România literară, octombrie-decembrie 2012 (Anul 44, nr. 40-52)

2012-11-30 / nr. 48

România literară numărul 48 / 30 noiembrie 2012 5 29.11.1852 - a murit Nicolae Bălcescu (n. 1819) 29.11.1880 - s-a născut N. D. Cocea (1949) 29.11.1940 - s-a născut Nicolae Stoie 29.11.1958- s-a născut Carmen Firan 29.11.1958- s-a născut Cornelia Bucur 29.11.1962 - s-a născut Rodica Drăghincescu 29.11.1966 - a murit Simion Stolnicu (n. 1905) 29.11.1994- a murit Titus Popovici (n. 1930) 29.11.1996 - a murit Teohar Mihadaș (n. 1918) 30.11.1874 - s-a născut Paul Zarifopol (m. 1934) 30.11.1918-s-a născut Dan A. Lăzărescu (m. 2002) 30.11.1930 - s-a născut Andrei Bantaș (m. 1997) 30.11.1932 - s-a născut Zsolt Galvalfi 30.11.1934 - a murit Cincinat Pavelescu (n. 1872) 30.11.1936-s-a născut Grișa Gherghel 30.11.1943 - s-a născut Paul Eugen Banciu 30.11.1979 - s-a născut Andrei Terian 1.12.1691 - a murit Miron Costin (n. 1633) 1.12.1875-s-a născut Al. Iacobescu (m. 1945) 1.12.1892 - s-a născut Cezar Petrescu (m. 1961) 1.12.1911 - s-a născut Ieronim Şerbu (m. 1972) 1.12.1918 - s-a născut Ludmila Ghiţescu (m. 1991) 1.12.1934 - s-a născut Ştefan Radof (m.2012) 1.12.1934- s-a născut Platon Pardău (m.2002) 1.12.1934- s-a născut Florenţa Albu (m. 2000) 1.12.1941 - s-a născut Molnos Lajos 1.12.1942 - s-a născut Ion Șeitan 1.12.1945-s-a născut Ion Proca 1.12.1948-s-a născut Aurel Codoban 1.12.1955 - s-a născut Marin Ifrim 1.12.1989 - a murit Ion Roman (n. 1917) 1.12.2011 - a murit Leon Volovici (n. 1938) 2.12.1890 - s-a născut Molter Károly (m. 1981) 2.12.1935 - s-a născut Nicolae Labiș (m.1956) 2.12.1940 - s-a născut George Marin 2.12.1948 - s-a născut Dan Bogdan 2.12.1951 - s-a născut Al. Cistelecan 2.12.1952 - s-a născut Remus Valeriu Giorgioni 2.12.1972-s-a născut Ilinca Ilian 2.12.1975 - s-a născut Florina Zaharia 2.12.1993- a murit Ion Monoran (n. 1953) ■ Rubrică realizată de Nicolae Oprea fresc ar fi fost ca, după participarea la Târgul de carte Gaudeamus, să scriu cât de mult mi-a plăcut ce am văzut anul acesta. Adică despre lansările noilor titluri, despre lumea întâlnită, despre faptul că, în condiţiile date, cărţile s-au văndut mulţumitor. Or, mie tocmai în succesul de acest fel, periodic ţi sărbătoresc, mi se pare că zace marea primejdie, ca întreaga piaţă de carte să fie redusă la zilele „de târg". E bine că editorii îţi recuperează banii investiţi, ba chiar le mai rămâne ceva pentru relansarea activităţii. Dar e rău că numai de două-trei ori pe an cartea e vedetă. Aş prefera mai puţin fast şi mai multe librării vizitate de cititori. Pe lângă bucuria de a-mi fi întâlnit vechi prieteni şi pe lângă jena de a-i fi ocolit pe alţii, am aflat şi despre starea înfricoşătoare a librăriilor. Dacă într-un oraş precum Ploieştiul e aproape imposibil să mai găseşti una, ori într-o capitală de judeţ, precum Zalăul, tocmai s-a închis ultimul spaţiu unde se vindeau exclusiv cărţi, înseamnă că toată agitaţia de la Târg e doar o expresie a disperării. Succesul de azi nu e decât anticamera falimentului de mâine, în clipa când peste cincizeci la sută din producţia de carte se va vinde prin internet, nici măcar zecile de m­ii de fanatici ai Târgului nu vor mai ieşi din casă. Ca literaţi, e de asemenea riscant să