România literară, ianuarie-martie 2013 (Anul 45, nr. 1-13)

2013-02-22 / nr. 8

II ■ comentarii critice de ale­­goldis Din nou, despre avangardism­ ­ul dintre cele mai interesante volume din 2012, trecut aproape complet cu vederea de comen­tatori, e Epistolarul avangardist, apărut în colecţia Biblioteca avan­­gardei (coordonată de Ion Pop) de la Tracus Arte. Cartea e importantă întrucât Mădălina Lascu scoate la iveală o serie de scrisori ale avangardiştilor români din cel mai autentic şi mai pur moment al avangardei, 1928- 1932. Destinatarul e Geo Bogza, iar partenerii de dialog epistolar sunt protagoniştii de la unii Saşa Pană, Ilarie Voronca şi Stephan Roll. Autoarea mai reţine câteva dintre scrisorile tinerilor de la Alge (majoritatea semnate în numele grupului), dar şi ale „doamnelor" avangardiste, Colomba Voronca şi Mary-Ange­lană. Impresionează, încă de la început, capacitatea tânărului Geo Bogza de a concentra energii favorabile din partea unor personalităţi atât de diferite şi aflate des în conflict. E drept că o privire pe gaura cheii spre latura luminoasă şi caldă a personalităţii sale oferea şi ediţia aceleiaşi foarte serioase cercetătoare Mădălina Lascu, Max Blecher, mai puţin cunoscut (2000). Corespondenţa de pe patul de suferinţă al autorului întâmplărilor în irealitatea imediată dezvăluie prezenţa vie a lui Bogza în odaia bolnavului. Când nu e acolo în came şi oase, Bogza e mereu căutat, invitat, momit sau reconstruit prin limbaj. Tot aşa în Epistolarul avangardist. Deşi replicile lui Bogza lipsesc din carte, personalitatea lui iese în relief prin (ghicim, în fiecare rând al interlocutorilor) ataşament, tandreţe, solicitudine, generozitate, şi... o anumită in­genuitate sufletească. O ingenui­tate care provine, măcar parţial, din tinereţe şi mai ales din accepta­rea statutului de discipol. Fără a se complace în postura de învăţăcel cuminte (aproape toţi prietenii săi ceva mai vârstnici îl tratează ca pe un egal), urmuzianul din Câmpina le ia în serios cam toate sfaturile. Volumul cuprinde pasajele - adevă­rate documente de istorie literară - de negociere a titlului primului volum al lui Bogza. Tânărul poet renunţă, după îndelungi deliberări, la mult mai frustul Ţâţe pentru Jurnal de sex, titlul sugerat de Voronca: „Mi-au plăcut versurile extrase din volumul tău. Revin totuşi asupra oportunităţii titlului ŢÂŢE (eu cred că se scrie ŢÂŢE şi nu ŢIŢE), pe care ai toată libertatea să-l păstrezi dacă ţi se pare, în adevăr, cel mai apropiat de ceea ce vrei să spui. Mie mi-ar plăcea însă un titlu poate mai abstract, mai incoerent faţă de substanţa cărţii. De ţâţe şi de toate celelalte steaguri ale trupului şi ale privirii vorbeşte însăşi fiecare pagină a volumului, fiecare poem. De ce să mă previi de ceea ce îmi va tresări, la lectură, în pupilă? încă o dată, dacă ţi se pare absolut necesar sensibilităţii şi glasului tău, păs­­trează-l". Bogza acceptă cu stoicism - deşi, din nou, lipsit de servilism - până şi bobârnacele de filozofie avangardistă, aplicate de Stephan Roll, singurul care-l tratează de sus: „Mai sunt o sumă de experienţe şi cercetări asupra cărora trebuie să ne egalăm. Efortul trebuie să fie din parte-ţi cât mai rapid şi cu cât mai multe abandonări, fie ele chiar dureroase. Te mai amuză încă o sumă întreagă de fapte pe cari noi am ars demult, cu ele împreună. De aceea, la flacăra lor prezentă, pentru tine nu întâlneşti - sau poate ţi s-a părut - decât cenuşa noastră rece. O escaladare peste tine totuşi se face". Ce-l face pe Geo Bogza, dincolo de cel mai important poet al avangardei româneşti, şi un mare prieten e, însă, capacitatea empatică ieşită din comun, dublată de echidistanţă, în certurile şi conflictele de la unu, mezinul rămâne mereu stâlpul de care se reazemă cei din jur. Lui Bogza toţi i se confesează şi îi expun pe larg argumentele menite să le justifice acţiunile. Epistolarul surprinde, la cald, câteva „divorţuri" celebre în istoria literaturii noastre interbelice: desprinderea lui Voronca de unu pe fondul apropierii de „Societatea Scriitorilor Români", răcirea relaţiilor dintre Saşa Pană şi Stephan Roll, soldată cu destrămarea revistei (de reţinut proiectul de „lovitură de stat" în redacţie a ultimului), sau disputa copilărească dintre Fundoianu şi Voronca asupra întâietăţii titlului Ulise pentru volumul propriu etc. E aproape neverosimil cum a reuşit Geo Bogza să păstreze aproape intacte prieteniile unor scriitori aflaţi în conflict deschis unul cu celălalt. