România literară, ianuarie-martie 2018 (Anul 50, nr. 1-15)

2018-03-16 / nr. 13

povestea şi capătul drumului a­m remarcat până acum, între alte prezenţe publice ale Lilianei Corobca, două romane pe teme sensibile şi oarecum dificil de extins simbolic. Primul, Kinderland (2013), aborda chestiunea singurătăţii copiiilor ai căror părinţi pleacă în străinătate, ca să-şi câştige traiul. Era o temă de istorie actuală specifică sociologiei ţărilor estice, care ieşiseră de sub dictatură în 1990 şi care-şi determinau cetăţenii să caute o minimă prosperitate în El Dorado-ul occidental. Al doilea, Caiet de cenzor (2017), trimitea metanarativ la cenzura ideologică a textelor literare, în timpul comunismului, ca să atingă, de fapt, probleme de epistemologie şi de etică literară. Era tot o temă de istorie a Estului, deja clasicizată pentru obişnuiţii arhivelor comuniste. Autoarea reuşea în ambele cazuri să stoarcă eficient documente şi să ficţionalizeze astfel încât jocul cu perspectivele, cu personajele şi cu poveştile lor „de viaţă” să conserve implicaţiile dramatice ale realităţilor-sursă. Noul roman al Lilianei Corobca face din nou o incursiune într-o istorie tragică şi riscant de transformat în poveste: deportările românilor din Bucovina, luată de sovietici în 1940. Capătul drumului respiră aerul tare al memorialisticii de tip Aniţa Nandriş-Cudla (20 de ani în Siberia) sau al altor analoage narative (Herta Müller, Leagănul respiraţiei). Avem în el toate bornele dramatice ale genului, aşa de cunoscute din atâtea şi atâtea relatări: înfricoşătoarele „ridicări” nocturne din case, conform listelor făcute dinainte şi înmânate soldaţilor ruşi; incredibilele reuşite ale unora de-a trece proaspăta graniţă românească şi de-a scăpa, la limită, de arestări; cruzimea de-a fi îmbarcaţi în nesfârşitele trenuri „pentru vite”, gravide, mame, copii şi bătrâni laolaltă, despărţiţi forţat de restul familiei (taţii erau băgaţi în alte vagoane, pentru alte destinaţii); trădările unora şi rezistenţele eroice ale altora; drumul de săptămâni întregi spre zonele siberiene, în spaţiile aglomerate şi insalubre ale vagoanelor de scânduri, unde foamea, setea, năduşeala, mizeria şi slăbiciunea secerau vieţi, fără alegere; încercările disperate de­ a supravieţui în zone ostile şi necunoscute, pe timp de război, cu stigmatul de veşnic inamici ai poporului sovietic; muncile epuizante şi existenţa în condiţii subumane; tardivele reabilitări de după moartea lui Stalin şi inutilele întoarceri acasă, unde nimic nu mai rămăsese cum a fost. Cu un corolar original, aspecte din viaţa „nouă” de după 1990, atât de diferită şi de stranie, în raportarea ei la jumătatea de veac pe care a lăsat-o în urmă şi pe care n-ar putea-o asimila niciodată, în esenţă. Ceea ce face din romanul Lilianei Corobca un superb poem epic, deopotrivă tragic şi tonic, în ciuda ororilor relatate atât de minuţios, e perspectiva asumată a unei vocaţii - aceea a suferinţei izbăvitoare. Ea vine din acceptarea răului, din memoria frumuseţii şi din iertare. Eroina prin ochii căreia se ţese naraţiunea e octogenara Ana Blajinschi, gata să fie dusă la azil de către descendenţi expatriaţi şi conectaţi, ca toţi tinerii recenţi, prin tot felul de reţele internautice, indiferente şi opace la trecut. Izolată într-o căsuţă la poala pădurii, într-un sat basarabean, trăind simplu, fără să deranjeze pe nimeni, bătrânica potopită de amintiri întruchipează în destinul ei o parte din istoria zguduitoare a secolului XX. Dusă în stepele Kazahstanului din Bucovina ciopârţită de celebrul Dictat, fetiţa inocentă de la început va parcurge un drum care o va maturiza brutal. Cumplitele întâmplări trăite vreme de zece ani îi vor răpi copilăria, pe care o va îngropa în buza Siberiei, o dată cu mama şi cu speranţele primei iubiri. Va asista la moartea rudelor şi a prietenilor, va suporta