România literară, octombrie-decembrie 2008 (Anul 41, nr. 39-52)

2008-10-03 / nr. 39

P­ ersonalitatea e provocatoare tocmai pentru că ea contrariază. Şi, încă, pe cât mai mulţi. Criticul contrariază mereu, chiar şi când este afirmativ. Cronicarul antifoiletonistic IRITUL reconstructiv al cronicarului­ literar Ștefan Borbély (O carte pe săptămână, Ed. Ideea Europeană, 2007) voiește să se impună într-o dezordine a dispunerii articolelor care în parte nu poate să nu ducă cititorul la indispunere. Cartea începuse cu un fel de sugestie valorică, înţeleg tot mai mult că era involuntară. Nu văd nici o vagă sistematizare. Lipseşte, mi se pare, şi aceea cronologică, posibilă, dar neverificabilă, întrucât rămâne nespecificată. Nici un criteriu edificator, iată, la un cronicar literar ce pare escortat de principii: istoric, valoric (greu, dacă nu imposibil, de marcat explicit, într-o astfel de carte; implicit el exista aici, unde totul e pozitiv), de gen, tematic, metodic, extraestetic (politic, etic, etc.), des invocate în cronici. Cultura noastră, ni se reamintește, e foiletonistica, impresionista, iar „foiletonismul antamant se mai practică în Europa doar în rezervaţia noastră periferică...” Dar foiletonismul său este antamant (deschis) nu doar spre eseu, studiu, dar şi spre manifest programatic ori chiar necrolog. în volum apar două necrologuri, cu unele inerente repetiţii, despre Gh. Crăciun. Antamant şi spre o complicitate aproape caragialescă în colegialitatea ei regionalistă este şi când, tot despre Gh. Crăciun, „liderul tacit al generaţiei noastre, mai altmist decât Mircea Cârtărescu, mai puţin orgolios decât Lefter şi mai implicat decât Dan C. Mihailescu”, notează memorabil: „A devenit foarte firesc, fără să forţeze poarta, unul de-ai noştri.” Despre „ai noştri” scrie Şt. Borbély - fapt curent la noi, la toate nivelurile, şi mai sus, şi (mult) mai jos - nu puţine foiletoane: mulţi clujeni, braşoveni, o târgu-mureşancă. Uneori, unind afinitatea cu conjunctura, el scrie, aşadar, despre oameni care fac cărţi şi nu despre cărţi care fac oameni. Ştie că „Trăim, în continuare, într-o cultura de autori, suprapersonalizatâ, şi nu într-una de idei sau de cărţi.” Foiletonul ajunge atât de „antamanat” ca structură, discurs, formă, încât notează, la modul diaristic, tot felul de detalii cotidiene, cum ar­ fi faptul că foiletonistul îşi duce fiica la şcoală. Condiţia foiletonistului nu este considerată, în principiu, reprobabilă. Norman Manea, în Anii de ucenicie ai lui August Prostul, 1979, adună şi „cronici şi recenzii foarte personal articulate”. Dan C. Mihailescu n-a ajuns universitar, autor şi coordonator de sinteze, ci publicist, foiletonist. Alţii sunt şi foiletonişti, şi universitari. Nimeni, azi, nu are notorietatea şi autoritatea sa. E „cel mai bun critic de întâmpinare”. Are un stil „inconfundabil”, marcat îndeosebi - Şt. Borbély repeta expresia­­ de „savoare sinestezică”. Expresia sugerează, pesemne involuntar, o reformare tardivă a unui stil critic simbolist. Ne aducem aminte că E. Lovinescu a crezut pentru o scurtă vreme că e posibila o critică simbolistă, dar și-a dat seama că era, totuși, o critică impresionista. Dar, stilistic, Dan C. Mihailescu ar fi, ni se spune, un descendent din G. Călinescu. Refuzată, critica impresionistă îi e admirată bucureşteanului „optzecist” (pentru că este?) atras de clujeni, de elanul lor constructiv, de sintezele lor individuale, însă, mai ales, produse în colectiv. Apreciat ca un critic cu autoritate şi istoric literar cu gândire integrativă (dar lipsit de organ critic pentru experimentalism), obiectiv, dar fără priză la contextul social și fără metodologie interdisciplinară (doar o anumită propensiune psihocritică), publicând o singură lucrare