România literară, aprilie-iunie 2017 (Anul 49, nr. 15-28)

2017-06-09 / nr. 25

22. ­lain Delon este unul dintre actorii care s-au identificat cu o epocă, care au impus o stilistică, au colorat o sensibilitate cu variantele sale figurate, care s-au angajat degajând o formă de viaţă, în Rocco şi fraţii săi (1960) al lui Luchino Visconti, Delon atrăgea atenţia asupra lui şi acesta e probabil filmul care l-a consacrat. Visconti avea să mai apeleze la el trei ani mai târziu pentru o capodoperă, Ghepardul (1963), ecranizare a minunatului roman al lui Lampedusa, frescă îmbibată de nostalgie, fast şi decadenţă a unei lumi crepusculare. Mie mi se pare că filmul lui René Clement, în plin soare (1960), avea să scoată la iveală o altă posibilitate, o alură care va însoţi ca o umbră actorul transformându-se la un moment dat în manieră. Există și un articol de îmbrăcăminte care-i poartă numele: haină bărbaţi blană naturală/ cojoc tip Alain Delon, în ce constă alura sau mai precis care-i sunt ingredientele? Le vom avea în aceste admirabile concepturi d­enmatografice, enigmaticul Eclipsa (1962) al lui Michelangelo Antonioni, maestru al vidului şi spaţiilor goale, film de o senzualitate aproape abstractă ca un tablou de Mondrian sau ca pictura metafizică a lui Chirico, în Samuraiul (1967) și Cercul roșu (1970), policier­urile noii, aproape descărcante ale lui Jean-Pierre Melville, în elegant­­cadavericul Domnul Klein (1976) al lui Joseph Losey. Inegalabil laconismul personajului pe care-l întruchipează în filmele lui Melville, replica servită a sec, efectul de siluetă pe care i-l conferă o eleganţă solitară, detaşată, introvertită. Alain Delon face tot atât de mult cu tăcerile pe cât fac alţii cu cuvintele în câteva filme memorabile. Apoi în combinaţii remarcabile un tip de ironie vezicantă asezonată adesea cu un surâs inegalabil la care privirea nu participă, o cruzime subţire care poartă în ea o doză de indiferenţă, sau pura glacialitate, care încredinţează schimbului de priviri ceea ce personajul are de spus. O mare parte din acest film am impresia că dobândeşte în timp un profil existenţialist prin contaminare cu literatura, este epoca care urmează unor querelles celebre printre care şi cea a lui Camus cu Sartre. Filmul pare să fi preluat nu verbigeraţia sartriană, ci acea tăcere plină de sensuri cu punctuaţia anxietăţii insolitaţilor, străinilor camusieni. E­xistă o lungă serie de filme care frează toate aceste coordonate stilistice, le voi numi doar pe câteva: Poliţistul (1972) al lui Melville, Alibi pentru un prieten (1977) al lui Georges Lautner, Trei oameni periculoşi (1980) al lui Jacques Deray sau Şocul (1982) al lui Robin Davis. Cred că la un moment dat, maniera creată de Delon a obligat regizorul să se adecveze la forţa formală pe care acesta a injectat-o cineamtografiei franceze şi nu numai. La TIFF va rula un film unde Delon este şi regizor şi coscenarist alături de Christopher Frank, Afacerea Pigot (1981), traducerea mult mai expresivului titlu francez, Pour la peau d'un flic, mai ales că filmul păstrează parfum de argou. Am văzut acest film în copilărie, pentru că el a fost unul dintre puţinele filme „capitaliste" distribuite în reţeaua cinematografică a unui stat comunist, puritan precum România anilor 80, poate şi pentru că aparent documenta puţină decadenţă occidentală, droguri, corupţie etc. Sau poate pentru că era vorba de Alain Delon! în acest film, Delon îl joacă pe detectivul particular Choucas care identifică în spatele a ceea ce pare o afacere de familie, subiect pentru brigada de moravuri, o reţea a traficanţilor de droguri care include poliţişti, oameni de faceri şi foşti colaboraţionişti, afiliaţi Partidului Naţionalist Breton. Filmul este ritmat şi accelerat de hitul lui Oscar Benton, Bensonhurst Blues, aşa cum Delon schiţează în câteva tuşe alura personajului său, purtând bluejeans, sacou şi tenişi într-o scenă simplă unde poliţistul face din traversarea unei străzi un mic spectacol de dezinvoltură şi balet. Există o artă a dialogului în o parte policier-urile în care joacă Alain Delon, dominate de ironie, de plăcerea replicii inteligente, a ceea ce cultura franceză preţuieşte cel mai mult, le mot d'esprit, ceea ce le face nu numai recognoscibile, dar le conferă şi o marcă stilistică, le înregistrează în memoria noastră. Acum, când am revăzut filmul după foarte mult timp, recunosc că nu acţiunea este cea care mă atrage, deşi e bine condusă printr-un fel de derapaj controlat, ci tocmai aceste mici gadget-uri stilistice, unele care urmează aproape hedonist strategiile lui épater le bourgeois precum relaţia detectivului cu secretara lui care traversează un mariaj lejer, lejeritate cu care depăşeşte şi un viol. Eleganţa urmează personajul în cele mai mici detalii, un machism cu o alură fermecătoare de cabotinism care astăzi ar fi luat drept insultă dă patina timpului. Choucas corectează franceza colegului său, inspector de poliţie, aşa cum insistă pe prezenţa a doi "e" în cuvântul Renée în faţa unei burgheze dezabuzat-etilice, face o aluzie ironică la filmele lui George Cukor, regizorul lui My Fair Lady, prin intermediul cinefiliei secretarei bovarice, Charlotte. Aceasta din urmă îşi acidulează remarcele observând că Belmondo ar fi livrat "o grimasă virilă", şi nu un urlet, într-o situaţie probantă pentru tăria bărbătească testată la parametrii durerii fizice. E­xistă o anumită lejeritate în aceste filme care evită întâlnirea cu tragicul aşa cum cu majoritatea filmelor lui Melville scena unui banal crime story se transformă cu coloane şi arcuri şi invizibile capiteluri într-o artă tragică, însă această lejeritate a Witz-ului e şi ea înşelătoare, există o fibră romantică a acestor filme pentru care emblematic rămâne Trei oameni periculoşi unde personajul este un bărbat oarecare intrat fără să ştie într-un joc periculos, descoperindu-şi talentul de a supravieţui. Ceea ce refuză acolo personajul este angajamentul, servitutea, să-şi predea libertatea unei organizaţii, unui stăpân oricare ar fi el, iar felul în care o face, şarjat ironic, este una dintre mărcile stilistice ale personajelor încarnate de Delon care stau sub semnul unei pasiuni a singularităţii. Cred că invitându-l pe Alain Delon la TIFF, organizatorii aduc în discuţie nu numai un mare actor, ci şi o parte din marea cinematografie europeană. ■ e ■ cronica filmului de angelo mitchievici. xistă o anumită lejeritate în aceste filme care evită întâlnirea cu tragicul așa cum cu majoritatea filmelor lui Melville scena unui banal crime story se transformă cu coloane și arcuri și invizibile capiteluri într-o artă tragică. România literară numărul 25/9 iunie 2017

Next