foamete, violenţe, înstrăinare şi marginalizări, va munci din greu (agricultură, pescuit, croitorie) şi va învăţa indispensabila rusă. Sub presiunea statutului de român deportat va încerca să nu-şi uite neamul şi locurile de unde a plecat. Chiar dacă, prin natura împrejurărilor, se va întoarce în cealaltă provincie românească urgisită (Basarabia), chiar dacă se va mărita şi va fi martora morţii celor dragi (soţul şi unul dintre copii), chiar dacă va avea certitudinea nedreptăţii, a absurdului şi a răului gratuit, Ana Blajinschi nu-şi va pierde bunătatea şi credinţa. Povestind strănepoţilor tot mai fascinaţi de ce a trăit, ea nu doar salvează o lume prin cuvinte, ci predă o lecţie de sfinţenie. Povestea ei exorcizează demonii, aduce lumină şi completează viaţa. Sfârşitul poveştii nu e şi capătul drumului, ci un nou început. Fiecare primeşte povestea pe care o merită şi poveştile se întâlnesc reciproc, căci ele înseamnă, după cum spune eroina, în final, dragoste, aşteptare şi nemurire. • • Adrian G. Romila Liliana Corobca, Capătul dru­mului. Editura Polirom, Iași, 2018, 336 pag. atricx ix 7 ^. & 50 O 3a» 3 £Ut 3 OJ I—» ON 3 1-1 st. IVro o 00 autoportret fără panaş arcă mai hotărât decât în precedentele volume, Liviu loan Stoiciu îmbracă, fără să pregete, cămaşa lui Nessus, pentru a cugeta liric la neprielnicia vieţii sale. Repertoriere­a eşecurilor, îndoielilor şi gesturilor desperecheate, toate având iz de „porcărie mucegăită”, cartea ar fi definibilă, la o primă ochire, drept un exerciţiu de exorcism, dacă nu cumva, ajustând puţin lentilele în cazul unui autor cunoscut pentru (auto)înregimentarea în fatalism/ negativism/ pesimism, drept o desfoliere aproape extatică a sinelui precar. Tiparul psihologic este unul „cioranian”, în măsura în care asistăm la un veritabil război cu propria fiinţă, care, oricum ai da-o, e parte a unei lumi infernal întocmite. Carenţele intime, aglutinate „imprudent”, respectiv fără milă, definesc un soi de jubilaţie neagră a seriei nesfârşite de actes manqués, toate de natură să cheme, imperativ, sinuciderea: „Eşti neputincios,/ neisprăvit... tu nu înţelegi: plânge sufletul după mine.../ De ce nu te deconectezi de tot?”. Figurările oboselii sunt omniprezente, traduse în cotidianul bombănit iată vreun ecou şi în înflăcărări regretate imediat, căci infernul eului e indiscriminabil legat de infernul colectivităţiii„de vecini, care sunt nişte cretini” şi de un „popor de gândaci”, însă vituperările poetului sunt fundamental simbolice, nu au nimic malign în ele, decât poate în sensul în care deflectează dezamăgirea în statismul şi predispoziţia spre ofilire generală a lumii. Asupra „programului” versurilor de faţă există un avertisment pe post de motto, unde rigoarea IT-istă a fenomenului Web 2.0 e „turnată” în, pur şi simplu, „Versiunea 2.0 a aplicaţiei Poezie...”. Fel de a spune, evident, în siajul romanticilor en titre, de odinioară, că raznele cuiva născut spre a-şi resorbi, precum Iov, suferinţa, reprezintă un barometru mai precis decât multe statistici de tip sociologic. Mai degrabă - se subînţelege - am subsuma versurile unei epifanii, modalitate de convertire a ultimului act prozaic (a veghea cafeaua pentru a nu da în foc, în loc să mergi în grădină „să vezi dacă s-a copt fasolea. Tu­ nu eşti sănătos la cap”) în promenadă siderală în raport cu vecinii şi poporul. Ca principiu, câmpul semantic permeabil epifaniei propune des termeni­­ideologme ca: fragilitate, bizarerie, umilinţă, durere, dăruire, miracol, cutremurare. Pe versantul celălalt, al atitudinii publicului, sesizăm că ideologemele au o prestanţă ce tinde vertiginos spre zero. Astfel, esteticieni elitişti, precum Croce, au numit, la rece, fenomenul interesului mimat pentru poezie drept o mişcare înrudită mai degrabă cu genericul pâine şi circ, unde accentul cade pe ultimul termen: „Dacă observăm