România literară, aprilie-iunie 2013 (Anul 45, nr. 14-26)
2013-04-05 / nr. 14
România literară numărul 14/5 aprilie 2013 actualitatea i ■ editoriale« nicolae manolescu ! Adio la Monteoru! ineri, 29 martie, în Sala cu Oglinzi din Casa Monteoru, sediul central al USR, a avut loc o emoţionantă întâlnire de adio: câteva zeci de scriitori din toate generaţiile s-au aflat pentru ultima oară în imobilul de pe Calea Victoriei 115 din Capitală, retrocedat proprietarilor de dinainte de război, ocazie cu care şi-au împărtăşit amintirile legate de acest loc simbolic pentru breaslă sau au recitat poezii care îl evocau. Numărul de faţă din România literară relatează pe larg întâlnirea, în cuvinte şi în imagini, îmi propun în editorial o scurtă prefaţă la reportajul cu pricina. Cu toate necazurile din ultimii patru ani, cât au durat procesele USR cu moştenitorii, despărţirea a fost mai puţin tristă decât ne-am aşteptat, ba chiar aproape senină, presărată cu momente de umor sentimental şi reconfortant. Au participat scriitori legaţi de perioade diferite din istoria Casei Monteoru. Poetul Ion Horea a povestit cum a decurs întâlnirea inauguratoare, de la începutul lui 1952, în care Mihail Sadoveanu a citit o proză, sau aceea din 1956 în care a fost decorat Bacovia la 75 de ani, în prezenţa lui Arghezi, proaspăt reabilitat, şi a altor mari scriitori din generaţiile interbelice. Nimeni dintre cei prezenţi acum în sală n-a mai avut şansa de a participa la aceste dintâi manifestări literare. O a doua perioadă bine marcată din istoria Casei Monteoru şi a USR a fost aceea din deceniul şi jumătate de dinainte de căderea comunismului. A fost rândul colegilor mei de generaţie, mult mai bogat reprezentată la întâlnirea de vinerea trecută, din motive uşor de ghicit, să povestească despre faimoasele şedinţe ale Consiliului USR, în care s-a format o solidaritate de breaslă nemaiîntâlnită nici înainte, nici după aceea, ca formă de rezistenţă culturală contra regimului comunist. M-am gândit de multe ori la negarea de către unii, mai ales tineri, a însemnătăţii rezistenţei prin cultură. Aş putea adăuga la rezistenţa prin opere, pe care am menţionat-o nu o dată, pe aceea datorată rezistenţei constante şi tenace a USR, ca instituţie, faţă de măsurile represive ale regimului. Martori au fost şi sunt toţi cei dintre noi încă în viaţă, care au fost membri ai Consiliului, că n-a existat în România acelor ani nici un for de conducere, şi, încă, ales prin vot secret, în care să se fi discutat atât de pe față despre încălcarea dreptului la liberă exprimare, orală sau scrisă, despre cenzură, despre rolul intelectualului în societate, mai ales în aceea comunistă. Numeroşi dintre disidenţii din anii 1970-1980, majoritatea scriitori, unii siliţi să ia drumul exilului, alţii semnând proteste sau fiind lipsiţi de drept de semnătură, au fost membri ai Consiliului de fericită amintire: Dan Deşliu, Dorin Tudoran, Ana Blandiana, Bujor Nedelcovici, Mircea Iorgulescu, Şt.Aug.Doinaş, Octavian Paler şi alţii. în fine, noii veniţi au cunoscut o Casă Monteoru tot mai delabrată, în lipsa mijloacelor de renovare, iar spre sfârşit, revendicată, care a găzduit şedinţe, dacă nu deopotrivă de dramatice precum cele anterioare, în orice caz, încărcate de uriaşe tensiuni, explicabile prin responsabilităţile sporite, şi căzând exclusiv pe umerii membrilor, faţă de literatura română şi faţă de soarta scriitorului român. Omagiul nostru, al actualilor conducători, se cade îndreptat spre toţi cei care ne-au precedat, de la începutul USR, urmat îndeaproape de al Casei Monteoru, şi care, în vremuri, uneori mai grele decât cele de astăzi, au reuşit să apere interesele scriitorilor, cum au putut ei mai bine: M.Sadoveanu, Demostene Botez, M.Beniuc, Zaharia Stancu (un mare preşedinte!), Virgil Teodorescu (cel dintâi care şi-a avut biroul în Casa Monteoru, după cutremurul din martie 1977), George Macovescu, D.R.Popescu (demn şi onest!), Mircea Dinescu (preferând, el, biroul din Casa Vernescu, imediat după revoluţie), Laurenţiu Ulici şi Eugen Uricaru. Eu însumi le-am preluat ştafeta şi nu sunt deloc mândru că despărţirea de Casa Monteoru s-a petrecut în timpul mandatului meu. Mă consolează totuşi ideea că ne întoarcem în Casa Vernescu, fie şi în clădirea din strada Sfinţii Voievozi. Am luat cu mine în noul sediu fotografiile (opera lui Ion Cucu) tuturor foştilor preşedinţi, aflate din 2005 în biroul meu din Casa Monteoru. Nu numai în semn de recunoştinţă, dar şi ca expresie a convingerii mele că nici USR, nici lumea întreagă nu începe cu noi. Adio la Monteoru, reminiscenţă din marele poet Grigore Alexandrescu, nu înseamnă şi adio la USR. Viaţa dispreţuitei şi eroicei noastre organizaţii de breaslă va continua, cu noi sau fără noi. ■ ■ puzzle or gabriel chifu imt nevoia ţi eu să aştern pe hârtie