România literară, iulie-septembrie 2020 (Anul 52, nr. 27-40)

2020-09-25 / nr. 40

un­ ­ curent legat de numele unui mare scriitor se formează prin recunoaşterea influenţei lui asupra contemporanilor şi a posterităţii, fie ei autori sau simpli cititori, care au şi ei o contribuţie la conturarea unui curent literar. Sigur, numele care ne vine tuturor în minte în legătură cu acest fapt este cel al lui Eminescu. Mai pot fi invocaţi Macedonski, Minulescu, Goga şi alţii. Ibrăileanu spune undeva că Eminescu este primul care a reacţionat­­pesimismul generaţiei sale, cu spiritul anticipator al geniului său, iar recunoaşterea publică a poetului s-a făcut treptat: „cele dintâi care au fost gustate sunt Mortua est şi Epigonii, care şi azi încă sunt pentru unii, pentru restul patruzecioptismului, chintesenţa lui Eminescu“, ceea ce e caracteristic, spune el, pentru că ele „fac parte din primele poezii ale lui Eminescu, sunt trecerea lui Eminescu însuşi de la patruzecioptism (poeziile din Familia) la eminescianism.“ Aceste poezii au părut generaţiei de la 1880 să reprezinte „formula fondului colectiv al generaţiei pesimiste“ şi din acest moment poezia generaţiei care se forma a devenit eminesciană. Vlahuţă dă expresie acestui sentiment în Curentul Eminescu din 1901: „...ceea ce va rămânea pururea din Eminescu, în afară de frumuseţea gândurilor şi de adâncimea şi sinceritatea simţirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris şi se va scrie de la Eminescu încolo este acea complexitate puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicţiunei, care a fost chiaraşa indestructibilă a talentului său". Ea vorbea deci cititorului nu numai prin cuvinte, ci şi prin melodia lor, „dicţiunea“ lor, cum spune Vlahuţă, diferită de aceea a generaţiei precedente, cu alte cuvinte ceea ce izbeşte în noile succese ale fiecărei generaţii este „muzica“ nouă a versului, muzica lor care cucereşte pe cititor înainte de înţelesul cuvintelor „De la musique avant tout chose“, cum spusese Verlaine. Acea muzică este mereu alta, melodia versului cuceritor se schimbă după sensibilitatea şi temperamentul poeţilor fiecărei generaţii şi muzica din poezia vârfurilor unei generaţii rămâne imitatorilor târzii din generaţia următoare, odată cu o bună parte din tematica dominantă în poezia sa. Se spune în Curentul Eminescu din 1901: „Eminescu a fost un instrument atât de fin, încât a vibrat la cea dintâi adiere. Când adierea s-a schimbat în vânt, au început să vibreze şi instrumentele mai puţin fine, şi Eminescu a început să aibă public şi ucenici. Aceasta s-a întâmplat de pe la 1880, de atunci când mai tot programul generaţiei de la 1848 se realiza, şi totuşi fericirea nu veni, ci, dimpotrivă, clasele vechi producătoare ajunsese în­­tr-o stare şi mai rea, iar mizeria proletariatului intelectual începu să apară şi la noi“. Poezia românească de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX împrăştie într-un timp foarte scurt, într-un mediu cultural devenit favorabil (schimbarea e şi un succes al reformelor şcolare de atunci ale lui Haret), o profuziune de versuri care mărturisesc influenţe şi înclinaţii foarte diverse, de la clasicismul etnologic al poeziei lui Coşbuc la simbolismul bom­bastic al lui Minulescu sau la cel uscat al lui Ov. Densuşianu. Printre cele mai populare direcţii ale momentului se numără semănătorismul. El atrage, probabil, cea mai evidentă influență eminesciană care se manifestă în multe din temele preferate, dar mai ales într-un lirism muzical și nostalgic sentimen­tal. Tot semănătorismul de la începutul secolului al douăzecilea este impregnat cu muzica versului eminescian, printre versurile care umplu paginile revistelor literare de succes: „Semănătorul“ (unde se publică și inedite eminesciene), „Neamul româ­nesc“ al lui Iorga, „Ramuri" de la C­raiova, unde în, 1909 se consacră un întreg număr amintirii lui Eminescu etc.De la început, cultul lui Eminescu a însemnat, în primul rând, cultul muzicalităţii versului eminescian, cum intuise Vlahuţă în „Curentul eminescian“: „ceea ce va rămânea pururea din Emi­nescu, în afară de frumuseţea gândurilor şi de adân­cimea şi sinceritatea simţirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers românesc ce s-a scris şi se va scrie de la Eminescu încolo este acea complexitate puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicţiunei, care a fost chiar aşa indestructibilă a talentului său (...) Da, acesta este marele curent care porneşte într-ade­­văr de la Eminescu, farmecul particular al limbei, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe mircea anghelescu vii, sonore şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el“.