România literară, octombrie-decembrie 2009 (Anul 41, nr. 39-52)

2009-10-02 / nr. 39

Comunicare şi corectitudine­ STE VIZIBILĂ, în anii din urmă, o anumită tendinţă de „relaxare” în actul comunicării, în sensul că acela care îl săvârşeşte e mai puţin crispat când foloseşte codul, evident, în primul rând limba naturală, în cazul nostru limba română. Cauzele sunt numeroase şi, printre ele, cele de ordin politic nu sunt de neglijat S-a adoptat ferm, în domeniul învăţării limbilor moderne îndeosebi, un anume principiu, argumentat psiholingvistic, potrivit căruia nu e atât de important cum comunici, ci să comunici. Dacă ai reuşit să te faci înţeles, chiar sacrificând, uneori, normele folosirii codului, ţinta a fost atinsă, mesajul a fost receptat şi corect decodat de către destinatar. Acest punct de vedere nu pare a conţine, în sine, ceva reprobator atâta vreme cât rămâne în spaţiul strict didactic, chiar dacă nu e lipsit­­ cum se va vedea - de anumite riscuri. Nu e nimic rău - dimpotrivă - în a dezinhiba pe cel care învaţă să se exprime, nu numai într-o limbă străină, ci chiar în româneşte, în a-i stimula curajul de a învăţa să comunice, îndeosebi oral, „să-i dezlegi limba”, cum se spune. Evident, conflictele didactice nu lipsesc. Există profesori cu o largă înţelegere şi cu mare răbdare în relaţia lor cu elevii şi care trăiesc o mare bucurie când constată că şi-au ajutat ucenicii să comunice o idee, chiar dacă această comunicare n-a fost tocmai ortodoxă gramatical. Ei ştiu că data viitoare elevul va comunica mai multe idei, va învăţa deci să vorbească şi abia când constată acest lucru încep şlefuirea exprimării. Alţi profesori sunt intransigenţi din capul locului şi când elevul are neşansa de a trece de la prima categorie de profesori la cea din urmă, apar revoltele în faţa notelor mici. Pentru elevii dotaţi, ele se sting repede pentru că aceştia înţeleg că nu putem comunica oricum şi îşi perfecţionează din mers exprimarea. Principiul de care vorbim începe să-şi piardă valabilitatea în momentul în care profesorul se contaminează de la elev şi-şi „relaxează” însuşi exigenţele faţă de propriul său statut socio-profesional, se exprimă şi el neglijent, fără să acorde respectul cuvenit normelor folosirii codului în comunicare. In asemenea cazuri, principiul devine de-a dreptul pernicios. Mai ales când „relaxarea” a trecut de la comunicarea orală la cea scrisă, când, adică, lipseşte actului exprimării scrise solemnitatea care ţine treaz sentimentul răspunderii în faţa textului pus pe hârtie. S-au văzut cazuri când cutare text literar propus spre analiză la un examen de nivel naţional era transcris inexact, ceea ce reprezintă nu o greşeală oarecare, ci o impietate faţă de scriitorul citat şi devenit obiect de evaluare. A nu verifica, a nu corobora cu acribia impusă de uzanţe, a face public un text transcris „după ureche” e un rău nu numai pentru disciplina ori pentru specialitatea respectivă, ci, mutatis­ mutandis, un rău făcut vieţii cotidiene la nivel social. De exemplu, într­­o atare împrejurare, se scrie, „după ureche”, sub un Creion de Tudor Arghezi, numele lui G. Bacovia, şi-i trebuie unui inspector vigilent un timp apreciabil pentru a întoarce din drumul către elevi monstruozitatea. A devenit, iarăşi, clasică, aşa-zicând, transcrierea greşita a versului eminescian „Apele plâng clar izvorând din (sic!) fântâne, în loc de în fântâne. Tot aşa, la sesiunea din iunie-iulie 2001 a examenului naţional de bacalaureat, am înregistrat o