România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-20 / nr. 2

A doua zi s-a scurs la fel. Nimic decisiv, doar bavardage, bavardage, fără implicare personală. Ca între doi bătrâni, pensionari, între care s-a spus deja totul, nu li se mai poate întâmpla nimic surprinzător, nu mai au nimic de lămurit, niciun ungher al sufletelor nu le-a rămas neluminat. Și care trăiesc doar din poveşti. Poveşti care nu omoară şi nu dor. Poate doar plictisesc. A, poate, totuşi, ceva ar fi de reţinut din acea zi. O replică a lui Iacob Grima, de nimic anunţată, surprinzătoare. II d­ acă erau adevărate acele cuvinte pe care le rostise în fugă, de parcă îi scăpaseră, atunci Iacob Grima se schimbase fundamental după încercările prin care trecuse. Romanul lui Gabriel Chifu este o distopie. Autorul a scris cronica neagră a straniei morţi, prin înec, a unei ţări dominate de păcat, violenţă, nestatornicie şi deşertăciune morală. Postmodernă în structură, cartea străluceşte prin îmbinarea de naraţiune clasică şi poezie, meditaţie filozofică şi explorare a minţii umane, instinctualitate primară şi înalt intelectualism. Personajele transmit, prin vocile puternic individualizate, mesaje explicite. Ele vorbesc în numele unei realităţi deja condamnate, dar care se iluzionează că poate supravieţui prin duplicitarism, minciună, turpitudine şi violenţă — ori chiar printr-un sumbru vizionarism. Admirabil scrisă şi structurată. Ploaia de trei sute de zile se duce prin subtilitatea ideilor şi uimeşte prin înălţimea tonului oracular, de inevitabilă şi asumată tragedie biblică. Mircea Mihăieş Povestea celor trei sute de zile de ploaie ale Caramiei este o parabolă neobişnuită, atât prin adâncimea viziunii, cât şi prin amplitudinea cuprinderii realităţii pe care romanul lui Gabriel Chifu o transfigurează. Poemation tragic (nu lipsit, fireşte, de scene de un comic... trist), textul uneşte trei niveluri de semnificaţii: umane, sociale şi metafizice. In toate, Caramia eşuează implacabil, stăpânită de un demon al maculării, de o nevăzută energie autodistructivă, al cărei corolar apocaliptic este ploaia nesfârşită. Care, pe măsură ce romanul avansează, iar semnificaţiile secvenţelor sale epice polifonice se compun arhitectural, se transformă dintr­­o ţârâială agasantă într-un diluviu pedepsitor. Diluviu din care se salvează câţiva drepţi, ca-n Scriptură. Un roman total, tulburător, halucinant şi, în acelaşi timp, revelator, scris cu mână de maestru, Răzvan Voncu care m-a pus pe gânduri. A zis el la un moment dat, când stăteam în salonul cu pereţi transparenţi şi cu vedere panoramică şi priveam spre mare fără să putem distinge mare lucru din pricina ploii care se înteţise şi aşeza un fel de cortină cenuşie în spaţiu obturând perspectiva: — Ştii, eu mi-am pierdut gustul vieţii. Mi-am păstrat doar gustul povestirii. Povestind, doar aşa mai particip acum la viaţă. Nu mai ţin minte ce anume vorbeam atunci, când, parcă din senin, a rostit propoziţiile astea. Oricum, discutam ceva fără nicio legătură cu existenţele noastre concrete, Jacob sărea cu graţie de la un subiect la altul. Aşa încât, în prima clipă, nici n-am înregistrat spusele sale, am trecut repede peste ele. De-abia mai târziu, mi-au răsunat în minte, le-am desprins din şuvoiul lui verbal strălucitor şi efemer şi m-am oprit asupra înţelesului lor. Era, într-adevăr, o mărturisire decisivă, care, dacă te pricepeai s-o decodifici, spunea multe despre el, cel de acum. In noaptea care a urmat, am dormit puţin, ceasuri la rând am rămas treaz. Insomnie, ar aprecia unii, insomnie, obișnuită pentru oamenii în vârstă, așa cum sunt eu. Dar eu prefer să numesc altfel starea asta: nu insomnie, ci veghe. Dacă erau adevărate acele cuvinte pe care le rostise în fugă, de parcă îi scăpaseră, atunci Iacob Grima se schimbase fundamental după încercările prin care trecuse. Nu doar că acum era imobilizat în scaunul cu rotile, nu doar că se retrăsese în mod ciudat şi-şi ducea zilele atât de excentric, la figurat şi chiar la propriu, în locul acesta de la capătul ţării, el, care fusese totdeauna un om de lume, dar, iată, recunoştea prin acea mărturisire neatentă că nu mai trăieşte propriu­­zis, ci doar aşa, indirect, prin istoriile pe care le deapănă, e drept, încântător. Aşa încât toate poveştile lui şi toate divagaţiile lui impresionante pe diverse teme erau o formă de deturnare de la sensul normal al unei existenţe, erau expresia unor mari distorsiuni sufleteşti. El nu mai era el, era altcineva, cel cu stimulator cardiac, dacă era adevărat ce se zvonea, cel, iată, înţepenit în scaunul cu rotile, era altul, care nu mai funcţiona în integralitatea sa, ci doar aşa, restrâns, vizibil împuţinat. M-am gândit atunci la invidia mea cu