­e ce n-au înţeles acest lucru şi ceilalţi poeţi ai momentului, se întreabă Ibrăileanu, în „Curentul eminescian“, şi au aşteptat semnalul versului eminescian? Şi tot el răspunde, pentru că „faptele sociale care au dat naştere pesimismului romantic al generaţiei de la 1880 încoace abia începuseră a se accentua pe la 1870. Aşadar, puterea lor nu era încă suficientă ca să impresioneze pe cei de o sensibilitate mediocră sau puţin deasupra unei atare sensibilităţi; era însă suficientă ca să impresioneze pe un sensibil ca Eminescu“, şi ei s-au mişcat în aceeaşi direcţie după ce au fost antrenaţi de muzica versului eminescian, nu de idei: muzica versului eminescian, scânteia de la care s-a aprins focul ideilor şi le-a făcut vizibile contemporanilor săi. Dar eminescianismul acţionează şi retrospectiv, dând cititorilor mai târzii ai traducerilor lui Asachi emoţii eminesciene, după Călinescu, şi EMINESCU şi eminescianismul Conachi „eminescianizează“ (Istoria literaturii, ed. 1982, p. 91), iar „nostalgia lui Petrarca transpusă pe teritoriu danubian dă acorduri eminesciene“, de pildă „Eu, care-n două a stelelor lumine/ Văd chiar minuni, cea mai presus de fire/ Numai trecând privesc la alte zine“ (Cafre, a lui Asachi). Dar cel mai surprinzător eminescianism, care anunţă şi melodia ritmică a versului eminescian, poate fi găsit în Dorul, apărut în volumul din 1836 („Oare veni-vei, idol vieţii mele?/ în acest redi eu te-aştept demult“ etc.), sau mai ales în Dorul întălnirei, tot acolo: „Noi în frunte vom privi/ Sufletelor noastră stare/ Şi ce dulce lăcrimare/ împreună vom uni:/ Ea-mi va spune al ei chin,/ Eu a mea durere-oi zice“ etc. Concluzia ar putea fi că „eminescianismul“ preexista poetului şi îl aştepta să-i dea un chip şi o operă. Eminescianismul semănăto­­riştilor nostalgici se poate urmări în poezia lor de la începutul secolului trecut, în poezia învăţătorului Gh.Săpunaru de pildă, colaborator la „Semănătorul“, la „Rodul pămân­tului“, la „Drum drept“ ş.a. Poeziile din reviste au fost adunate în volumul postum de Versuri, apărut în 1925, căruia Iorga îi scrie o prezentare caldă reamintind versurile sale de la începutul secolului: „nu se va putea pomeni marea înflorire de talente de acum douăzeci de ani fără a-l numi pe dânsul“. Iorga observă însă care este spiritul tutelar al acestui modest poet, pe care se întemeiază reuşita unor poezii şi aprecierea sa: „A dat subiectelor sale iubite veşmântul unui ritm desfăşurat în sonorităţi eminesciene... în care nu se trădează sforţarea, cum nu se descoperă banalitatea“. Şi într-adevăr, acest învăţător poet eminescianizează mai întâi cu frânturi de versuri, cu sintagme care poartă melodia însăşi: „Păcatele ce ni-au sortit/ Părinţii din părinţi“ spune el în Nici astăzi, cu vorbele lui Eminescu din Pe lângă plopii fără soţ: „Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi“. Şi altele... Influenţe mai discrete ale poeziei lui Eminescu se simt în opera mai multor poeţi, dar eminescieni în sensul plin al cuvântului, influenţaţi de muzica versului eminescian, nu doar de­­unele teme, au fost câţiva poeţi dintre cei aşezaţi fiecare la locul lui în istoria lirismului românesc: Alexandru Vlahuţă, Traian Deme­­trescu şi contemporanul nostru, regretatul Gh.Tomozei. Neaşteptată şi imposibil de ignorat mi se pare o altă apropiere pe care o face Marin Sorescu într-o cronică reluată în volumul Uşor cu pianul pe scări: „De multe ori, citindu-l pe Macedonski, te surprinzi gândindu-te la Emi­nescu“. Există acolo, sus, alte căi de comunicaţie care nu se revelă muritorilor obişnuiţi şi la care sunt sensibili doar marii poeţi: aici nu e vorba de un citat sau două care semnalează coincidenţe, oricând posibile, ci de ceva mai mult, de o structură sau de un sunet care sunt ale marii poezii de la sfârşitul secolului celuilalt, ale ambilor poeţi. Mi se pare un motiv în plus ca noi, cititorii şi iubitorii de literatură, să mai răsfoim cărţile de şcoală, de şcoala marii literaturi, ca să rămânem pe un tărâm încă insuficient cunoscut şi fără îndoială încă productiv.­ând Iorga prefaţează culegerea postumă din 1925 a învăţătorului Gh. Săpunaru, de pildă, colaborator la „Semănătorul“ şi la „Drum drept“, mort înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, într-o prezentare caldă, reaminteşte că Eminescu este spiritul tutelar al acestui modest poet, pe care se întemeiază reuşita unor poezii şi aprecierea sa: „A dat subiectelor sale iubite veşmântul unui ritm desfăşurat în son­orităţi eminesciene... în care nu se trădează sforţarea, cum nu se descoperă banalitatea“. Istoria eminescianismului, ca model şi hrană a poeţilor următori lui Eminescu, rămâne încă să fie scrisă: eminescianismul nu este numai o servitute a. acestei geoftqţiî, ci, şi m &alPJV­­, d­e România literară numărul 40 / 25 septembrie 2020*,„

Next