România literară, ianuarie-martie 2014 (Anul 46, nr. 1-14)

2014-01-10 / 1-2. numărul

editorial u nicolae manolescn A k mă tem de Big Brother m făcut ochii mari citind apelul semnat, la data la care scriu aceste rânduri, de peste 500 de scriitori din 82 de țări, intre care J.M.Cotzee, Elfriede Jelinek, Günter Grass sau Mircea Cărtărescu, contra supravegherii electronice in masă „de către state ţi corporaţii" a persoanelor ţi instituţiilor din lumea întreagă. M-am întrebat de ce eu, ca scriitor, aş putea fi obiectul unei astfel de supravegheri planetare ţi în ce măsură datele mele personale ar putea interesa mapamondul. Cât priveşte folosirea lor în vederea discreditării mele ca „fiinţă umană" (în ghilimele, citat din protest), mă văd silit să precizez că n-am nimic pe conştiinţă care să mă facă să mă tem că ar putea deveni public şi nici un gest pe care ar trebui să mi-l reproşez. Sunt ferm convins că nici Mircea Cărtărescu nu are. Ce l-o fi determinat să-şi pună semnătura pe apel? Poate doar dorinţa de fi menţionat într-o companie ilustră de intelectuali din toată lumea. După părerea mea, şi n-o spun prima oară, Mircea Cărtărescu nu avea nici o nevoie de o asemenea celebritate facilă. Apelul cu pricina vine din partea unor oameni pe care supravegherea îi priveşte mai puţin decât pe oricare alţii: scriitorii. Şi este de o naivitate atât de înduioşătoare, încât te întrebi ce logică internă îi conduce paşii. Concluzia se poate trage lesne chiar din simpla lui lectură. „Stâlpul de bază al democraţiei este integritatea inviolabilă a individului", stă scris în capul celui de-al doilea alineat. Al liberalismului, da, al democraţiei, care dă dreptate majorităţii, în nici un caz. „Toate fiinţele umane au dreptul de a rămâne nesupravegheate şi ferite de primejdii", se afirmă în continuare. Toate? Chiar şi teroriştii? Şi cum îi poţi feri de primejdie pe inocenţi dacă nu ştii cine le ameninţă viaţa? Şi încă: „Prin supravegherea în masă, fiecare cetăţean e tratat ca un potenţial suspect". Mai întâi, cine vorbeşte de supraveghere în masă? Să fim serioşi! Nici pe Mircea Cărtărescu, nici pe mine nu ne supraveghează nimeni. Pe Mircea Cărtărescu însuşi, îl asigur, nici chiar după ce a semnat apelul. Big Brother îi are în vizor pe alţii. „Supravegherea este furt", citesc mai departe. Oricum am lua-o, viaţa noastră privată nu ne poate fi furată. Aţi uitat că trăim în epoca people, în care ne-o vindem singuri şi nesiliţi de nimeni, punând-o pe net? Sau că ne scriem autobiografiile romanţate înainte de a avea o biografie reală? Ce ar putea afla Big Brother în plus faţă de dezvăluirile pe care le facem noi înşine publice cu cea mai desăvârşită lipsă de pudoare? E la mijloc o imensă confuzie între supravegherea individului, a scriitorilor, nu în ultimul rând, în societăţile comuniste, de către STASI,Securitate sau KGB, şi supravegherea unor potenţiali suspecţi, nicidecum a tuturor cetăţenilor şi, cu atât mai puţin a scriitorilor, de către serviciile din toate ţările, nu doar din SUA, însărcinate cu protejarea noastră de eventuale acte de terorism. Un antiamericanism visceral îi mână în luptă pe semnatarii protestului. De ce nici unul nu suflă un cuvânt despre serviciile ruseşti şi despre vânătoarea lor de vrăjitoare din anii de după Războiul Rece? De ce sunt atât de mulţi protestatarii care au trăit în Occident şi atât de puţini cei care au trăit în regimurile comuniste din Est? Protestul e cea mai recentă manifestare a unei stângi intelectuale care nu vrea să-i fie amintite păcatele dintr-un trecut nu atât de îndepărtat încât să aibă dreptul la uitare. Mie personal nu-mi este teamă de Big Brother. De acte de terorism, oho, mi-e groază! Dar, vorba lui Caragiale, asta e o altă căciulă. ■ 'I nainte de orice, aş vrea să mulţumesc atâtor prieteni ţi colegi care mi-au transmis urările lor de Crăciun ţi de Anul Nou ţi să le întorc, din toată inima, urările mele de La mulţi ani, cu sănătate ţi cu bucurii. Gândul meu se îndreaptă, egal, şi spre neprieteni, spre cei care s-au străduit prin acţiunea lor neobosită să ne strice anul care tocmai s-a încheiat. Mărturisesc că nu le înţeleg fascinaţia pentru rău, dar şi lor le doresc nu răul, ci iarăşi binele, binele pe de-a-ntregul. Vreau în mod deosebit, acum, la înnoirea anului, să-mi mărturisesc gratitudinea faţă de câţiva oameni, ale căror nume nu le pomenesc aici, dar care îşi vor da seama că despre ei vorbesc, aceştia au fost alături de noi în încercarea dificilă de a ţine în viaţă şi anul acesta Uniunea, cu programele şi revistele ei. Fără ajutorul lor n-am fi reuşit. Ştim ce greutăţi au