România literară, aprilie-iunie 2018 (Anul 50, nr. 16-29)

2018-05-25 / nr. 23

aktért mircea mihăieş um apare nebunia în lume? Nu cred să existe întrebare mai potrivită pentru a pătrunde în labirintul de calcule, ambiţii, întâmplări, nevroze, nostalgii, psihoze, năluciri, trufii, sminteli, utopii, insolenţe, vulgarităţi, obscenităţi, brutalităţi, absurdităţi, cinism şi grotesc în care a dospit şi s-a răspândit la mijlocul deceniului al optulea al veacului trecut protocronismul românesc. Nicio altă teorie culturală nu a invadat cu o asemenea vigoare spaţiul care leagă fanatismul de ideologie şi lipsa de realism de nebunie, între 1974 şi 1989, cu un vârf al erupţiei vulcanice de primordialităţi şi originalităţi, România a trăit febra stahanovismului naţionalist iluminat cu o energie debordantă. Aparatul propagandistic al statului a făcut o prioritate din impunerea imaginii unei Românii care trebuia să rivalizeze cu „ţara mândră ca soarele sfânt de pe cer” a legionarilor lui Zelea- Codreanu. De altfel, în aceste două cuvinte, mândrie şi sfânt, s-a concentrat întreaga istorie a aberaţiei ideologice numite protocronism, în ciuda intrării, după 1990, într-un fel de adormire vecină cu extincţia, protocronismul n-a dispărut. El nu mai ocupă paginile de onoare ale publicaţiilor culturale, dar nici nu i s-a emis vreun act oficial de deces. Iar corifeii naţional-comunismului aflaţi încă în viaţă sunt departe de a fi depus armele. Puzderia de publicaţii, simpozioane şi comunicări (inclusiv la Academia Română) sugerează că filonul protocronist e încă activ, pregătit să revină în prim-planul vieţii publice de îndată ce condiţiile o vor permite. Prin băncile primei instituţii cultural-ştiinţifice a ţării moţăie destui zombies gata să ia cu asalt vechile redute rămase încă în picioare. E de citit aici o dramă a modernizării târzii şi forţate a României. Absenţa unui proiect credibil, a continuităţii ştiinţifice şi culturale şi, mai ales, a instituţiilor, a fost mereu compensată de heirupismen care icnetul înlocuia competenţe şi de chiuituri în spatele cărora se lăfăia amatorismul agresiv. Nu e de mirare că tocmai iniţiativele aparent sistematice cad cele dintâi pradă unui imaginar pe cât de avântat, pe atât de lipsit de substanţă. E înduioşătoare ideea de la 1871, a lui Alexandru Odobescu, de a institui, la nivelul Academiei Române, un premiu pentru cea mai bună lucrare „asupra popoarelor care au locuit ţările române de-a stânga Dunării mai înainte de cucerirea acestor ţări de către împăratul Traian”. Intenţia e nobilă, terminologia fantezistă, care-ar fi fost „ţările române” din vremea românilor?! Nu e de mirare că nobila idee a capotat lamentabil. Primul premiant, studentul Grigore Tocilescu, şi-a transformat teza de doctorat în lucrare istorică şi a obţinut fără probleme premiul. Publicată la 1880 în cadrul Analelor Academiei, ea făcea un pas înainte măcar în privinţa terminologiei: nu pomenea nimic despre „popoarele” şi „ţările române” ale Antichităţii, ci propunea un titlu decent: Dacia înainte de Romani. Tocilescu folosise din plin rezultatul cercetărilor unui arheolog sas, Carl Gooss, materializate în două lucrări: Chronik der Archaelogischen Funde Siebenbürgens C,Cronica decoperirilor arheologice din Transilvania”) (1876), şi Skizzen zur verromische Kulturgeschichte der mittlern Donaugegenden [sic!] („Schiţe pentru istoria culturii preromane brontozaurii iluminaţi a bazinului mijlociu al Dunării”) (1877). Ghinion, însă, interpretările şi analizele lui Gooss erau completamente greşite—cel puţin din perspectiva naraţiunii istorice care începea să fie scrisă de corifeii „veacului romantic”, adică istoricii care promovau puternic ideea echivalării statului cu naţiunea. Punând piciorul în prag (e un fel de-a zice, pentru că între scrierea şi publicarea cărţii autorul murise), la 1913 apare una dintre monstruozităţile istorice ale veacului: Dacia preistorică, a lui Nicolae Densuşianu, însuşi Vasile Pârvan a fost atât de iritat de acest „roman fantastic”, încât l-a etichetat cu dispreţ ca fiind o amatoricească însăilare de „mitologie şi de filologie absurdă”. Ceea ce n-a împiedicat ca ea să „deştepte o admiraţie de entuziasm nemărginit printre diletanţii români". Aşa cum — aş adăuga — colosala, ilizibila şi fantasmagorica lui Getica o va suscita după 1926 printre fanii „întâietăţilor” indiscutabile. Nu e o simplă întâmplare că Getica a fost republicată în 1982, în plin delir protocronist, ca posibil cap de pod al noului obscurantism istoric la care prea-muncitorul Pârvan (genul de erudit inepuizabil, capabil de o sisifică trecere prin sită a nisipului deşertic) contribuise din greu. Ţin minte că după ce am parcurs nenumărate foi împănate cu imagini şi descrieri care nu comunicau nimic, în afara faptului că existau, am aruncat cărţoiul cât colo. Pacienta mea filologică a sucombat atunci când am dat peste sugestia că dacii ridicau în luptă „steagul naţional”. Trăsnaia se află, dacă nu mă înşel, la pagina 295 a impozantului brontozaur, ca dintâi grijă a unui iluminat ca să-şi găsească rădăcini ilustre. El nu are drept scop descoperirea noului. El vrea ca vechiul, străvechiul, imemorialul, arhaicul să i se arate lui, şi nimănui altcuiva, pentru a-i da posibilitatea ca, asemeni purtătorului torţei olimpice, să calce împintenat printre şirurile de gură-cască, aplaudaci şi creiere amorţite. Insignifiant şi plăpând printre contemporanii mai agili, el ţinteşte, din mijlocul tufişurilor dese, prada cea mare, trofeul suprem. Orgoliul la nivel individual e ridicol. La nivel de comunităţi largi e grotesc. Indivizii care-şi fac o ideologie din „înnobilarea” trecutului, adăugându-i zorzoane de care nu are, de altfel, nevoie, suferă de o gravă perturbare a percepţiilor. Pentru ei, realitatea nu e aceea a datelor şi a faptelor, a victoriilor şi eşecurilor, a suferinţelor şi împlinirilor, ci şirul neîntrerupt de apogee dispuse în formă de inimioară—formă care, la români, se întâmplă să semene cu însuşi conturul ţării... Una dintre cele mai simple metode didactice e cea numită cunoaşterea prin descoperire. Or, iluminaţii, protocroniştii, ideologii şi năimiţii curentelor naţionaliste anulează această formă onorabilă de competiţie. Ei substituie procesului firesc autoproclamarea instantanee. Realismului născut din comparaţie îi opune aroganţa neofitului ce întoarce pe dos credinţa veche. Dar nu lustru îi dă în felul acesta, ci o acoperă cu buruienile şi praful nimicniciei. Bietul Pârvan, cel care a cauţionat involuntar atâtea derapaje „daciste” şi „geticiste”, aparţinea altei lumi. Cu aerul lui de nordic torturat, admirabil descris de Călinescu, era garantul unei viziuni ridicole, dar nu denaturate: „Când sfârşea, actorul