România literară, aprilie-iunie 2021 (Anul 53, nr. 15-28)

2021-04-09 / nr. 15

nicolae manolescu tfirtuilibabel­ ând scriu aceste rânduri, s-au scurs şapte zile de manifestaţii de stradă, ş­­i în câteva mari oraşe, Bucureşti inclusiv, la care au participat câteva mii­­ de persoane în prima zi şi câteva sute în cea de a şasea, cu un vârf în cea­­ de a şaptea, deşi mult sui­ aşteptările organizatorilor. Trei întrebări sunt inevitabile: cine sunt protestatarii, ce-i mână pe ei seară de seară pe străzi şi cine se află în spatele manifestaţiilor. La cea din urmă întrebare, avem deja răspunsul: manifestaţiile nu sunt spontane (doar la Revoluţie am avut parte de aşa ceva), ci organizate de persoane cunoscute, care s-au declarat ca atare, sau de partide şi de alte formaţiuni publice, între ele, un partid parlamentar, AUR, care confiscă sistematic toate mişcările populare, grevele, evenimentele de orice fel, şi ai cărui lideri s-au aflat în primul rând în Piaţa Universităţii chiar de la debutul manifestaţiilor. Alt partid, obscur, dar cu un lider nelipsit de la toate televiziunile, arogant cât încape, ar fi rămas la fel de obscur, dacă televiziunile nu i-ar fi creat o­magine chiar mai elocventă (deşi individul vorbeşte prost) decât partidului pe care l-a fondat în adâncul celei mai întunecate clandestinătăţi, dacă nu s-ar fi aflat că din rândurile sale face parte o celebră senatoare, tocmai alungată din AUR. Peste noapte, la propriu şi la figurat, am aflat de existenţa şi a altor organizatori, despre care nu ştim mare lucru. Manipularea demonstraţiilor în scopul obţinerii de capital politic este aşadar cât se poate de clară. Pe de altă parte, lideri numeroşi înseamnă lipsă de coordonare a unor grupuri diverse. Dovadă că ele au puncte diferite de adunare, în Piaţa Universităţii, cei chemaţi de AUR, în Piaţa Victoriei, cei chemaţi de senatoarea al cărei nume m-am jurat a nu-l mai aşterne pe hârtie, ba chiar, la Universitate, în două laturi ale clădirii. Faptul că marşul spre instituţii ale statului îi reuneşte nu arată o reală unitate. Care, de altfel, nici n-ar fi posibilă, dacă avem în vedere cine sunt manifestanţii, într-o nesănătoasă majoritate, e vorba de tineri de ambe sexe, destui minori, alţii, tot tineri, aparţinători ai galeriilor de la fotbal sau clanurilor ţigăneşti, nu puţini dintre ei clienţi ai justiţiei, cum ar fi cei returnaţi recent din Marea Britanie. Nu se poate spune, de pildă, că acesta este electoraul AUR. Lipsesc oamenii între două vârste sau se mărginesc a o însoţi pe senatoare când este ea însăşi prezentă. Lipsesc preoţii, măicuţele, lipseşte grupul de clone ale senatoarei, care preferă demonstraţiilor de stradă demonstraţiile retorice la televiziune. Aşadar, un tineret eterogen pare a da tonul manifestaţiilor. Iar acest ton mă alarmează. în plus, manifestanţii nu numai nu par foarte conştienţi de rolul lor în stradă, dar se comportă huliganic. îl huiduie pe un bărbat de vârsta lor care le-a strigat de la o fereastră că nu e de glumă cu virusul şi că tatăl i-a murit din cauza lui. îi fac criminali pe medicii de la un spital din Brăila în incinta căruia au fost pe punctul de a da buzna. în zori de zi, în Piaţa Unirii, se dezlănţuie brusc, sparg vitrine, distrug maşini ale Poliţiei şi rănesc poliţişti cu pietre de macadam, smulse din vreme, se pare, şi ascunse până la declanşarea acţiunii. Dovadă de premeditare. Organizatorii se dezic cu jumătate de gură de golănimea agresivă. Persoanele între două vârste sunt, în cel mai bun caz, complice. întrebarea rămâne: