România literară, octombrie-decembrie 2021 (Anul 53, nr. 41-52)
2021-10-22 / nr. 44
[ Câinele de pe strada Washington Martéi Petreu Pe strada Washington nu mai trecusem de mult. Am tot dreptul să povestesc, chiar obligaţia genealogică se pare, firească, după un an şi ceva, în sfârşit liberi să umblăm fără mască în spaţii deschise, apelând trupa cea voiajoare, se-nţelege familială, din îngerul Mitzuca , nepotul nost' Alexandru „Saşa" Dolinski de pe-acum ştiutor, am purces din buza greu-poluatului Obor iavaş-iavaş la picior ca trei bobi dintr-o păstaie sau fragment de rupt popor, întru aflarea unei terase de verdeaţă şi răcoare prin părţile nordic mai pădureţe de la Şosea, să ne bucurăm în voie de aer soare mişcare şi din vorbărie multă la urmă să-mbucăm ceva. Saşa la opt ani jumate are, evident din născare -o spun cu poza lui în mână, pe smartphone, cu titlu de pură informare -mult din aerul unui MJ după şirul de operaţii estetice costisitoare, se produce spontaneu ca asta el zice, confirm eu - poet şi pictor, viitor arhitect în siajul ascendenţei paterne, este de pe-acum într-un fel cu totul perfect brun domnişor giacomettic năltuţ subţire tare locvace, brodând întruna „artisticeşte" fantezii peripatetice pe cât îi place, spre deliciul îngeresei Mitzuca aşadar, care nici ea n-are lacăt la gură cu prea multe cheiţe în buzunar, lacăt am fosta, filmic tăcut, cu un aer nu ştiu de ce abătut -poate de la cele săptămâni nesfârşite silnic în casă stătut. Lumea în răstimpul zilei, se ştie, devine tot mai nervoasă, deci, cum vă spusei la-nceput, porniserăm tustrei spre aflare una bucată terasă şi cum îi urmam la un pas pe strada liniştită nemaifiind de fapt dimineaţă, deodată auzirăm câinele, zădărât rău se lătra; ei bine, Washington, hămăia gros cu-nverşunare trecători întâmplători la câteva curţi -naintea noastră, sălbatic ce-i hămăia, câinele parcă pe sine în jurul cozii zădărât rău se lătra, când sfielnicul nostru trib compactat migrator în căutare de pază ajunse-n dreptul cozii câinelui zădărât-zădărâtor, linişte totală, niciun hămăit de groază, niciun fior, ce chestie ! ne-am privit instantaneu în plină zi cu aer vădit frustrat, neîncrezător, toată delegaţia: tu, io, Mărie, suntem stafii ? au cum ne va decela dintre morţi printre vii, la noi în bloc administraţia ? şi-atunci, dezinvoltul Saşa Dolinski blând domnişor giacometric de tot subţire, salvând pe loc situaţia, ne-aruncă de-acolo de sus, din înălţimea ameţitoare a celor opt ani ai săi una cu-ntreaga fire în plin mers prin univers, aceste cuvinte exclusivist-întraripate, al căror adevăr profund omenesc, sincer, nu mă conţine ba chiar, acum că le notez aici spre pomenire, ca unic vers, încă mă fac să pălesc de invidie şi ruşine pentru lor primăvăratic din cea mai indimenticabilă aerul esenţă. Pe noi nu ne latră câinele fiindcă mirosim a inocenţă! •