ne îmbătăm cu parfumul succesului: cărţile care au atras atenţia publicului nu sunt nici pe departe cele literare. Ba nici măcar culturale. Politicul a invadat cu violenţă şi acest ultim refugiu al normalităţii şi frumuseţii. Ion Iliescu face şi azi rating ca-n zilele de glorie ale­ mineriadelor. Vedetă a Târgului n-a fost vreun prozator, poet sau eseist, ci ditamai intelectualul Adrian Năstase! Ceea ce arată ori că politicienii fac parte dintr-o categorie capabilă să se adapteze instantaneu interesului public, ori că ei scriu mai bine decât autorii de profesie! Acestea fiind zise, m-am bucurat să mă întorc acasă (cu mult mai puţine cărţi decât de obicei) şi să-mi caut refugiul în lumea muzicii. E un bun moment al operei, aşa cum am mai scris în urmă cu câteva luni. Deşi n-am ajuns, aşa cum îmi propusesem, în această vară la festivalul de la Salzburg, deşi n-am mai reuşit să intru în vreuna din marile săli de spectacole, mă consolez (ba chiar mă regulez!) cu ceea ce oferă piaţa de DVD-uri şi Blu­­ray-uri. Din fericire, librăriile „Cărtureşti" sunt o excelentă sursă de aprovizionare (şi chiar inspiraţie) şi în acest domeniu. Lucru care dovedeşte gust şi o excelentă calitate a managementului. Am mai povestit de ce opera reprezintă pentru mine, în acest moment, una din formulele artistice preferate. în esenţă, văd în operă ultimul domeniu în care fiinţa umană rămâne un element fundamentaL Ea face, cum spun comentatorii de fotbal, „diferenţa", în ciuda faptului că, pe computer, se poate mima orice (vezi splendidele reuşite din filmul Farineri, dedicat faimosului „castrato" italian) proba decisivă rămâne vocea vie, naturală. E de la sine înţeles că marile săli de operă resping complicitatea microfonului şi a staţiilor de amplificare. Omul — cântăreţul — e captivul formulei teatrale iniţiale, din amfiteatrele greceşti ori romane, când nu avea la dispoziţie nimic altceva decât însuşirile fizice şi vocale proprii. Din acest motiv, îi privesc pe marii cântăreţi de azi ca pe nişte extraordinari atleţi. Rămâne pentru mine un mister felul în care îşi însuşesc zeci ori sute de minute muzicale, fiind capabili să le reproducă cu aceeaşi perfecţiune la fiecare nou spectacol. Sau, cum se întâmplă adeseori, atunci când li se cere un encore. L-am văzut fascinat pe Rolando Villazón făcând faţă unei asemenea provocări chiar în timpul spectacolului cu L'elisir d’amore. La cererea spectatorilor care aplaudau în delir, el a reluat aria „Una furtiva lagrima" cu o identică, pasionată, dramatică forţă. Am văzut acest lucru nu o dată, ci de două ori: în spectacolul din 2009, de la Gran Teatre del Liceu din Barcelona, unde evoluează alături de Maria Bayo, şi în montarea din 2005 a Wiener Staatsoper, unde Villazón străluceşte (acesta e cuvântul) alături de natural-strălucitoarea Anna Netrebko. Dar uimitoare nu e doar capacitatea de a interpreta la acelaşi nivel o secvenţă sau alta. Uluitoare e abilitatea de a trece la pasajul muzical următor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum spectatorii n-ar fi aplaudat, râs, fluierat în extaz, tropăit minute în şir, ca şi cum interpreţii din orchestră n-ar fi privit halucinaţi spre scenă, transpirând abundent, ieşiţi complet din postura „oficială", ca