cine i-a adus la manifestaţie pe aceşti golani, iar dacă au venit singuri, ce interes i-a scos din case. Dar clanurile? Dar galeriile? Pe 16 august spărgătorii de manifestaţie au fost fanii lui Dinamo. Dar acum? Toate manifestările huliganice sunt iraţionale. Ele sunt determinate de instincte obscure, individuale sau sociale. Joot fi cu greu combătute i­ată şi cea de a doua întrebare: ce-i aduce în stradă pe tinerii şi mai puţin tinerii manifestanţi? Judecând după existenţa mai multor grupuri, diversitatea solicitărilor e normală. Lozincile afişate dovedesc aceeaşi diversitate. III . Greşelile de ortografie şi de gramatică de pe pancarte arată că tinerii de vârstă şcolară care le purtau nu mai trecuseră demult pe la şcoală (şi nu neapărat din cauza pandemiei) sau că le fuseseră puse în mână de alţii. Sau amândouă. E aproape imposibil de făcut o medie a solicitărilor. Turnul Babei nu cunoaşte decât mulţimi şi extreme. Deşi au început prin a arde măşti, nu cred că purtatul măştii a reprezentat adevărata problemă. O lege care să facă obligatorie vaccinarea nu era în planurile nimănui. Atunci, de unde încrâncenarea protestelor cel puţin la început? Pe parcursul zilelor au fost uitate şi masca şi vaccinul. Au rămas restricţiile în general şi, ca urmare, contestarea lui Arafat şi a guvernului. Dar nici în aceste cazuri, lucrurile n-au mai fost clare. Treptat, ascultând vălmăşia de voci sau urmărind interviurile luate unuia sau altuia dintre protestatari, tot mai rar liderilor, nu se mai înţelegea absolut nimic. Ce voiau în definitiv protestatarii? Tinerii cu siguranţă nu ştiau. Probabil că unii luau totul ca pe o joacă. Dacă tot erau închise, la orele serii, terasele şi restaurantele, de ce să nu facă o plimbare prin oraşul lor. Alţii probabil că se molipsiseră de la atmosfera de contestare generală. Numai Dumnezeul tinereţii ştie. N-am auzit nicio voce proclamând dreptul la muncă, la şcoală, la viaţă. Deşi numărul de infecţii zilnice depăşea în mod clar numărul manifestanţilor. Pe buzele tuturor era un singur cuvânt: libertate! Un principiu democratic devenea un simplu slogan. O vorbă goală. Ceea ce însă mă nelinişteşte în cea mai mare măsură în cazul acestor manifestaţii y y y de stradă este tocmai prezenţa unui număr atât de mare de tineri. Ei vor fi cetăţenii de mâine. Sunt prea bătrân ca să-mi închipui că voi apuca lumea de mâine. Dar am copii şi nepoţi a căror soartă nu-mi este indiferentă. Mă sperie gândul că ei vor fi la mâna celor care mărşăluiesc astăzi prin Bucureşti şi prin ţară, fără să ştie ei înşişi de ce o fac, ce-şi doresc cu adevărat, lăsându-se manipulaţi şi îmbolnăviţi de virusul unei uri la fel de îngrozitoare ca pandemia. Cum am ajuns să-i huiduim pe medici şi pe pacienţii aflaţi, atâţia, pe patul de moarte? Şi ce inimă poţi să ai ca să strigi sloganuri contra măsurilor de protecţie, când mor zilnic 100 de semeni ai tăi, iar alţi 1500 zac pe paturile de la ATI? Şi câtă minte, ca să sfidezi pandemia? • ccrfocra£úv dorin tudorán whitman, gorman şi y 7^7 he Hill We Climb este mai degrabă un discurs­­ poematic decât un poem. Momentul, contextul şi o prezenţă foarte plăcută au transformat, rapid, un reuşit spectacol de divertisment socio-politic într-un eveniment literar. Apele oceanului de elogii au fost tulburate deocam­dată doar ici şi colo.