindu-l, îi spune cruntul adevâr câ, deşi născuse 50 de feciori şi fete, “în zadar se osteneşte, căci nu naşte oameni spre a locui lumea, dar spre a impopula mormintele.” A doua cercetare priveşte activitatea editorului, care are sub control întregul text. Activitatea sa porneşte de la simplu către complicat şi complex. Intervine, corectând în text, dar reproduce în subsol forma greşita din manuscris; corijează nume când, dintr-o scăpare de condei sau poate confuzie (greşeala se repetă), Bâlcescu scrie în loc de “Doamna Stanca” soţia lui Mihai, “Doamna Florica” în realitate fiica voievodului, “Munţii Alpi”, în loc de “Carpaţi”, localitatea “Piatra”, în loc de “Baia”, semnalează lipsurile, cât şi fragmentele tăiate de autor cu creionul, autorul fiind într-o neobosita verificare. Reproduce în subsol prima redactare a câtorva descrieri, printre care pasajul despre lupta de pe câmpia Keresztes a lui Geafar-Paşa cu armia creştină, condusa de arhiducele Maximilian. Importanta este intervenţia editorului, când completează titlul lui Mircea cel Bătrân, pe care îl transcrie dupa hrisovul adus de Fotino, deoarece, Nicolae Balcescu uita sa-1 mai treaca, deşi îşi propusese a-1 cita. Cu acest fel de intervenţie, munca editorului egalează cu o cercetare ştiinţifica. Cu o deosebita siguranţa, Andrei Rusu reproduce după A. Papiu-Ilarian, Tesaura de monumente istorice pentru Români, textul istoricului Walther, autor al unei biografii a lui Mihai Viteazu, care lauda aplecarea la învaţâturâ a lui Patraşcu, fiul cel mare al lui Mihai, emis de Nicolae Balcescu. Editorul transcrie titlul şi “complimentul” în versuri, în latina, cât şi în traducere. La fel, completează scaparea lui Nicolae Bâlcescu, atunci când acesta scrie “Vezi în textul notelor”, fara a-şi mai respecta intenţia, reproducând versurile lipsă după o gravură de Aegidius Sadeler, aflata în Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române, cât şi traducerea versurilor. Insuşindu-şi îndemnul lui Nicolae Bâlcescu: “Sâ dâm ochire acestor evenimente”, Andrei Rusu, cu experienţa sa îndelung aplicata pe manuscrise, responsabil editor şi textolog, a readus în conştiinţa românilor, o lucrare importantă şi ca informare, şi ca expresivitate artistica, şi cu atât mai mult ca simbol şi mărturie a idealului înfăptuit de Mihai Viteazul. Aportul lui Nicolae Bâlcescu este definitiv pus în valoare ştiinţific prin aceasta valoroasa ediţie. Cornelia Ştefănescu