România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-13 / nr. 1

tartea de poezie în poezia românească a ultimilor ani I este tot mai des tratat un subiect I despre care, în critica de specialitate -l(mai ales în cea străină), a curs destulă cerneală, şi anume, postumanul. Fireşte, întrebarea esenţială pe care un asemenea demers o ridică poate fi formulată dintr­­o dublă perspectivă: postumanul, în poezie, este vehiculat doar la nivel tematic sau constituie deja o dispoziţie a limbajului, vizibilă la nivel formal­­stilistic? Cu alte cuvinte, postumanul este doar o temă (alături de alte „achiziţii" recente) care, prin urmare, stratifică un imaginar specific ori, din contră, el poate fi aşezat la temelia unor stiluri ce traduc, în plan structural, „condiţia" postumană. Pot fi invocate cel puţin două exemple care justifică emergenţa postumanului atât ca temă, cât şi ca stil, deşi el ilustrează mai degrabă structuri binare, tematic-stilistice. De pildă, imaginaţia sci-fi din poezia lui Ştefan Manasia cartografiază adesea teritorii (post)apocaliptice, infrareale sau „cuantice", în timp ce poetica de tip rizomatic al lui Alex Văsieş degajă realităţi spectrale, care pot fi reconectate permanent în interiorul reţelei/„instalaţiei" semantice. în virtutea multiplicităţii şi heteroge­­nităţii ce caracterizează ideea de post­­uman (chiar dacă abordările teoretice în domeniu sunt numeroase), se cuvine citit, de asemenea, volumul Mort după om, scris de Vasile Mihalache. Cum aflăm din nota bio-bibliografică, autorul este preocupat de postumanism şi avangardă, fiind co-editor al revistei de teorie şi studii culturale Post/h­um. Jurnal de studii (post)umaniste. Formaţia sa de cercetător nu-l afectează însă defel, la modul tezist, construcţia şi concepţia poetică, deoarece volumul Mort după om nu se doreşte a fi portavocea unui teoretician literar sau, pur şi simplu, transcrierea în literă poetică a unor cogitaţii despre postumanism Dimpotrivă, unul dintre cele mai importante atuuri ale cărţii este de găsit în maniera deloc stridentă prin care Vasile Mihalache teritorializează (post)umanul, folosindu­­şi ca reper harta afectiv-lirică. Altfel spus, nu referinţele culturale teoretice stau la originea acestei poezii (fapt care ar transforma-o într-un simplu exerciţiu livresc), ci întregul volum este conceput ca o versiune poetică (deci personală) a unui limbaj teoretizant. Iar principala viziune/poziţie critică pe care autorul o filtrează stilistic este, cum putem deduce din numeroase texte, aceea că omul a fost deposedat tocmai de sistemele culturale care au încercat să-l definească identitar (mai ales că, în dezbaterile actuale, conceptul de identitate nu mai deţine o valoare ontologică forte). Sau, ca să citez o afirmaţie percutantă făcută de Teodor Dună pe coperta a IV-a a volumului, „Mort după om vorbeşte, în fond, despre alienarea pe care omul a trăit-o încercând să se supună ideii de om". Dincolo de orice substrat hermeneutic şi ideatic al cărţii (întrucât discuţia despre postumanism poate fi mult mai nuanţată), este necesar să identificăm elementele de forţă care validează estetic poezia lui Vasile Mihalache. întâi de toate, trebuie remarcată naturaleţea discursului chiar şi atunci când acesta plonjează în dimensiuni livreşti cărora le este diminuat efectul de artificialitate prin descrierea unor realităţi personale, cotidiene, care sunt subtil defamiliarizate în cadre irealiste („am plătit cu bani grei artişti renascentişti/ din milano, florenţa, veneţia şi roma/ să picteze fresce cu chipurile muncitorilor care mi-au renovat/ garsoniera,/ i-am lovit peste faţă de fiecare dată/ când au ratat secţiunea de aur/.../ şi s-a întâmplat des, deşi am fost îngăduitor­­/ n-am cerut mult, doar până la a cinci suta zecimală/ ce înseamnă cinci sute când eu nu mai am piele/ şi mâinile nu mi se mişcă decât dacă bag fise/ în tonomatul crescut peste noapte în piept", p. 15). Chiar dacă poezia din Mort după om lasă impresia că epurează din interiorul ei orice conţinut intim, nu aş merge atât de departe ca Teodor Dună care afirmă, din capul locului, că acest tip de discurs obiectivat este diametral opus „modei sondării fondului traumatic", deoarece un atare fond autobiografic poate fi intuit adesea ca pol de tensiune (inclusiv traumatic) ce pune în lumină reprezentările social­­culturale. De altfel, subversiunea şi (auto)ironia însoţesc constant asemenea reprezentări, fapt vizibil mai ales în intenţia actului poetic, care prelucrează de multe ori discursuri tradiţionale (profetice), cu scopul de exprima revolta (uneori ludică) faţă de sistemele ce preschimbă umanul într-o limită tha­­natică. Deşi unele poeme se hrănesc doar din stilul lor declamativ, volumul Mort după om, straniu în felul său, este reprezentativ pentru poezia anului 2016. ■ Marius Conkan Vasile Mihalache, Mort după om, București, Editura Tracus Arte, 2016, 