câteva gânduri despre reuniunea din 29 martie, de la Sala Oglinzilor, menită să semnifice despărţirea scriitorilor de Casa Monteoru. Evenimentul a fost cu totul impresionant. Şi nu fiindcă era ultima întâlnire în acel loc, ci fiindcă astfel, sub semnul ultimei întâlniri, atâţia scriitori români, după mult timp, s-au adunat/ au fost laolaltă: vii, valoroşi, puternici, însemnând, prin cuvintele din cărţile lor, stratul ultim, cel mai preţios al zăcămintelor naţionale, adevăratul aur (poate sunt naiv, defazat şi deformez edulcorând, dar eu aşa i-am văzut, aşa îi văd!). Pentru mine, locul nici nu mai conta, motivul reunirii nici nu mai conta, importantă era prezenţa lor lalolaltă. Această prezenţă a lor laolaltă dădea momentului o altă dimensiune, o altă amploare copleşitoare, după părerea mea, în intervenţia sa. Ana Blandiana a amintit că înainte de 1989, în atâtea rânduri, scriitorii au găsit calea de a fi împreună şi, în atâtea rânduri, s-a simţit mândră de colegii săi (într-adevăr, e ceva să fii mândru de tine însuţi, dar e suprem să fii mândru de ceilalţi, de toţi!). Nicolae Manolescu a identificat cu precizie diferenţa dintre situaţia de atunci şi cea de acum, înainte de 1989, răul era unul singur, compact, concret, definibil, purta un nume, regimul totalitar comunist, şi să te împotriveşti reprezenta o cauză care putea fi îmbrăţişată de toţi scriitorii adevăraţi, căci atunci când ai un adversar comun nu e greu, s-ar zice chiar că devine obligatoriu să te solidarizezi. Astăzi, constatăm la tot pasul, răul e difuz, ne caracterizează diferenţele, nu apropierile, ca regulă cotidiană de existenţă se practică divergenţa, nu convergenţa, singularitatea, nu corul. Am spus şi altădată: viaţa literară, lumea literară şi-au pierdut coerenţa, funcţionăm în grupuri mici, după coduri axiologice diferite, trăim într-un univers făcut din cioburi, vasul s-a spart, s-a făcut ţăndări, nu mai are cum să ţină apa. O idee care a revenit ca un laitmotiv a fost aceea a uriaşei valori simbolice a casei, a importanţei excepţionale pe care o are ea pentru cultura română şi chiar pentru istoria, pentru însăşi identitatea noastră. Situat la propriu în centrul Capitalei, sediul din Calea Victoriei 115 al USR se găseşte şi la figurat în chiar miezul a ceea ce însemnăm noi mai profund, nu doar fiindcă pe aici au trecut, aici au activat mai toţi marii scriitori români din secolul precedent, cei de manual, dar şi fiindcă, mai ales în anii '80, acesta a devenit un spaţiu al opoziţiei radicalizate faţă de regimul comunist, un spaţiu cu un grad de libertate mai mare decât în restul ţării, un spaţiu unde se rostea adevărul, aşa cum niciunde în altă parte la noi nu se întâmpla pe atunci. Tocmai de aceea Dan Hăulică, în cuvântul său, a subliniat necesitatea ca această casă să se întoarcă să rămână la scriitori, adăugând că ideea poate fi luată drept donchijotească, dar are şanse de a se împlini, ca atâtea idei donchijoteşti. Acum, căutând să leg în mintea mea toate aceste idei principale într-una singură, aş zice următoarele. Ar fi extraordinar să mai putem trăi astăzi acel sentiment rar, când fiecare e mândru de ceilalţi, de fapta lor. Iar această stare nu se poate atinge decât fiind împreună. Şi cum putem astăzi să am împreună? Desigur, numai dacă vom izbuti să descoperim marile cauze care ne însufleţesc pe toţi, care ne pun tuturor în mişcare energiile, care ne fac să trecem peste ceea ce ne separă, accentuând ceea ce ne apropie. Iar o asemenea cauză ar putea fi chiar câştigarea Casei Monteoru pentru cultura română, câştigarea cu adevărat, prin mijloace corecte, nu prin jocurile îndoielnice ale unei istorii imunde. Adică, statul român, prin Ministerul Culturii sau prin Primăria Bucureştiului, să cumpere acest imobil de la deţinători, să-l renoveze atent, după planurile iniţiale ale lui Ion Mincu şi să-i păstreze destinaţia culturală publică. Nu, să nu fie aici spaţiu de birouri pentru USR (ar fi şi prea costisitor, şi stânjenitor, indecent de luxos). Ci să-l păstreze ca loc de aducere aminte, un reper al memoriei colective, un punct principal pe harta identitară românească şi, deopotrivă, să fiinţeze aici un centru cultural viu, unde să se desfăşoare principalele evenimente literare ale ţării: lecturi publice, lansări de carte, colocvii, sărbătoriri de scriitori, decernarea premiilor literare, primirea unor oaspeţi din străinătate şi atâtea altele. Eu, unul, cred că s-ar cuveni să adresăm o petiţie autorităţilor române în care să cerem aceasta şi pe care s-o asumăm, pentru început, toţi cei prezenţi la reuniunea din 29 martie. Sunt sigur că ni s-ar alătura şi alţii, cu semnăturile lor, în acest demers pe cât de himeric în aparenţă, pe atât de viabil. E un mod imediat de a fi împreună. ■ S A fi împreună D.R. Popescu la întâlnirea din Sala Oglinzilor