România literară, octombrie-decembrie 2018 (Anul 50, nr. 44-52)

2018-11-16 / nr. 49

00 rHON *c a Oi O G vO CTv rí I 36 cm ■ ConEpec -------------------------------------------------------------* Eminescu şi plopii fără soţ Identificarea străzii pe care se aflau plopii fără soţ evocaţi de Eminescu în cunoscuta lui poezie Pe lângă plopii fără soţ i-a preocupat şi chiar obsedat pe istoricii literari ca demonstrarea teoremei lui Fermat pe matematicieni. Nu te prea puteai numi istoric literar dacă nu aveai o contribuţie la rezolvarea acestei probleme detectivistice. Nicolae Manolescu mi-a povestit că Alexandru Piru, polemizând cu August Z. N. Pop, i-a dat următoarea replică ironică decisivă (citez din memorie): „Singurul dv. merit ca eminscolog constă în faptul că aţi descoperit plopii fără soţ într-un depozit de lemne.“ Poezia a rămas în memoria culturală a românilor datorită şi faptului că a fost pusă pe muzică, devenind o romanţă de mare succes (interpretată, în mod curios, nu numai de cântăreţi, ci şi de cântăreţe, deşi personajul liric este în mod evident un bărbat: „te privesc nepăsător“), încă de la prima strofa este enunţat subiectul: „Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi ?/ Tu nu m-ai cunoscut." O iubire lipsită de reciprocitate iată o situaţie în care s-au recunoscut foarte mulţi cititori ai poeziei sau ascultători ai romanţei. Şi, inevitabil, au apărut întrebările: Ce femeie l-a inspirat pe Eminescu? Pe ce stradă locuia? Mai există plopii fără soţ pe lângă care trecea poetul ca să ajungă la casa ei şi să-i vadă silueta proiectată, noaptea, pe perdeaua de la geamul „ce strălucea“? Luând în considerare şi numărul din Convorbiri literare, care a apărut pentru prima dată poezia (august-septembrie 1883, după o perioadă de elaborare de doi-trei ani), s-a presupus că femeia care nu înţelegea ceea ce înţelegea o lume întreagă era Veronica Micle însăşi. Iată şi argumentele aduse în discuţie: Veronica Micle şi soţul ei, Ştefan Micle, locuiau pe atunci într-o casă de pe Şoseaua Bucium din Iaşi. Pe acea şosea se aflau 29 de plopi albi (din care în prezent au mai rămas 15, păstraţi cu sfinţenie de municipalitate; în preajma lor a fost amplasat şi un bust al poetului). Unii ar putea să spună că Veronica Micle nu corespunde rolului din poezie întrucât, în realitate, ea îl iubea pe poet şi îl înţelegea. Lucrurile nu sunt însă atât de simple; în realitate, Eminescu avea o predilecţie pentru nefericire. El trăia dragostea cu maxdmă intensitate tocmai atunci când îşi imagina o femeie inaccesibilă, în ediţia Perpessicius, la note, sunt enumerate şi alte ipoteze: muza ar fi putut fi actriţa Cleopatra Poenaru-Lecca, cu locuinţa pe strada Cometei din Bucureşti, stradă pe care de asemenea existau plopi (teoretic, fără soţ). Sau ar fi putut fi o studentă de la Litere, din mahalaua Lucaci. Ne amuzăm făcând asemenea presupuneri pentru că, în realitate, valoarea poeziei nu depinde de identitatea celei care l-a inspirat pe Eminescu. Aşa cum nu depinde nici de plopii (cu sau fără soţ) de pe strada iubitei. Ca dovadă, în numeroasele variante ale poeziei, păstrate în arhiva poetului, apar şi alte specii de arbori: „Pe lângă casa dintre tei/ Adesea am trecut/ Mă cunoşteau vecinii tăi / Tu nu m-ai cunoscut“ Sau „Pe lângă casa din arini.“... etc. Eminovici şi Eminescu Primele poezii scrise de Eminescu - pe vremea când semna Eminovici - sunt modeste ca valoare şi n-au nimic eminescian. încă adolescent, poetul îi imită într-un mod exterior pe diverşi autori din epocă. Străină de eminescianism este şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul, compusă în grabă de tânărul în vârstă de 16 ani la moartea profesorului său iubit de la K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuţi. Această poezie conţine un singur vers demn de interes. Am să revin asupra lui. Deocamdată trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoţiona, nu anunţă prin nimic un poet: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!