asemenea transcriere „după ureche” a nu mai puţin cunoscutului vers bacovian „Tresar din (sic!) somn...”, în loc de prin somn... Ceea ce, evident, e altceva. Nu insistăm. Nu ne putem juca în niciun fel cu înlocuirea unei prepoziţii cu alta, în speţă, din în loc de în, din în loc de prin. Amintim în treacăt, ca să se vadă că fenomenul persistă şi că el trebuie să ne îngrijoreze, greşelile „scăpate” în formularea subiectelor tezei cu subiect unic (la nivel naţional) pentru clasele a VIII-a din semestrul al II-lea al anului şcolar 2008-2009. Ni s-ar putea, probabil, reproşa că, în paragraful anterior, facem prea mult caz pentru asemenea greşeli­­ inevitabile, s-ar zice. Am putea fi chiar concesivi şi accepta inerenţa unor atari greşeli, deşi, când vin din partea unor specialişti, ele sunt descalificante. Totuşi, câtă vreme ele rămân în spaţiul didactic, mai ales când e vorba de un spaţiu restrâns la o clasă, la o lecţie, asemenea greşeli pot fi trecute la capitolul „exerciţii” şi măcar tolerate, având şansa corectării, mai devreme sau mai târziu. Pericolul cel mare e când „relaxarea” de care tot vorbim părăseşte domeniul didactic şi intra în cel ştiinţific, academic. O experienţă avută cu o editură prestigioasă ne îndreptăţeşte să facem afirmaţia de mai sus (vezi Reflexe folclorice în literatura scrisă. Antologie, introducere, comentarii, dosar critic, note şi bibliografie de A. Gh. Olteanu, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2000). întâmplarea despre care va fi vorba se datorează nu numai „relaxării” în actul de comunicare, ci, cred, în mare măsură, pe de o parte, abandonării bunului obicei de a colabora până la „bunul de tipar” cu autorul, grabei, pe de altă parte, cu care se pune în lucru şi se finalizează o carte, după ce luni şi uneori ani ea a tot fost amânată, libertăţii pe care şi-o ia, uneori cu totul nejustificat, redactorul de carte. Vom fi de acord, din capul locului, că 33 de greşeli într-o carte de 230 de pagini, unele de tot bizare, sunt intolerabil de multe. Mai ales că a fost abolit, din motive economico-financiare bănuim, un alt bun obicei al activităţii editoriale: era ca, în cartea la care ne referim, se întâlnesc mai toate categoriile de greşeli, unele de-a dreptul intolerabile, fie că sunt, cum se spune, greşeli de tipar, fie că se datorează superficialităţii coroborării textului manuscris cu cel cules/ procesat. Se găsesc, astfel, omisiuni sau adăugiri de cuvinte, cotribuind în loc de contribuind (p. 6), socoate în loc de scoate (p. 42), luminile în loc de lumile (p. 102, în textul baladei Soarele şi luna), cărăia în loc de crăia (p. 153, în textul Poveştii lui Harap- Alb de Ion Creangă), rutină în loc de ruină (p. 185), se poate trece în loc de nu se poate trece (p. 207); omisiuni de secvenţe mai mari de text, ceea ce face ca ideea să nu se finalizeze. De exemplu, unei note de subsol, citată în continuare, îi lipseşte pasajul subliniat: „Chiar dacă cercetări recente au dovedit că apariţia primelor texte în limba română este anterioară (secolului al XVI-lea, n.ns.), aceasta nu modifică sensul afirmaţiei noastre, fiind vorba de poezie şi nu de orice text. (p. 6); transcrieri infidele ale unor pasaje din textele literare antologate sau ilustrative. Sunt greşeli ale căror consecinţe sunt imprevizibile, până la a distorsiona ideea, transfor­­mând-o, uneori, în contrariul ei: pământul se potriveşte” a­ctualitatea în loc de „Pământul se-mpotriveşte” (p. 87), din drama Meşterul Manole de Lucian