54 pag. România literară numărul 1 /13 ianuarie 2017 ] Postum­anul Id poezie Generaţia de la graniţa de vest M­oapte bună, copii! (2010) al lui ■ Radu Pavel Gheo era un roman de ■ generaţie, dar cumva alt fel de­­ 'generaţie decât cea din cărţile similare ale unui Cărtărescu (Travesti) sau Verdeş (Muzici şi faze). Lumea de dinainte şi de după 1989 avea alte culori pentru visătorii din zona Timişoarei decât pentru omologii lor epici din Moldova sau din Muntenia aceloraşi ani, în jurul lor, la graniţa cu fosta Iugoslavie, comunismul, lipsurile, şcoala, Occidentul şi speranţele libertăţii se împleteau altfel decât în restul ţării. Accesul la anumite produse şi la muzica „de afară", vizionarea programelor sârbeşti de televiziune şi, în general, aerul de cvasi-normalitate care emana dinspre ţara lui Tito schimbaseră etosul unor tineri pentru care fuga din socialism reprezenta împlinirea supremă a vieţii. Aşa cum a dovedit-o tragica poveste din roman, pentru unii fusese o fatalitate - un vis costisitor, unul care ucide­ în Disco Titanic autorul reia subiectul şi-şi proiectează din nou generaţia la graniţa dintre ţări şi regimuri, dar cu alte direcţii epice. Istoria spaţiului iugoslav şi reverberaţiile lui româneşti, în anii 1980-1990, constituie scena pe care eroii din noul roman al lui Radu Pavel Gheo evoluează sinuos, printre compromisuri morale şi situaţii dramatice. Povestea relaţiei dintre un tânăr inginer şi o literată cu veleităţi de scriitoare recompune imensa reţea de probleme cu care s-au confruntat românii şi ex­­iugoslavii, după destrămarea regimurilor care le pecetluiseră copilăria şi adolescenţa Vlad Jivan e un timişorean voluntar, descurcăreţ, muşcat de ideea unicităţii Banatului între celelalte regiuni româneşti. Emilia e o olteancă frumoasă, venită încă din studenţie în „ţara" viitorului ei soţ. Amândoi alcătuiesc un cuplu ce confruntă asperităţi tipologice, topite într-o iubire fulgerătoare şi intensă, dar afectată profund de cinismul fatalităţii. Rănirea în măcelul din decembrie 1989 îi facilitează lui Vlad accesul la un alt statut social şi financiar, după căderea comunismului: o editură privată, afaceri şi relaţii cu toată lumea bună, o vilă, un trai peste normă. Toate sunt subminate de consecinţele unui gest teribilist, înainte, soldat cu un şantaj colaboraţionist din partea Securităţii, şi de finalul violent al unei vechi excursii cu părinţii la Split, pe malul Adriaticii. Emilia, la rându-i, e bântuită de orgolii auctoriale (scrie poezii şi îşi lansează cu tam-tam volumele, printre scriitori cunoscuţi) şi de un vag episod adulterin cu un coleg. O dorită excursie la mare, la Split, după 1990, şi revederea foştilor prieteni sârbo-croaţi îi aruncă pe cei doi protagonişti într-o poveste pe care o credeau încheiată. Fapte cumplite vin din urmă şi cer locul la memorie, însă niciunul dintre cei implicaţi nu e acoperit, niciunul nu a scăpat de coşmaruri, de spectre şi de achitări. Exact asta îmi pare că se află în miezul romanului: ambiguitatea morală a unor destine intrate, prin succesiunea unor întâmplări absurde, în malaxorul întunecat al istoriei. Cuplul Vlad-Emilia reproduce, la scară mică, ceea ce s-a întâmplat, în mare, la graniţa de vest a României. Se vede asta în peisajul unui cimitir croat vizitat de erou: „Totul era bine organizat şi împărţit cu grijă, după neam, după religie, după război ori convingeri. Aici absolut nimeni nu uită niciodată ce e, îşi aminti el. Se prefac că uită, dar n-o fac niciodată. Exact lângă mormântul unui bărbat împuşcat de partizani în 1945, cap la cap cu el, era o lespede fără cruce, dar cu steaua roşie a comuniştilor, îşi dădu seama că în Lovrinac zăceau, pe sectoare şi rânduri, toţi morţii din războaiele trecute: croaţii şi sârbii omorâţi de ustaşi şi de nemţi, partizani, comunişti şi regalişti, ustaşii omorâţi de comunişti, croaţii omorâţi de sârbi, nemţii omorâ­ţi de partizani, italienii omorâţi de cine-o fi fost (...) Toţi laolaltă­­ şi, încet-încet, nimeni nu mai ştia cine a pierdut şi cine a câştigat". Ocazii catartice omniprezente, muzica şi dansul tinerilor („Titanic" e ruina unei discoteci de pe malul Mării Adriatice, cu un rol important în evenimente) ambiguizează semnificativ lucrurile, lăsând în urmă ne-mplinit, dincolo de trupuri înlănţuite şi de stroboscoape, visul libertăţii şi al purităţii depline. Construit binocular, în perechi de personaje, de timpuri şi de lumi, cu un discurs polifonic care se remarcă atât prin tehnicile variate (naraţiune alternativă cronologic, reportaj de război, replici de teatru, decupaj filmic), cât şi prin minuţia detaliilor de fundal, romanul lui Radu Pavel Gheo e încă o reuşită estetică. E cartea unui prozator care ştie de mult care e relevanţa umană şi care-i puterea simbolică a literaturii. ■ Adrian G. Romila Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Editura Polirom, Iași, 2016, 458 pag.

Next