România literară, ianuarie-martie 2014 (Anul 46, nr. 1-14)

2014-01-17 / nr. 3

16......................................................... actualitatea ■ poşta redacţiei de horia gârbea Mia zăpezilor foşnindu-i siatul Romeo Fara. Poemele dvs. sînt lipsite de complexitate şi ca urmare devin neinteresante. Unul se numeşte Singurătate şi e pur descriptiv, arătînd exact ceea ce spune titlul: Să fii o femeie/ uitată de/ oameni şi ani/într-un bordei îngheţat/sub viscole crude,/să mai fiarbă pe sobă/câte un cartof/ la focul de vreascuri ude,/ să pâlpâie în casă/ o biată lumină,/ să fii singură şi bătrână/mai încolo, departe de lume;/ călătorului să-i mai fii/un far stins/ pe furtună. Şi atît! De ce ne-ar impresiona asta? Poate doar faptul că doriţi să fiţi o femeie, dar de ce una uitată şi nu una admirată de toţi? Comparaţiile sînt cu totul neavenite: fulgii mari cât obiala. Să mai ştiţi că elegie înseamnă altceva decît credeţi dvs. De altfel, acest poem începe mai bine, cam ca un Esenin fără rime: Aruncă-ţi sufletul într-o sanie,/urcă şi tu alături,/ şopteşte cailor/ să zboare nălucă. Rămîne bizară ideea de a merge cu sufletul separat (alături)! Şi aici, după cîteva versuri, se strică lucrurile: să nu-ţi auzi decât şinele/şi corabia zăpezilor/ foşnindu-i siajul. Nu ştiu cum foşneşte siajul, dar cineva care se înţelege cu caii vorbindu-le în şoaptă are probabil percepţii mai acute decît restul muritorilor. Rămîn dezamăgit şi trist ca o elegie. Vlad Badrujan. Am reţinut că sînteţi elev în clasa a XI-a UM (? Probabil „umanistă") la Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Dar mai remarcabil este faptul că mi-aţi trimis ceva ce nu mi-a mai trimis nimeni: textele însoţite de acordurile de chitară cu care trebuie cîntate. Aşa de plidă, textul colindului „Colindă colinjoară" (superb diminutiv) se va interpreta, după cum spuneţi, însoţit de chitară. Am, E, Am şi CZM reprezentând acordurile (notele) pentru chitară. Ca să nu greşesc, îmi daţi şi mici desene ale grifului ca să ştiu unde să potrivesc degetele. Din păcate, nu am chitară şi competenţa mea se opreşte la text. Transcriu totuşi, luînd-o personal, urarea cu care începe cîntecul şi acordurile corespunzătoare: Colindă, tu cdlinjoară/ E Am / Crescu­tă din dor de ţară / Am E / Ne urează doar de bine/Am E/ Către Anul care vine. /Am E/ CZM/ Urează de sănătate, / Am E/ De noroc şi spor în toate. Vă doresc să progresaţi! A­­m - E Am - Sesam! Vlad Preda. Vă recomand atenţie şi exigenţă. în acest grupaj arătaţi că aţi devenit cam superficial. înţeleg că se apropiau sărbătorile şi vă acord circumstanţe atenuante. Vă rog să fiţi atent pentru că aşteptam să progresaţi, iar semnele nu au fost cele pe care le anticipam. Lucraţi fiecare vers cu responsabilitate. Ioan Hada. Fiecare mesaj al dvs. însoţit de versuri e pentru mine o sursă de amuzament, ceea ce desigur dvs. nu vă doreaţi. Dar aşa vă iese. Cel mai distractiv este cînd vă caracterizaţi singur, după zicala cu gura păcătosului: prin orbite/ intra realitatea/ca prin crăpăturile/corăbiei apa/ şi care/intr-o zi/ mă va scufunda/ în uitare/ca pe orice/inutilitate. Conside­­raţi-vă deja inutil şi scufundat! Ioan Bodiu: Am ales un text ce mi-a plăcut mai mult decît altele. Parcă ar fi o variaţiune pe o temă de Prévert. Titlul e cam nefericit, ca şi finalul. Străduiţi-vă! Scrisoare către mine însumi îţi scriu de-aici, de departe Din lumina pe care, la început, o împărţeam pe jumătate, am fost oprit de cuvânt alesul lui şi acum sunt, atunci ai plecat mi-ai spus că mă aştepţi în vis, dar nu te-am mai găsit am povestit luminilor despre tine mi-au spus că ai trecut în timpul din care întoarcere nu mai există, vei şti că depărtările nu le mai măsor în mine, aşteaptă-mă în lumina acelui gând din care nopţile au plecat plângând. Mulţumesc tuturor celor care mi-au adresat bunele urări de Sărbători. Le doresc un an fertil, cu inspiraţie şi umor exclusiv voluntar. ■ Aştept în continuare opiniile şi textele dvs. numai la adresa email posta.romlit@amail.com. ■ prin anticariate de simona vasilache R ' Limba reactiunii evoluţia , una cava mai celebră decât zaverele închipuite ale conului Leonida, anume aceea de la 1848, iar pe vajnicul reacţionar l-a făcut celebră