fost şi ştim că singuri n-am fi găsit cheia potrivită pentru poarta încuiată. Gestul lor e cu atât mai valoros cu cât a fost făcut cu discreţie, fără a dori nici măcar răsplata recunoaşterii publice. Astfel de oameni, care înţeleg nu doar sensul imediat al existenţei noastre, ci şi pe acela înalt, subtil, ne dau energia de a continua pe acest anevoios traseu. într-adevăr, anul 2013 (ah, acel 13 prezent în numele său!) a fost un an greu, prea greu, imposibil. Altul, aşa, n-aş mai repeta. Şi de ce a fost atât de împovărător? Din pricina alegerilor de la USR? Nu alegerile în sine au fost de vină, ci modul neonest cum s-au desfăşurat, cu atâtea perdele de fum, neadevăruri, manipulări, mizerii. Şi de ce a mai fost atât de împovărător? Fiindcă a trebuit să găsim surse de finanţare pentru tot ce înseamnă activitatea noastră? Nu, cu asta suntem obişnuiţi. Ci fiindcă, după ce le-am găsit, după ce am parafat înţelegeri, după ce le-am bătut în cuie, cum se zice, ele n-au funcţionat. Cineva şi altcineva semnează cu tine contracte ferme, legale şi nu le respectă, nu-ţi dă ce ţi se cuvine, te minte, te înşală. Purtare ca-n junglă, nu comportament de lume normală. Şi în aceste condiţii, tu rămâi în aer, fiinţezi în totală impredictibilitate, fără să mai poţi ţine în frâu nimic, neştiind de pe o zi pe alta ce te aşteaptă, mergând mereu pe un fir subţire, întins la înălţime, fără plasă. Şi aşa se face că eşti, până în preajma sfintelor sărbători, la Uniune, împreună cu doamna Stela Pahonţu şi alţi câţiva colegi din micul aparat administrativ al instituţiei, eşti acolo căutând soluţii (şi din fericire desluşindule, aşa cum ai descoperi pe loc o rezolvare nouă la o complicată problemă de matematică!), soluţii pentru păstrarea în viaţă a revistelor, vreme de încă şase luni. (De precizat situaţia paradoxală sau năucitoare: păstrarea în viaţă se referă la şase luni din urmă, nu la şase luni ce vor veni, cum ar fi firesc!). Sunt foarte mulţumit că am izbutit in extremis, încă o dată, această salvare şi fiindcă, în felul acesta, demonstrăm că s-au înşelat acei colegi care ne judecaseră atât de nedrept crezând că au fost doar promisiuni electorale fără acoperire afirmaţiile noastre din campanie despre finanţarea asigurată a revistelor. Acei colegi poate îşi vor cere scuze acum. Ei, dar în mod cu totul miraculos, cum doar în timpul sărbătorii Crăciunului putem spera, pentru mine, semnul lucrurilor şi al întâmplărilor s-a schimbat: la sfârşitul anului şi apoi, în primele zile ale noului an, mi-am găsit liniştea şi o dispoziţie lăuntrică bună, de împăcare şi de creativitate, de parcă paradisul şi-ar fi făcut drum pe-aici şi s-ar fi atins puţin şi de mine. Ce a declanşat declicul? Cineva, o persoană foarte apropiată în a cărei judecată critică am deplină încredere, mi-a citit romanul pe care tocmai îl terminasem de scris şi, pe de o parte, a văzut în cartea mea exact ce mi-aş fi dorit eu să vadă, iar, pe de altă parte, mi-a făcut nişte observaţii extrem de pătrunzătoare. Acest fapt a declanşat în mine o febrilitate cum n-am mai trăit de mult: m-am apucat de scris şi m-am simţit inspirat, neostenit, capabil să exprim cu fidelitate orice simţământ. E vorba despre acea stare incomparabilă când te simţi de parcă un izvor s-ar fi deschis în tine. E vorba despre acea împlinire cu totul specială, când nu mai contează neapărat rezultatul scrisului, ci scrisul însuşi, aşa cum nu mai contează destinaţia, capătul drumului, ci drumul însuşi, mersul în sine. Aşadar, astfel mi-am petrecut sfârşitul de an şi începutul de an, scriind, pentru ca acel roman „să fie rotund". P.S. în prima dimineaţă a anului s-a petrecut ceva care a tulburat această ordine pozitivă, am primit un telefon de la Florin Iaru, care mi-a dat vestea că a murit Traian T. Coşovei. Ştiam că e bolnav, dar tot nu mi-a venit să cred. De curând, în ziua de 17 decembrie, Traian îmi trimisese un mesaj telefonic care mă mişcase: „Drag şi statornic prieten, îţi mulţumesc pentru surpriza din România literară! Al tău, etc". Găsisem nemeritate cuvintele lui: publicându-i o pagină de poeme în el, nu făcusem decât ce se cuvenea, prezenţa lui în revistă era onorantă şi pentru publicaţia noastră, cum era pentru oricare alta. El dădea, noi primeam, nu invers. Traian T. Coşovei este un poet adevărat şi puternic, un strălucit poet al generaţiei noastre. Şi nu mă pot împăca deloc cu gândul că o voce ca a lui nu se va mai auzi. ■ ..........................................................3 puzzle de gabriel chifu Gânduri la înnoirea anului m-: I actualitatea România literară numărul 1-2 / 10 ianuarie 2014