­­ Un demers analitic semnează Tabish Khair, la 30 ianuarie, în THE HINDU. La întrebarea-titlu, Does Amanda Gorman’s poem match up to the standards of the best Anglophone poetry by Black poets?, analiza lui Khair răspunde tranşant: Nu. Autorul nici nu ia ca termen de comparaţie texte celebre ca Omeros, poemul epic al lui Derek Walcott, pentru bunul motiv că ar putea fi „un exemplu prea literar", ci se mulţumeşte cu texte mai scurte. în opinia lui Khair, textul Amandei Gorman nu rezistă comparat cu poeme ca Listen Mr. Oxford Don al lui John Agard sau Ifi Woz a Tap-Natch Poet al lui Linton Kwesi Johnson. Multe „clişee standard“, viabil administrate. Nu puţine stângăcii lingvistice, începutul poemului este considerat doar „unul decent­­ pentru poemul unui student. “Ritmul e bun, când textul e recitat. în textul tipărit, el devine „dezamăgitor“. Recunoscând meritele spectacolului oferit de poeta­­activistă la 21 ianuarie, Jay Sizemore (The POM Newsletter) introduce în discuţie un element important: raportul dintre poezie şi subcategorii ale poeziei. Gorman este o “spoken­­word artist", practică o lirică ce se încadrează în subcategoria de poezie cunoscută şi sub numele de „slam“, „amestec de spectacol, scris, competiţie şi participare a audienţei“. Scrie Sizemore despre poemul lui Gorman: „îndeplineşte el, în ochii mei, standardele pe care trebuie să le atingă meşteşugul poetic modern? Nu neapărat. Pot găsi slăbiciuni în el. Cred că poate fi revăzut şi îmbunătăţit prin eliminarea bizareriilor lingvistice, clişeelor şi a efortului didactic de a-i convinge pe cei deja convinşi. Dar, în acelaşi timp, pentru stilul spectacolului, multe din lucrurile acestea sunt secundare. Am simţit întotdeauna că genul de poezie ‘slam’ este predispus să cadă pradă trucurilor stilistice în defavoarea substanţei, dar asta nu e decât o trăsătură a acestei subcategorii a poeziei. “ întorcându-mă la analiza lui Tabish Khair, scriitor şi profesor asociat în Departamentul de Engleză al Universităţii Aarhus din Danemarca, iată o secvenţă din finalul ei în care autorul disociază valoarea textului de speranţele poetei­­activiste într-un viitor socio-politic mai bun: „Nu-i facem o favoare lui Gorman, aducând laude nemăsurate poemului ei, oricât de mult i-am împărtăşi speranţele. Mai presus de orice, nu facem o favoare poeziei scrise de autori de culoare coborând ştacheta atât de jos." Amanda Gorman are 23 de ani si trăieşte într-o ţară y y y unde se poate exprima fără asumarea vreunui risc. La 29 de ani, într-o dictatură, Evgheni Evtuşenko publica Babi Yar, poemul în care denunţa atât falsul istoric practicat de Kremlin, care arunca vinovăţia pentru masacrarea populaţiei evreieşti din Kiev pe umerii naziştilor germani, cât şi antisemitismul care era încă în floare în Uniunea Sovietică. E greu de ghicit cum va evolua, ca poetă, Amanda Gorman, dar ar fi foarte trist să fie transformată - cum pe drept se teme un om în ale cărui temeri cred - într-o Greta Thunberg a poeziei mondiale. Deocamdată, mai toată lumea dansează după partitura lansată de cei mai importanţi critici şi istorici literari americani ai momentului - Oprah Winfrey şi Michelle & Barack Obama. Dacă tot vorbim despre răni, durere, reconciliere şi vindecare, cei trei „cognoscenţi“ar putea citi poemele The Wound­ Dresser şi Hymn of Dead Soldiers, din volumul lui Walt Whitman Drum-Taps, publicat în 1865, după Războiul Civil. Dacă vor găsi puterea să-l ierte pe Walt Whitman că a fost alb şi pe albul republican Abraham Lincoln că a semnat Proclamaţia de Emancipare, în vreme ce Partidul Democrat, al „omului de rând“, s-a opus abolirii sclaviei, există şanse să înţeleagă diferenţa dintre speech şi poetry. Dacă nu, nu. • 3 50 O 3 aic 30 30)̋ Ol vo &‹ Ti Ni ON›

Next