accente de ură faţă de el, care se împletise totdeauna cu admiraţia pe care i-o purtam, văzând în el un ins capabil de performanţe de care eu nu fusesem în stare. Dacă mă ratasem ca fizician şi, după aceea ca om, din cauza lui mă ratasem, fiindcă îmi ieşise în cale, reper pe care nu puteam să-l depăşesc, nici măcar să-l concurez, ins care mă fascina într-atât încât, în loc să mă ocup de propria-mi viaţă, eram captivat, monopolizat de el, de evoluţia lui. Şi, în noaptea aceea de nesomn, ascultând ploaia care cădea halucinant, şi vântul, şi vaierul valurilor, m-am întrebat: acum, ce consecinţe are această schimbare a lui Iacob Grima, totuna cu o diminuare de sine, oare va mai fi sau nu capabil să termine cartea? Iar dacă nu va fi capabil, ce înseamnă? Că ura mea, şi invidia mea, şi aşteptările mele, şi admiraţia mea, întreg eşafodajul pe care îmi construisem existenţa, se năruiau? Probabil, da, în noile condiţii, dacă acele cuvinte aruncate de el în treacăt erau adevărate, eu îmi pierdeam rostul de a fi. Ce-mi rămânea de făcut dacă a dispărut acel Grima-capabil­­să­ scrie-Cosmogonia, adică însuşi obiectul urii şi deopotrivă al adoraţiei mele, cel care mă motivase toată viaţa atât de intens? Aşteptam să se lumineze de ziuă, sperând să obţin mai multe răspunsuri care să-mi confirme sau să-mi spulbere toate aceste temeri tulburi. în ziua următoare, din nefericire, n-am izbutit să-mi risipesc îndoielile şi să-mi formez o impresie clar conturată asupra acestui om, ce e cu el, cum s-a transformat, ce a pierdut şi cât a pierdut din cel ce fusese cândva sau dacă a câştigat ceva. însă, când nu mai speram, în a patra zi seara (dimineaţa următoare trebuia să se încheie şederea mea acolo şi să mă întorc la mănăstirea din nordul Caramiei), am purtat cu el un dialog lămuritor, de răspântie, din acelea pentru care unul ca mine trăieşte. Totul a venit parcă de la sine. Ne aflam în salon, eu aşezat în fotoliu, Iacob în scaunul său. Tocmai terminase de spus o poveste despre profesorul din orăşelul său natal care îi sădise pasiunea pentru carte, pentru citit, şi care îl determinase să se îndrepte spre ştiinţă. Profesorul era prieten cu părinţii săi şi într-o zi el, elev în şcoala primară, ajunsese în biblioteca acestuia, enormă, plină de literatură beletristică, cumva firesc, dar şi de cărţi de filosofie, în original, de fizică şi de astronomie. Profesorul Petrescu, aşa îl chema, îl luase pas cu pas, ghicind dintr-o clipă că avea de-a face cu un copil extrem de înzestrat, care-şi depăşeşte vârsta, îi împrumutase cărţi, îndrumându-l ce anume să citească, în mai puţin de un an îl modelase aşa cum modelezi plastilina, iar transformarea era evidentă. Altul ar fi fost parcursul său, mai bun, era de părere Jacob, dacă acest mentor, acest antrenor, această călăuză ar fi putut să-şi continue lucrarea un timp mai îndelungat. Din nefericire, totul se oprise brutal, căci onorabilul domn Petrescu, fusese acuzat de acţiuni duşmănoase şi zvârlit în închisoare, era la începutul anilor '50, când asemenea întâmplări erau frecvente. Tăceam amândoi, ca şi când am­i fi reflectat la semnificaţia istoriei despre copilul Iacob şi profesorul Petrescu. Oricum, eu auzeam acum în reluare povestea, mi-o mai spusese cândva, îl obseda acel episod din viaţa lui, îmi ziceam că e deja târziu, povestitorul va fi ostenit, vine o clipă când până şi el, Iacob inepuizabilul, osteneşte, şi e cazul să mă retrag, mâine, devreme, voi porni la drum, un drum lung, epuizant, mai ales pentru mine, cu puterile fizice din ce în ce mai slăbite. Atunci Iacob, cu telecomanda sa, a manevrat peretele de sticlă retractabil, deschizându-1. - Să intre aer curat, şi-a explicat el gestul. Am simţit că intră în casă un aer foarte rece. Era o vreme bizară, suspendată între anotimpuri, nici iarnă, nici vară, nici primăvară, nici toamnă. N-am idee cum ar fi trebuit să se numească. Nu se zărea nimic afară, era întuneric. Se auzeau doar ploaia şi valurile. Vântul se oprise. Iacob a simţit nevoia să remarce:­­ în locul acesta, chiar şi când nu plouă continuu ca acum, tot nu sunt schimbări esenţiale. Aici timpul parcă stă pe loc, totul e încremenit ori poate etern. Zi de zi, am petrecut ceasuri întregi cu privirea aţintită în zare şi n-am văzut decât cerul şi întinderea nesfârşită de apă, liniştită sau fremătătoare, pe care lumina, în creşterea şi descreşterea ei, le colorează diferit. Repet, locul e parcă neatins de lucrarea timpului, peisajul e desăvârşit, plin de un fel de dramatism, de o expresivitate şi de o măreţie extraordinare, iar eu mă simt ca şi cum aş fi pătruns, printr-o favoare nemeritată, într-o durată veşnică. ^ Gabrel (Mii Ploaia de trei sute de álé România literară numărul 2/20 ianuarie 2017

Next