de sinteză, obligatoriu teză de doctorat, monografia despre L. Rebreanu, Ion Simuţ (Reabilitarea ficţiunii, 2004), este, între „optzecişti”, „cel mai aproape de formula clasică a foiletonisticii noastre interbelice”. Defazat prin onestitate profesională de generaţia sa, rămâne apropiat de generaţia ’60, azi datată critic, „cu excepţia lui Marin Mincu, subevaluat pe nedrept pe moment (parţial din raţiuni umorale), dar a cărui reconsiderare se impune”. Constat că, între mai multe alte lucruri, Şt. Borbély trece cu vederea antirevizionismul afişat de M. Mincu. Acesta a folosit argumentul că revizuirile­­ nici el nu și-a pus problema autorevizuirilor - ar fi, după schimbarea de regim din 1989, făcute în grabă, artificial, pe criteriu politic. Fără grabă, cu termene previzionate, admiratorul său de acum se agită pentru scrierea unei istorii politice a literaturii române de la origini și până în prezent; în schimb, nu înţelege de ce spune Ion Simuţ că revizuirea literaturii române nu se produce pentru că nu o fac criticii „şaizecişti”. în fapt, Simuţ urmăreşte doar voinţa şi aptitudinea de autorevizuire critică, în sens strict lovinescian. E firesc ca seriile ulterioare de critici şi istorici literari să impună noi interpretări şi valorizări, într-un proces continuu. Noua imagine a literaturii noastre (retuşată prin „jocul metodologic al revizuirilor”, aşadar lectura „face” literatura?) este în curs de transformare, constata St. Borbély, prin M. Spiridon, A. Oţoiu, I. B. Lefter, Carmen Muşat, Caius Dobrescu, A. Bodiu. Mi-ar lua mult spaţiu să arăt divergenţele, nu fireştile diferenţe, de metodă (implicit de revizuire) ale celor­­ preferenţial - nominalizaţi. Foiletonismul devine, pentru cronicarul de la Cluj, eminamente pernicios prin Alex. Ştefânescu, în Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, 2005. Articolul poartă titlul funerar Piatra tombală­­ a criticii foiletonistice româneşti. Istoria în cauza ar fi:„un imens eşec, nu numai al autorului, ci şi al formulei critice unilaterale, foiletonistice, pe care a practicat-o”. Autorul nu e tratat individual. Maladia i s-ar trage de la cultul pentru foiletonistul impresionist N. Manolescu, cult întreţinut prin supraestimarea, aproape divinizarea, maestrului, şi întărit prin subestimarea concurenţilor acestuia, îndeosebi a lui Ion Negoiţescu. Foiletonismul acesta deghizat în istorie a literaturii îi apare mai puţin legitim decât cel al lui Gh. Grigurcu. Acesta face efortul cvasi­­sintetic de a aduna foiletoanele pe genuri. Să spun că este un efort pe care, în acest volum, Şt. Borbély nu se oboseşte nici el să-l facă. Alt reproş: „capacitatea uneori rară de a mlădia cuvintele pe calapodul vanităţii scriitorului român...” nu explică valorizarea subiectivă ori arbitrară. Nu dezvăluie judecata critică, cât de voluntara, impersonala, obedienta, interesată la nivel de generaţie, grup literar etc., sau de involuntară, personală, dezinteresată, exprimând o vocaţie profesională cu meritele ori limitele ei, este această valorizare. Alte neajunsuri se refera la insuficienţa gândirii de critic şi istoric literar (puţinătatea ideilor), reactivitatea de tip resentimentar (plata unor „poliţe”), alterând profund dispunerea axiologică (iar prin numeroasele absenţe obnubilând-o sau ocultând-o) şi conducând de bună seamă la numeroase motive de indispunere. Dincolo de observaţiile aplicate, nu ştiu ce-i mână cronicarului polemica sau reactivitatea. Pare a fi ceva nu tocmai personal. Observ că Alex. Ştefânescu i se pare un „Stilist nuanţat, chiar elegant pe alocuri...” şi-mi amintesc un text în care autorul recentei Istorii... spusese acelaşi lucru şi ceva în plus, într-o frază de perfectă laudatio, despre contestatarul său de azi. Fraza este reprodusă şi în Dicţionarul autorilor optzecişti coordonat de I. B. Lefter la Ed. Paralela 45. Generozitatea foiletonistului cu aspiraţie sintetică, lipsită de ambiguitate şi ironie, dă în exegerare şi abuz de gândire. La bază descopăr un exces de cuvinte superlative. Texistenţă este un „cuvânt genial” (220) al lui M. Cârtărescu, în romanul Florinei Ilis. Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, sunt „două capitole geniale”, în carte e citat - cu nedumerire, parcă­­ A. Pleşu, care vede în Nae Ionescu „expresia cea mai cuprinzătoare a geniului autohton”. Eşti mai puţin uimit de această opinie dacă îi constaţi două aspecte: adecvarea celui citat la naţiune şi - implicit - ironia notaţiei acestei potriviri. N-am să zăbovesc în lectura acestor cronici literare asupra repetării unor lucruri şi idei ori chiar a exprimării lor. Faptul e general. Iar în foiletonistica el dobândeşte o particularitate comună. Se cuvine a fi corectate, puţine, de altfel, erori de informaţie. Casa verde nu e un roman de Ezequiel Martinez Estrada, ci de M. V. Llosa (125). Prenumele lingvistului Benveniste (1902, Allepo, Syria -1976), este notat în mod straniu Emilio (p. 251), şi nu Emile, deși el a scris în franceză. E drept că pe Internet (de unde tocmai am luat, din comoditate, datele despre timpul şi locul naşterii, respectiv al morţii), deşi foarte rar, prenumele italienizat apare şi el. „Nu se mai poate scrie fără să consulţi Internetul...” (151) avertizează, uneori sarcastic, cronicarul literar. Orice consult cere măcar atenţie. Să pun pe seama bilingvismului ori poliglotismului, îndeosebi, unele erori, mai degrabă accidente de redactare şi corectură, de limbă română, organicizare (8), „Doinaş, însoţit de către Irinel Liciu” (35), „iluzorica strangulare a întregii circulaţii pariziene” (36), „ruinurile” (87). Există şi o frază nebuloasă: „Dar opera sa [a lui Norman Manea] anterioară nu poate fi înţeleasă fără sintaxa empatică a unei asemenea proiecţii dispersive, extrasistemice.” (130) Mi s-a părut stupefiantă notaţia că Gh. Crăciun „Nu contraria pe nimeni...” în critică, dar şi în etică, a nu contraria este un fapt depersonalizat. Să aibă termenul aici un sens reprobabil? Personalitatea e provocatoare tocmai pentru că ea contrariază. Şi, încă, pe cât mai mulţi. Criticul contrariază mereu, chiar şi când este afirmativ. Dacă nu(-mi) ascund, citindu-l pe cronicarul literar clujean, ardelean, nicio observaţie critică, o fac din convingerea că scrisul său informat şi performant le poate suporta. Ceea ce notăm uneori ca fiind derapaje, din perspectiva celui care se asumă cu vitalism aproape violent nu reprezintă decât viraje cutezătoare. Marian Victor BUCN­) puncte de vedere Lupta cu amneziaP­rimăria sectorului 2, cunoscută pentru susţinerea atentă a vieţii culturale, în colaborare cu Academia Civică şi Editura Maşina de scris, a organizat, la Galeria Dialog, în cadrul expoziţiei dedicate Memorialului Sighet, o dezbatere de mare interes, prilejuită de lansarea noii colecţii, Ora de istorie, editată de Academia Civică, şi de apariţia volumului 10 (litera S) din monumentalul dicţionar Victimele terorii comuniste, editat de Maşina de scris. Au luat cuvântul Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice, Domniţa Ştefânescu, directoarea Editurii Maşinii de scris, Neculai Onţanu, primarul sectorului 2, Ruxandra Garofeanu, curatorul expoziţiei. Au participat la dezbatere numeroşi istorici, scriitori, ziarişti. Manifestarea s-a bucurat de o largă audienţă. Se poate spera că lupta cu amnezia nu este cu totul pierdută în România, că istoria noastră postbelică, marcată tragic de teroarea comunistă, intră tot mai mult în atenţia societăţii româneşti de azi.3 România literară nr. 39 / 3 octombrie 2008

Next