“ etc. Poetul dezvoltă o retorică barocă, folosind cuvinte mari şi serii sinonimice care eşuează în tautologii. Rezultă o odă funebră cu caracter oficial Afirmam la început că există un singur vers în artificioasa poezie a tânărului Eminovici care te poate face să te gândeşti că autorul are simţ poetic. Este vorba de versul următor: „Metalica, vibrânda a clopotelor tale“ în acest vers, poetul dă dovadă de curaj artistic. Deşi oamenii sunt aceia care îşi comunică tristeţea prin dangătul clopotelor, el îşi imaginează că şi clopotele înseşi deplâng moartea lui Aron Pumnul; în plus, individualizează jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă, cu o fineţe a observării realităţii care va fi parte constitutivă a eminescianismului. • C/ni/tCjClO/ AMrv ao afrorv de alex ştefănescu curiozităţi 9 Există o mărturie conform căreia-în mod straniu - tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminovici atunci când a încredinţat poezia tiparului. Iată ce povesteşte Teodor V. Ştefanelli despre acest moment (în Amintiri despre Eminescu, 1914): „Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogia, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins."; „Mi-a citit apoi întreaga poezie.“; „ După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică „Metalica, vibrânda a clopotelor tale“, nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea“. îţi vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ştefanelli, că Mihai Eminovici, încă neformat ca poet, a tresărit el însuşi auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene şi primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca şi cum ar fi vrut să-şi refuze destinul de geniu. Stând pentru o clipă faţă în faţă cu Eminescu, Eminovici nu s-a recunoscut * Eminescu interzis minorilor în cunoscutul poem Călin al lui Eminescu, un bărbat misterios îi face o vizită nocturnă, neanunţată fetei împăratului. Ca să ajungă la ea, escaladează muntele pe care se află castelul: „Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,/ Acăţat de pietre sare un voinic cu greu le suie;/ Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ/ Au ajuns să rupă gratii ruginite a unei bolţi“. Musafirul clandestin, neremarcat de străjile palatului, ajunge, fără ezitări, ca şi cum ar avea un plan al edificiului, în iatacul fetei de împărat. Fata este protejată, ca de un grilaj gingaş, de o pânză de păianjen: „Iar de sus până-n podele un painjăn prins de vrajă/A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;/ Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe,/ încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.“ Fără să stea pe gânduri,Călin rupe pânza de păianjen, ca să o poată contempla pe fata adormită: „Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe/ Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe“. Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume eliberată de inhibiţiile din viaţa diurnă. în lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei tainice. Este surprinzător cât de multe vede un poet visător, despre care ai putea crede că nu vede nimic: „Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;/ De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc." Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie" emoţionează prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, facându-ne să ne gândim la tandreţea cu care Călin o priveşte pe fata adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui. La fel, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc“, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei. în cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Dar ce e cu pânza de păianjen? Cum se face că există o pânză de păianjen într-o încăpere dereticată de cameriste?! înţelegem ce e cu această pânză după ce aflăm consecinţele ruperii ei. Dimineaţa, uitându-se în oglindă, fata de împărat constată că nu mai este cea dinainte, că a devenit femeie. Şi, cu toate că noaptea şi-a petrecut-o dormind, are buzele vinete şi supte, ca după o noapte de dragoste epuizantă. „Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte,/ Şi-n oglindă-ale ei buze vede vinete şi supte -/ Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:/ «Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură»." Aşa stând lucrurile, înţelegem în sfârşit ce înseamnă ruperea pânzei de păianjen. Este un gest bărbătesc inaugurator, care simbolizează transformarea fetei în femeie. Nimeni nu și-a mai reprezentat cu atâta delicatețe, ca Eminescu, dezvirginarea. Pânza de păianjen este un hymen extern, un dispozitiv diafan de protejare a fecioriei. •