România literară, octombrie-decembrie 2018 (Anul 50, nr. 44-52)

2018-11-09 / nr. 48

! C­ât de mult te poţi duce în trecut când spui că te-ai întâlnit recent cu cineva? întreb asta din perspectiva celui care ia cunoştinţă despre un fapt fizic pur şi simplu. Să zicem că asta se întâmpla anul trecut, mai este recentă întâlnirea mea cu acel cineva sau începe să ţină de trecut, iar ca să-i împac şi pe relativiştii de serviciu pot spune că acel recent se transformă într-un fapt contemporan pe măsură ce se îndepărtează în trecut şi marja de cuprindere temporară a acelui fenomen se lărgeşte într-o convenţie asigurată de o abgradare generalizată? Sunt întrebări pe care ţi le pui neapărat când te afli în faţa accesării Muzeului de Artă Recentă, o ispravă de-a dreptul grozavă a criticului de artă Erwin Kessler. Fac această precizare de la început, pentru că mai departe aş prefera să mă aşez pe contrasensul discursului planificat al celui care a inventat primul Muzeu particular de artă din România din ultima sută de ani. Ei, nu cred eu că la asta s-a gândit Erwin Kessler când a pus la cale această ispravă, pentru că totul pare să fi curs perfect către acest rezultat. Să zicem, de exemplu, că pe vremea când se certa cu Horia Bernea îi şi cumpăra lucrările, se colecţiona pentm că acesta trebuia să locuiască în muzeul său de mai târziu, că atunci când achiziţiona desenele lui Ştefan Bertalan, pe vremea când scria textul „Celui care se pedepseşte singur" îl şi vedea în colecţia sa alături de ceilalţi autori, de care a făcut rost ceva mai târziu, ori poate chiar în acelaşi timp, deşi un Roman Cotoşman, plecat devreme în America ar fi fost mai greu de găsit, pe când moştenitorul Grupului Sigma, Constantin Flondor, este încă disponibil şi pe piaţa de artă mai poate pune lucrări... sunt o sută cincizeci de lucrări expuse în Muzeul de Artă Recentă, spune o informaţie din spaţiul virtual, iar odată ce ai luat cunoştinţă că numai atâtea piese are disponibile Fundaţia administrată de Erwin Kessler, te întrebi dacă acestea pot să se constituie într-un muzeu şi de ce n-au rămas ele în cealaltă denominaţie organizaţională, a Fundaţiei... De abia de aici, de la aceste întrebări, poţi să începi să cauţi răspunsuri şi pe măsură ce te găseşti să îţi organizezi propriul discurs interior care se obiectivează în fiecare, după puterea sa de sintetizare, la ce este de fapt Muzeul de Artă Recentă. De la început trebuie spus că este o mare provocare, începând cu locul în care este plasat, în cartierul Primăverii, locul reşedinţelor protipendadei comuniste din epoca Ceauşescu, ca să nu mai vorbim despre faptul că muzeul este proiectat peste locuinţa Anei Pauker, care a aparţinut şi ea unui boier, clădirea, nu Ana Pauker! Joacă aceste amănunte vreun rol în economia fenomenului pe care ni-l propune Erwin Kessler? Evident, şi numai dacă ar fi vorba de provocările directe care ar trebui să-i seducă pe căutătorii de locuri exotice şi ar fi de ajuns. Numai că lucrurile devin şocante imediat ce găseşti în spaţiul virtual silueta clădirii acestui muzeu din Bucureşti, care se înscrie, iată, printre obiectivele culturale de văzut în Capitala României, seamănă cu un sarcofag uriaş, plutind printre coroanele copacilor care-i gardează pe toate laturile. Vi se pare cinică ideea de a adăposti un muzeu într-o clădire care seamănă mai mult cu un sarcofag decât cu ceva care să te asigure că te poţi bucura de neutralitatea spaţiului ca să poţi recepţiona arta ca pe ceva care ar putea să fie acolo şi numai pentru tine? Sigla în relief, din acelaşi material ca şi cărămizile aparente, ieşind puţin din negru spre carbon, te anunţă că ai de-a face cu un muzeu de artă recentă. Asta înseamnă că acest gen de artă ar vrea criticul să îngroape în proiectul său? Ar fi mult de discutat aici, s-ar putea găsi idei prin toată zona contestărilor care au ars în spaţiul teoretic, de multe ori duse în cel ideologic, ori mai degrabă numai asta ar fi fost ţinta ca să poată să-şi dea adunarea aici într-un cimitir al ratărilor, de care nici arta n-a fost scutită, toate lucrările strânse de Erwin Kessler? Nu neg că am fost tentat să gândesc pe direcţia asta, că m-a încercat, cu alte cuvinte, un instinct impur să apăs pe această clapă a unui cinism care ridica întrebarea la gradul de certitudine a negării evidenţei. Criticul şi curatorul său în organizarea muzeului au găsit ieşirea care cade perfect peste realitate şi şi-au numit (nu n-am mâncat rahat turcesc! ştim a cui a fost ideea!) întregul aranjament, al lucrărilor decupate din arta recentă. „In rai prin iad!