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că acest cult al fidelităţii, dublat şi de o fină abilitate diplomatică, permite cititorilor de azi să aibă în faţa ochilor, cum zice englezul, both sides of the story­­in confruntări care păreau imposibil de arbitrat. înţelegem, citind epistolele lui Saşa Pană, efortul aproape ieşit din comun al scriitorului­ militar de a întreţine - atât spiritual, cât mai ales material - o mişcare avan­­gardistă pură şi independentă, la adăpostul tuturor „concesiilor" (faţă de „piaţă" sau de retribuţiile de la stat) acceptate de alţi modernişti. Saşa Pană scrie telegrafic, punctual, dar energic şi entuziast, ca un personaj aflat mereu pe drumuri pentru a procura toate condiţiile necesare manifestărilor avangardiste. Chiar dacă asta înseamnă, de multe ori, privaţiuni şi suferinţe individuale. Nu-i de mirare, aşadar, că Pană întâmpină iniţiativa lui Voronca de a publica la Editura Cultura Naţională drept o trădare: „Ieri am avut revelaţia de ce Edy nu publică, de un timp, la «Unu». Nu-i nicio nelinişte, nici ceartă cu Roll, iar necesitatea de a suspenda luna aceasta «Unu» - cum vroia dânsul - ca să refacem grupul, n-a avut, în fond, ceea ce credeam până acum două zile. Edy tipăreşte clandestin o carte la Cultura Naţională şi a trebuit acest fapt să-l aflu de la un funcţionar al tipografiei, care mi-a vorbit de intervenţiile făcute de Voronca pentru a fi tipărit şi, cum faţă de editură trebuia să apară că nu mai e la «Unu» sau că «Unu» nu mai apare sau când publică ceva dă o frază veche, un poem idem, o semnătură anagramă, spre a se deroba, m-au publicat fără să ştiu. Iată de ce poetul Voronca rămâne plasat în același azur, dar prietenul a trebuit să mă scârbească mult". De cealaltă parte, în relieful scrisorilor lui Ilarie Voronca se întrevede un personaj anxios, aflat într-o stare cronică de depresie. Multe sunt pasajele care anunţă,­­încă de la finalul anilor '20, ceva din gestul final al autorului. Pe fondul nesiguranţei materiale trăite la fel de acut atât la Bucureşti, cât şi la Paris, Ilarie Voronca se desprinde puţin din cercul elitist al celor de la unu încercând să facă, cum s-ar zice, „carieră". Fapt neiertat de Roll şi de Saşa Pană, însă înţeles­­ şi acceptat, într-o anumită măsură - de blândul Geo Bogza. Scrisorile lui Voronca sunt mărturia acestui eu ulcerat, aflat într-o permanentă stare de exasperare mai deloc creatoare. Tânărul autor al lui Ulise suferă de toate bolile posibile, inventariate cu minuţiozitate şi cu un anumit grad de afectare, răceli, dureri de ficat sau „o nouă intoxicaţie alimentară" îl ţin la pat câte o săptămână. Alteori, „capul mi-e spintecat de o migrenă îngrozitoare". Mai grav e că această indispoziţie generală e mereu pusă pe seama celor din jur, care comit poetului nedreptate după nedreptate. Voronca e hărţuit, pe rând, de Stephan Roll, de Saşa Pană, de B. Fundoianu şi chiar de... Geo Bogza, când adorat, când suspectat de infidelitate pornind de la câte un gest mărunt. Alarmantă, în confesiunile lui Voronca, e tocmai distanţa dintre nevoia de afecţiune, direcţionată Epistolar avangardist. Corespondenţă primită de Geo Bogza de la Stephan Roll, Saşa Pană, Mary-Ange Pană, Victor Brauner, Ilarie Voronca, Colomba Voronca, grupul „Alge", Ediţie întocmită şi postfaţă de Mădălina Lascu, Cuvânt înainte de Ion Pop, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2012, 344 p. către autorul Jurnalului de sex, „singurul meu prieten", şi poza iritată, revendicativă, gata să ceară mereu socoteală. De altfel, Epistolarul avangardist îngrijit de Mădălina Lascu scoate la iveală spiritul extrem de energic, forfoteala ameţitoare a tinerilor scriitori de la unu, care, în ciuda manifestelor anti-literare, păreau să creadă în literatură (a se citi­ în literatura lor) mai mult ca oricând. E impresionantă încercarea acestor tineri de a-şi crea, într-o cultură totuşi mică, un univers autonom faţă de mainstream-ul epocii, cu reguli şi modalităţi de consacrare proprii. Din păcate, însă, nu se poate ca cititorul atent să nu constate, în spatele acestui zgomot de proiecte - fiecare număr din unu­l gândit cu ingeniozitate, sub spectrul noutăţii absolute - absenţa unei viziuni de ansamblu şi, cum să spun, a dezbaterilor de idei. Aflat la Paris, în centrul mişcării de avangardă şi în contact cu reprezentanţii ei de vârf, Voronca nu trăieşte totuşi în orizontul lor, din moment ce tot ce reţin epistolele către Bogza din această mişcare se rezumă la o notaţie precum „Pe aici m-am împrietenit cu mulţi ţipi noi f[oarte] tari, Tanguy, Dali, Aragon, Max Ernst, Eluard şi alţii". Se pot număra, de altfel, pe degetele de la o mână preocupările abstracte, de ordin filozofic sau conceptual, pentru problemele avangardei sau pentru clarificarea poeticilor proprii. O anumită frivo­litate (specifică şi ea curentului) domină tonul general al cărţii nu atât sau nu doar din cauza orgoliilor grabnic vărsătoare de invective, cât mai ales din cauza unui estetism fără limite, menit să acopere cu un fard gros viaţa, literatura şi filozofia. ■ C­ e-I face pe Geo Bogza, dincolo de cel mai important poet al avangardei româneşti, şi un mare prieten e, însă, capacitatea empatică ieşită din comun, dublată de echidistanţă. România literară numărul 8/22 februarie 2013

Next