Blaga, „Muntele Pleşuvului“ în loc de „Muntelui pleşuvului”, în care forma de genitiv e cerută de reluarea prin anadiploza a finalului de vers: „La poalele muntelui,/ Muntelui­­ pleşuvului” (p. 95, din balada Toma Alimoş), „pentru Genarul” în loc de „pentru că Genarul...” (p. 186 din basmul Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu), situaţie în care se anulează raportul sintactic din context Greşelile de punctuaţie acoperă şi ele aproape toată gama posibilă: punctul apare în locul virgulei, aceasta din urmă, uneori cu valoare stilistică, apare acolo unde n-ar trebui sau e pusă acolo unde nu e nevoie de ea. Alteori sunt uitate ghilimelele. Ceea ce este, însă, mai grav, când e vorba de punctuaţie, este că aceasta se „corectează” în textele unor mari scriitori. De pildă, în textul dramei Meşterul Manole, automl foloseşte frecvent linia de pauză ca pe o indicaţie de rostire a replicii de către actor, în funcţie de starea psihologică a personajului interpretat. Astfel, într-o replică-discurs, Manole se întreabă:„Dar făcut-am oare, în afară de muncă - o jertfă - o singură jertfă smulsă din viața noastră, pentru zid?...” Pentru motive care ne scapă, redactorul de carte suprimă cele două linii de pauză (p. 91). O pagina mai departe, fenomenul se repetă: „Povestea cu jertfa omenească­­ e numai aşa­­ un joc.” Oricât s-ar părea de bizar felul în care un scriitor foloseşte punctuaţia, nimeni - dar absolut nimeni! - nu-şi poate lua libertatea să-l amendeze. Fără să fie vorba numai de sacralitatea verbului scris care în vremurile noastre nu şi-ar mai avea, chipurile, rostul, e, mai degrabă, vorba de semnificaţii pe care punctuaţia folosită de un scriitor nu ni le relevă de la prima lectură. Sunt şi altfel de libertăţi pe care şi le ia redacţia, fără să-şi consulte colaboratorul. Este, de pildă, inacceptabilă menţionarea titlului ştiinţific de doctor pe coperta I, cu atât mai mult cu cât precizarea se face, cu totul firesc de astă dată, pe pagina de gardă. împrejurarea poate fi interpretată, în defavoarea autorului, ca un puseu de vanitate - în cazul în care el ar fi cerut acest lucru­­ sau, încă mai neconvenabil, ca o frivolitate. (Despre nevoia prezenţei unui redactor de carte, dar şi despre responsabilitatea acestuia, vezi şi articolul Redactorul de carte, în România literară, nr. 40/10 octombrie 2008, p. 10). N-am scris rândurile de faţă biciuit de cine ştie ce susceptibilităţi exacerbate. Am făcut-o cu toată buna­­credinţa, plecând de la constatarea că ceea ce s-a întâmplat cu antologia noastră nu e un caz izolat, ci face parte dintr-un fenomen mai larg care se cere stopat - nu neapărat eradicat pentru că greşeli se vor face întotdeauna. E vorba, în esenţă, ca munca editorială să dovedească mai evident strădania de a le evita, respectând normele de conduită elementare. A. Gh. OLTEANU e­xistă profesori cu o largă înţelegere şi cu mare răbdare în relaţia lor cu elevii şi care trăiesc o mare bucurie când constată că şi-au ajutat ucenicii să comunice o idee. MIERCURI, 30 septembrie a apărut cel de-al 29-lea volum din colecţia Biblioteca pentru toţi editată de Jurnalul Naţional, romanul Viaţa pe un peron de Octavian Paler E cea de-a patra ediţie de care beneficiază romanul din 1981 încoace, după cele de la Cartea Românească, Albatros şi Corint. Prefaţă de Daniel Cristea-Enache Tabel cronologic şi referinţe critice de Teodora Dumitru Coperta: detaliu din Peisaj la Reşiţa de Ştefan Popescu, România literară nr. 39/2 octombrie 2009

Next