“ Deci, am avut dreptate, îmi zic, sunt pe calea cea bună a interpretării acestui fenomen în care este implicată o structura arhitectonică ce trebuie să funcţioneze ca o carapace protectoare a unor surprize de care ai şi vrea să te apropii din curiozitate... dar şi transmite o uşoară temere că ai putea să primeşti motive care să te facă să crezi că te afli în mijlocul unui ritual de atestare a morţii artei proferate, mai demult... Iar înlăuntru ai să găseşti... lumină! Multă lumină, aşa încât şi tentaţia asta a reevaluării, să zicem, a anunţului făcut bunăoară de Hegel (după cum citează şi Horia-Roman Patapievici într-un comentariu, pe alt subiect, dintr-un număr recent al României literare) în prelegerile sale despre arta, care, „datorită formei sale este limitată la un conţinut determinat" şi nu mai satisface la modul suprem nevoia de adevăr, organizarea din Muzeul de Artă Recentă este ca un turbion care se poate risipi în văzduh, aproape râzând, dar să se şi întoarcă grav către fiinţa ta pe care o caută. E un mare succes­ a­şadar, în acest sarcofag, arta trăieşte şi încă bine, sunt nume grele ale artei româneşti, unele afirmate în arta europeană, cel puţin în zonele occidentale, Paris, Veneţia, Nürnberg, Berlin... care vorbesc emoţionant cu tine, îţi sugerează lucruri de o fină ironie, pe care ai putea să le tratezi cu dezinvoltură, dar şi emoţii grave sugerate de amplasamentul acelor lucrări ale lor în spaţiul interior... Dau exemplul acelui autoportret al lui Mircea Romana care-şi vomită de la penultimul etaj fiinţa în golul scărilor. George Apostu este plasat cu a sa „Tatăl şi fiu­" în centrul încăperii, lângă stâlpul care sprijină plafonul­ într-un documentar de pe net, Erwin Kessler, având în spate o lucrare a lui Ion Ţuculescu, explică în faţa camerei de filmat de ce a ales acea lucrare în care sunt cuprinse toate simbolurile pe care artistul le-a folosit în opera sa. Este un fel de tabel al lui Mendeleev, ar putea să spună criticul de artă, transformat în director de muzeu, pe care trebuie să-l administreze. Aici însă ne despărţim şi admiraţia mea scade câteva tonuri, sincere, totuşi, faţă de acomodarea colecţiei sale cu titulatura instituţiei, fie ea şi privată şi, deci, neimputabilă în definitiv, în sensul că mă aşteptam ca să se dezvăluie în această întreprindere ca un parior pe arta recentă, adică cea de ieri şi nu pe cea a numelor deja consacrate. Criticul a ţinut ani în şir cronici în diverse reviste, unele atât de vitriolante, mai ales cele de început, încât confraţii săi s-au ţinut multă vreme în rezervă, alţii, mai puţin curajoşi în exprimarea unor opinii ferme s-au bucurat într-o meschină anonimitate, dar de multe ori a forţat realităţi care se dovedesc astăzi valabile. Unele dintre ele sunt printre realizările obţinute de contemporanii săi din muzeu, cum ar fi Nicolae Comănescu sau minunatul Teodor Graur. Pare însă secundară această repoziţionare pe ideea lansată aici, care s-ar putea plia destul de bine pe evaluarea artei produse de tânăra generaţie. în orice caz, ea ar putea să crească dacă luăm în calcul că Muzeul de Artă Recentă (MARe) va funcţiona ca o instituţie cu un angrenaj foarte bine gândit, înlăuntrul căreia se poate naşte o mişcare artistică ce s-ar putea consacra în viitor. îl prinde însă tot timpul din urmă obsesia că arta care vine din epoca trecută n-a fost cernută îndeajuns, că s-au făcut doar demonstraţii de putere de pe fundamentele oficiale, cucerite în anii mai mult ideologici decât estetici. Faţă de instituţiile clasice, muzeale, care s-au aşezat pe istoriile deja scrise, cea de acum se conturează ca una care se aşază pe un discurs ce se scrie în timpul prezent, devenind şi ea, la rândul său, cum evident ne-am putea dori, una recentă într-o bună zi. Cu o superbă ironie, la ultimul nivel, plasează o lucrare care poate stârni zâmbete ironice, eu am izbucnit în râs: pe o măsuţă, sub forma unei cruci creştine, este configurată din bucăţi multicolore de rahat turcesc sabia lui Ştefan cel Mare, un fel de replică la înţelegerile oficialităţilor de a aduce la Bucureşti o copie a celebrei săbii, care l-a însoţit pe domnitorul moldovean de-a lungul întinsei sale domnii, pe care n-a împărţit-o cu turcii. Nu ar supăra pe nimeni cred dacă ar gusta acel rahat din sabia turcească a lui Ştefan cel Mare, numai că nu ştim cât de recent sunt aşezate bucăţile seducătoare sau dacă pulberea aşezată pe ele este de zahăr sau doar praf din cel bun care cade de obicei din pereţii clădirilor noi ce se scutură de bolile copilăriei! • crfaltatt/e aril­a/ajnea /e petre tănăsoaica Ana Bănici, Limba ta imi dă fiori, din noapta fi până-n zori! Ion Țuculescu, Lumi nenumărate oo­ot N X. £QJ '3C ON 00 0­ 31­are £ c­« C ,«Eo­a.

Next