şi cum dirijorul n-ar fi cedat prerogativele ce-i revin şi n-ar fi stat, chiar el, monumentul de sobrietate de până în urmă cu câteva clipe, cu spatele la sală, sprijinit în coate de postamentul care desparte fosa de sală. Ca şi cum el însuşi, Villazón, omul, biata fiinţă fragilă şi vulnerabilă, n-ar fi trecut, în acele minute de delir colectiv, prin toate stările imaginabile, pe care figura lui involuntar expresivă te invita să le citeşti ca într-o carte: de la concentrarea asupra melodiei, la surpriza de a fi aplaudat la scenă deschisă, la emoţia care-l invada treptat, copleşitor, la frenezia indusă de aplauze, la bucuria care parcă i-a anulat sinele, care i-a adus nu doar lacrimi în ochi, ci i-a anulat întregul statut de vedetă, în faţa noastră se afla un om copleşit de ceea ce-i reuşise, învins parcă de propriul har, înfrânt în triumf. Dar nici măcar asta nu e nimic. Ce am văzut a fost doar uman, prea uman. Neomenesc e felul în care, după acest tur de forţă în care splendoarea muzicii şi perfecţiunea vocii s-au întâlnit pentru a se contopi şi, finalmente, pentru a se anula, cântăreţul s-a recompus miraculos şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a devorat în continuare partitura. Cu aceeaşi ardoare, cu aceeaşi calitate a vocii şi interpretării. Pentru că, da, aceasta e însuşirea adusă pe scena operei de noua generaţie de staruri: marele talent actoricesc. Epoca doamnelor cu voci emoţionante, dar cu prezenţe fizice - hai să riscăm - distonante şi a domnilor­­butoi a apus probabil pe vecie. Ceea ce e paradoxal, de vreme ce, în lumea de azi, se poartă din ce în ce mai mult stilul şleampăt. Prin operă, lumea de azi redescoperă tot mai puţin existentele valenţe ale umanului. Felul în care trăim, dedublaţi, obligaţi la autoanihilarea trăsăturilor naturale pentru a nu-i „jigni", „complexa", „vexa" pe alţii îşi află în operă un salutar contrabalans. Aş spune chiar că această formulă acut stilizată şi conformistă a devenit una din modalităţile prin care o parte a civilizaţiei îşi recucereşte identitatea. Există ceva profund inechitabil (dar cât de reconfortant!) în felul în care se face o distribuţie. Şi mai există, apoi, admirabila incorectitudine politică a aplauzelor. Pentru că dacă în lumea lui Big Brother cuvintele au doar rolul de a ne incrimina, limbajul nonverbal reaşează valoarea acolo unde îi e locul. în operă, vedeta e vedetă şi figurantul figurant, într-un spectacol bun, aplaudată e, fireşte, întreaga distribuţie. Dar putem fi siguri că există o diferenţă de intensitate şi de durată între aplauzele adresate rolurilor secundare şi cele rezervate vedetelor. Ceea ce s-ar putea să fie şi nedemocratic şi demoralizant pentru cei aflaţi pe scenă. Dar e logic în ordinea naturală a lucrurilor, în felul ei naiv, simplist şi cu siguranţă depăşit, opera ajunge să spună o poveste despre valoare, despre efortul creator şi, mai ales, despre individualitatea inalienabilă a fiinţei umane. Un soft performant poate să mimeze creativitatea, inventivitatea şi perfecţiunea. Ajunşi pe scenă, doi oameni nu se află niciodată la acelaşi nivel. Geniul va fi geniu, iar producătorul de răgete doar producător de răgete. ■ contrafort de mircea mihăieş . Încă o seară la Operă

Next