preţuirea postumă a lui Camil Petrescu, Grigore Lăcusteanu, anticalofilul. Amintiri­le, scrise prin 1874, aşadar destul de la cald, apar abia în 1935, la Fundaţiile Regale, îngrijite de Radu Crutzescu şi cu un „comentar istoric" de Ioan C. Filitti. înainte de a fi strânse în volum, s-au publicat în foileton, în şapte numere (până în iulie 1934) din Revista Fundaţiilor Regale. Cel ce semnează colonel este, de fapt, în anii revoluţiei, maior, şi va ajunge greu polcovnic, ceea ce, alături de alte probe de nerecunoştinţă, îl va face destul de înţepat în păreri. Deşi nu e boier de prima mână, Lăcusteanu simpatizează cu arhondologia, cu cinurile în contra cărora se ridică paşoptiştii, însă cronica revoluţiei şi a aranjamentelor ulterioare, deschisă prea puţin măgulitor („în anul 1847 se coalizară dăscăleţii, avocaţii şi ciocoii rapaci, aspirând la o răsturnare generală a ţarei cu scop de a se urca peste ruinele boerilor şi celor avuţi"), nu e, în ciuda unui interes documentar care nu poate fi negat, partea cea mai plină de miez a Amintirilor. Când e omul datoriei, pe care şi-o face cam gălăgios şi necruţând nici un prilej să iasă bine în evidenţă, Lăcusteanu e mai greu de citit decât atunci când îşi spune, pur şi simplu, povestea. Pe cartea de vizită îi sunt scrise două neamuri, Lăcustenii şi Deduleştii. S-a născut în martie 1813, cu un temperament sangvin-coleric (sic!). La doar patru ani, îi impresionează pe Vodă Caragea şi pe Doamna lui cu ştiinţa lui de greacă veche pentru ca mai apoi, meditat de un profesor nepriceput, să-şi piardă mai tot învăţul. Urmează răscoala lui Tudor Vladimirescu şi fuga în Transilvania, la Sibiu, moartea tătălui, chinul mamei, acumulări de evenimente care-i dau de înţeles nevârstnicului Grigore că revoluţiile nu sunt bune. Poate de asta îmbră­ţişează cu entuziasm prezenţa ruşilor în Principate şi, pesemne, aerul de autoritate şi stabilitate pe care-l inspirau, la prima vedere. Cariera ostăşească începe să-l atragă, ca şi înaintarea în ierarhie şi, în vara lui 1837, primeşte de la Vodă Ghica gradul de maior. Văzuse deja multe, de la grozăviile holerei, la străşnicia vieţii militare şi la conflictele izbucnite din orice, însă tinereţea îşi cere, la un moment dat, drepturile şi vajnicul ostaş umblă să se însoare. Norocul, care întârzie ceva vreme, se arată la drum, însurătoarea cu o fată dintr-o familie bună, se face fără multe pregătiri, iar consemnarea în amintiri e absolut telegrafică. Mai mult insistă, contabiliceşte, Lăcusteanu asupra zestrei, decât asupra altor calităţi ale consoartei. De altfel, nici timpurile nu sunt coapte pentru romantism. Curtea se clatină, domnul Alecu Ghica e mazilit şi se retrage spre Braşov, stârnind o înduioşătoare reacţie populară şi regretele ofiţerului­­memorialist care i-a stat, de multe ori, alături, în locul lui este ales Gheorghe Bibescu, om, spune Lăcusteanu, cu multe calităţi, dar pierdut de o mândrie neîntrecută decât de aceea a soţiei sale şi de o camarilă fără stavilă. Lăcusteanu însuşi (fiindcă, dincolo de abundenţa de personaje din amintirile lui, memoriile se scriu pentru propria-i glorie şi pentru răscumpărarea suferinţelor lui) cade pradă intrigilor camarilei şi, retroactiv, îl iartă pe domn pentru a nu-l fi cunoscut mai demult. însuşi Bibescu, împins de revoluţia de la 1848 pe acelaşi drum al Braşovului spune că de l-ar fi cunoscut pe Lăcusteanu când trebuia, nu mai mânca pâinea exilului. Replică, de bună seamă, exagerată, dar avându-şi tâlcul ei într-o vreme când multe nu s-au văzut cum erau. Fireşte, dincolo de preocuparea de a ieşi bine în poză, de a-şi intersecta cât mai mult viaţa cu destinele ţării, care nu o dată se înţelege că au stat în el, tendinţă care se accentuează după 1848, scrierea lui Lăcusteanu e un document de epocă neegalat, în genul lui. Greu de citit, fără nimic din deliciile stilului care-i displăceau atât lui Camil Petrescu (Lăcusteanu însuşi nu-i preţuia pe scriitori), memoriile sunt pline de picanterii, de anecdote, de veşnice balansuri între turci şi ruşi, de piruete diplomatice destul de triste, dar şi doldora de învăţăminte, în caz că istoria se re­petă... ■ AMINTIRII. F. COLONELULUI LĂCUSTEANU România literară numărul 3/17 ianuarie 2014

Next