tragic redevenea Brand. Brand, al lui Ibsen, care ieşea cu haina încheiată până sus, cu o încruntare visător-ironică în colţul gurii, călcând, învăluit în negru, ca pe un gheţar”. Urmaşii lui din ultimele două decenii ale comunismului românesc sunt nişte iluminaţi lăsaţi din lesă de către hăitaşul-partid, asmuţiţi contra celor care îndrăzneau să nu se închine efigiei în care chipul lui Ceauşescu se năştea direct din profilul delicat-ostăşesc al lui Traian (cel despre care Cassius Dio afirma că „putea să bea până la refuz fără să-şi piardă cumpătul” şi că „avea o anumită înclinaţie spre băieţii tineri”, XVII, 7) şi cel năpădit de barba aspră al lui Decebal (iubitor, şi el, al licorilor produse din abundenţă de dealurile dacice...). Cum vor fi coexistând în mintea cariată de puritanism a preoţilor protocronismului astfel de imagini, nici Densușianu n-ar putea să spună... • VKMl títTMI ECTURA MLHCWNI festivalul de literatură „Tudor Arghezi”, 2018 Nicolae Prelipceanu şi Daniel Cristea- Enache-laureaţii Premiului Naţional „Tudor Arghezi”, pentru Poezie şi, respectiv, pentru Ontică literară între 17 şi 20 mai, s-a desfăşurat la Târgu Jiu şi la Târgu Cărbuneşti cea de-a XXXVIII- a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”. în acest an, Nicolae Prelipceanu a fost laureatul Premiului Naţional de Literatură „Tudor Arghezi” Opera Omnia pentru Poezie, iar Daniel Cristea-Enache a primit acelaşi premiu pentru Critică literară. Cei doi scriitori se adaugă galeriei impresionante de laureaţi ai acestor distincţii, din cei 38 de ani de existenţă a premiilor. Amintim că Premiile „Tudor Arghezi” Opera Omnia pentru Poezie şi Critică literară sunt acordate de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor. La secţiunea Scriitori străini au fost premiaţi Mario Castro Navarrete (Chile) şi Arcadie Suceveanu (Republica Moldova) pentru creaţia lor, dar şi Peter de Rijk (Olanda) şi Adam Puslojic (Serbia) pentru promovarea poeziei argheziene. Un juriu compus din personalităţi ale literaturii noastre a acordat premii la mai multe secţiuni: Opera prima (pentru volume de debut), Cuvinte potrivite (pentru volume de debut în manuscris), Bilete de papagal (pentru grupaje de poezii). Programul manifestărilor a cuprins un simpozion la Universitatea „Constantin Brâncuşi”-Arghezi contemporanul meu, un recital poetic la Teatrul „Elvira Godeanu”, un vernisaj de pictură olandeză, lansarea a numeroase volume ale participanţilor, vizite la Mănăstirea Crasna, la Negomir, la Sănăteşti şi, desigur, ca moment culminant, Gala Laureaţilor, la Târgu Cărbuneşti. Au participat: Mircea Bârsilă, Gelu Birău, Cristian George Brebenel, Hanna Bota, Zenovie Cârlugea, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Marian Drăghici, Nicolae Dragoş, Daniel Cristea-Enache, Dragoliub Firulovic (Serbia), Adrian Frăţilă, Horia Gârbea, Petros Golitsis (Grecia), Alex Gregora, Gheorghe Grigurcu, W. A. Jonker (Olanda), Dejan Mastilovic (Serbia), Ion Popescu-Brădiceni, Spiridon Popescu, Lazăr Popescu, Nicolae Prelipceanu, Adam Puslojic, Peter de Rijk (Olanda), Arcadie Suceveanu (Republica Moldova), Valentin Talpalaru şi Razvan Voncu. Se cuvine să menţionăm şi numele directorul festivalului, Ion Cepoi, cel care are un rol decisiv în realizarea acestui important proiect cultural. ••Cronicar 30 O 3 film 3 3 3 3 SUCO OJ NOl 3 3. topic-100