mulţimea care aleargă sau este pusă să alerge către operele poeziei, constatăm că, pentru a o reţine pe aceste meleaguri, trebuie ca această mulţime să fie hrănită ori cu anecdote despre opere sau despre autorii lor, ori cu stabilirea unor legături năstruşnice între ele şi pasiunile ori interesele zilei” (Poezia). Nu este însă obligatoriu ca unicizarea modalităţii lirice să se configureze pe terenul poeţilor. Astfel, un Robert Musil notează ultimativ că poetul e „omul cel mai conştient de singurătatea fără scăpare a eului în lume şi printre oameni”. în atare contextualizare, îl putem plasa pe Liviu Ioan Stoiciu în categoria fantaştilor lucizi, situaţie în care sunetul oximoronic denotă un hamletism de substanţă, nici măcar în­scenat. Acele invocate efecte constituie chiar realitatea, din unghiul său, ghem de factualităţi care capătă, de fapt, semnificaţie prin negarea actualităţii lor: „Mare demagog. Ce faci? Meditez./ La ce meditezi? Meditez la mine. Hai sictir!". Vocea din offe dominantă: „Mai lasă amărăciunile... Totuşi, de ce nu-ţi vii în fire? Nu/ te mai prosti.”; „Te înalţi/ periculos de la pământ, eşti extras, mai exact, te uiţi/ atent de sus şi strigi:/ acestea sunt ruinele mele, câtă frumuseţe...”. Cele refuzate prin prisma urgenţelor înţelese de toţi (calificate, la grămadă, drept adaptare) se întorc, sublimate, în voluptatea privirii „în gol”. Tot ce este contabilizat ca particulă a succesului social, economic sau de expresie asemănătoare nu-şi găseşte nici un loc în premisele efectelor care descriu un bilanţ existenţial rezumabil la „lucruri puţine şi mărunte”. Ar rămâne doar datoria de ordin estetic, neliniştitor-revoltătoare pentru apropiaţi, ordalie pentru sine: „Mă dor toate cărnurile. Aud/ penitenţele şi gemetele unor/ scriitori de altădată, scăpate din apa mării - e un lanţ/ al suspinelor/.../ ...sunt bonav copt, steagul negru de pe/ plajă, arborat, îmi acoperă faţa, de ce faci// asta? E întors acasă, abătut, «ştii că n-ai voie să intri­ în apă» - că mai are de scris...”. Vorbim de jurnalul unei voci purtate de-a lungul unui drum de pe care au fost evacuate entuziasmul, culoarea sau mişcarea, aproape şi resemnarea, în care nu apar decât versiuni încercănate şi deformate ale ego-ului dotat, pare-se demult, cu o minimă dorinţă de evadare din carapace, monotonia litaniei căpătând proporţii de cutremur al fiinţei atunci când cineva i se adresează extenuatului călător în cerc cu „tataie”. Totul se prezintă ca un scenariu în care paginile au fost încurcate de o mână nu sadică sau răzbunătoare, ci doar nepăsătoare, aşadar nici imprecaţia şi nici strigarea nevinovăţiei (precum în Kafka) nu au pondere în discurs. Drumul se dovedeşte greşit, desigur, proiectul străbaterii lui e, de asemenea, eronat, deci inutil, pentru că totul are o presetare care vine din speţa damnării: „Pierzi şi atunci/ când câştigi, degeaba faci/ o statistică în acest sens, nu interesează pe nimeni. Nu­ mai vrei nimic altceva decât să te predai./ Dar cui? Tu consideri că ţi-ai făcut datoria faţă de tine şi/ că ajunge. De ce nu eşti crezut? Oricum ai/ întoarce-o, vina e la tine./ Ia gândeşte-te bine: unde ai mai greşit? Trebuie/ să îndrepţi greşeala­­/ nu te grăbi, ia-o încet.” Şi, automat, conform acestei mecanici autopunitive, orice elan, fie şi acela de abjurare a elanului, se frânge înainte de a se fi putut numi astfel, măcar vreo secundă. Dacă ar fi montate pe scenă, aceste efecte nu ar suporta „personaje” - ar fi de ajuns o gură care-şi rosteşte întristarea, cam ca în La voix humaine a lui Cocteau. Noua carte a lui Liviu Ioan Stoiciu respiră acel aer tare, netrucabil, al mărturiei nude, desfăcute de voinţa tipică, la cei mai mulţi scriitori, de punere în lumină favorabilă a sinelui. • • Gabriel Coşoveanu , Liviu Ioan Stoiciu, Efecte 2.0 Editura Tracus Arte, Bu­cureşti, 2017, 93 pag. us 3d 3

Next